Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din Europa Centrală și de Est, este deja foarte cunoscut în România, fiind unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Ținutul Secuiesc. Însă foarte puțini dintre turiștii care ajung la Sfânta Ana știu că, foarte aproape de acesta, există încă un crater vulcanic. Eu, una, nu am știut. Dar după ce am vizitat acest loc straniu – numit Tinovul Mohoș – am ajuns la concluzia că este cel puțin la fel de spectaculos precum Lacul Sfânta Ana.
În română, „Tinovul Mohoș” se poate traduce drept „mlaștina cu mușchi”.
Lacul Sfânta Ana și Tinovul Mohoș s-au format cu mii de ani în urmă în craterele Masivului Ciomatu, un vulcan adormit – nu stins – ce face parte din grupa Munților Harghitei. Cel mai înalt vârf al său este Ciomatu Mare (1.301 metri).
Nu se știe cu siguranță când a avut loc ultima erupție a vulcanului Ciomatu. Unii cercetători estimează că în urmă cu circa 10.000 de ani, în timp ce alții vorbesc despre o perioadă de acum 30.000-35.000 de ani, sau chiar mai veche, am aflat de pe mohos.ro, site-ul oficial al rezervației administrate de Asociația Pro Szent Anna.
Vulcanul este inactiv, însă un studiu din anul 2019 a stabilit că reactivarea în viitor nu este imposibilă deoarece sub munte există o cantitate semnificativă de magmă relativ apropiată de starea eruptibilă.
Vizitarea Tinovului Mohoș se poate face doar cu ghid, din oră în oră, între 10:00 și 18:00 (vizita începe la 15 minute după fix).
Ghidul este foarte util. Fără el nu aș fi înțeles mare lucru din ce am văzut și în orice caz nu aș fi aflat o mulțime de informații captivante despre cum s-a format întregul ecosistem.
De cum am intrat în tinov, pășind pe pasarela din lemn ce șerpuiește peste smârcuri, m-a izbit diferența uriașă dintre peisajul tipic montan din afara tinovului și priveliștea din mlaștină. După doar câțiva pași am simțit că m-am teleportat pe o altă planetă.
De jur împrejurul tinovului vegetația este cea obișnuită pentru zona de munte din România: păduri de fagi, molizi, brazi și carpeni acoperă pereții fostului crater.
Însă de cum am pătruns în tinov m-a întâmpinat un peisaj ciudat, uscat și sărăcăcios, cu ierburi și arbori firavi. Parcă ajunsesem în zona de tundră alpină, deși mă aflam la o altitudine de doar 1.050 de metri.
Față de copacii măreți din afara tinovului, cei din mlaștină erau mici, piperniciți, cu trunchiurile subțiri cât brațul unui om. Unii dintre ei aveau tulpinile contorsionate în poziții chinuite, de parcă erau pătrunși de o grea suferință.
De altfel, după cum am și aflat de la ghid, arborii din tinov chiar sunt suferinzi.
Tot de la el am aflat că primul care a erupt a fost craterul în care se află acum Tinovul Mohoș. După ce vulcanul s-a liniștit, în crater s-a format un lac. După ceva timp a erupt și craterul în care se află în prezent Lacul Sfânta Ana. Cenușa aruncată în aer de acest al doilea crater a ajuns în lacul din primul crater. Zona a fost acoperită de un strat gros de cenușă, pe care a crescut în timp mușchi de turbă.
De-a lungul mileniilor, stratul de turbă (cărbunele format prin descompunerea mușchiului) a tot crescut, iar acum are o grosime de peste 10 metri.
Formarea turbei este un proces foarte lent. Partea superioară a mușchiului crește, în vreme ce partea inferioară se descompune treptat. Însă din cauza anumitor substanțe din mușchi ce conservă materialul organic, precum și din pricina acidității și umezelii, descompunerea este doar parțială. Turba se formează prin acumularea acestei vegetații parțial descompuse, stratul crescând cu aproximativ 1 mm / an.
Tocmai datorită prezenței turbei, Tinovul Mohoș este considerat o turbărie, adică o mlaștină cu mușchi oligotrofă (foarte săracă în substanțe minerale și nutritive). Lipsa nutrienților necesari și condițiile aspre (solul este foarte acid) au modelat zona, creând peisajul bizar de astăzi.
Așa se explică și de ce în tinov nu trăiesc arborii maiestuoși cu care suntem obișnuiți în zona de munte. Aici pur și simplu nu ar avea cu ce să se hrănească. Doar două specii de copaci trăiesc în tinov: mesteacănul și pinul.
Însă nici ei nu prosperă. Sunt scunzi, firavi și arată ca niște puieți, deși pot să aibă chiar și 100 de ani. În plus, pinii sunt atacați de niște cari care intră în tulpinile arborilor și îi devorează. Ghidul ne-a spus că insectele sunt originare din SUA și Canada și că au ajuns la noi de vreo 20 de ani. Fac ravagii nu doar în România, ci pe tot continentul european, masacrând păduri întregi de pini pe care îi storc de sevă și îi usucă complet.
Sunt o adevărată năpastă, dar nu pot să spun că peisajul pe care l-au lăsat în urma lor este urât. Din contră. Întreaga scenă are un farmec dezolant atunci când privești siluetele gri și fantomatice ale pinilor proiectate pe cerul albastru.
Țâșnind din plapuma groasă de mușchi, armata de copaci-zombi își întinde ramurile descărnate cât vezi cu ochii, până în buza craterului unde reapare, brusc, viața înfloritoare.
Din fericire, printre trunchiurile uscate mai sunt și puieți abia răsăriți, verzi, care au o șansă să ia în stăpânire tinovul în viitor, mai ales dacă se va găsi o soluție pentru cariile de peste ocean. Deocamdată, însă, cariile nesățioase, avide de lemn de pin, nu au putut fi stopate, ne-a spus ghidul.
Mlaștina propriu-zisă are o suprafață de 80 de hectare, adică de 4 ori mai mare decât suprafața Lacului Sfânta Ana.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, scriitorul Jókai Mór spunea că existau 200-300 de lacuri de mărimi diferite. Este posibil ca numărul să fie o exagerare, scriu administratorii rezervației pe site-ul mohoș.ro, însă cert este că numărul s-a redus de-a lungul timpului deoarece în anul 1894 Istvánffy Gyula a descris numai 29 de ochiuri de apă.
Astăzi, cea mai mare parte a mlaștinii este acoperită de mușchi, din luciul inițial de apă mai existând doar 17-18 ochiuri.
Accesul se face doar pe o pasarelă din lemn, atât pentru a proteja ecosistemul, dar și deoarece smârcurile pot fi periculoase și pot înghiți cu ușurință un om, mai ales când plouă. Pe la începutul secolului XX chiar s-a încercat desecarea și drenarea tinovului, pentru că în mlaștină mureau foarte multe vaci.
Traseul amenajat ne-a purtat la două ochiuri de apă întunecată. Din cauza turbei, apa este neagră ca păcura, iar bălțile par umplute cu smoală. Chiar și gheața care se formează iarna la suprafața apei este neagră.
În apă, vizibilitatea este extrem de redusă, de numai 2 centimetri. Din acest motiv, și explorarea micilor lacuri a fost extrem de dificilă.
Echipat în scafandru, un cercetător de la Cluj s-a scufundat în al doilea ochi de apă care se vizitează și a încercat să îl cartografieze (mai mult pe bâjbâite – deoarece nici camerele video nu pot să surprindă mai nimic).
Se pare că acesta are 22 de metri adâncime (primul are 18 metri) și că este cel mai adânc dintre ochiurile rămase din fostul lac vulcanic. Cercetările sugerează și că ar avea un fund dublu, ceea ce înseamnă că adâncimea maximă ar putea fi și mai mare – însă deocamdată nu este clar. Pentru comparație, Lacul Sfânta Ana are o adâncime de doar 6-7 metri.
Se estimează că în tinov sunt circa 3 milioane de metri cubi de turbă. Am văzut și eu o mică parte din acest volum enorm de „mocirlă”, în cel de-al doilea ochi de apă: plutea la suprafața apei ca o mâzgă cenușie.
„Sunteți privilegiați”, a spus ghidul, și a completat că avem șansa de a vedea turbă formată în urmă cu aproximativ 7.000 de ani, care a fost adusă la suprafață de gazele ce izbucnesc din adâncuri.
În tinov au fost identificate 17 specii sau subspecii de mușchi de turbă, cele mai multe dintre ele fiind relicte glaciare. Acestea sunt specii tipice erei glaciare, adaptate la temperaturi scăzute, și care – în ciuda încălzirii climatului – au rezistat aici datorită condițiilor reci și umede din tinov.
În afară de pini, mesteceni și mușchi, în tinov trăiesc și câteva specii de plante foarte interesante: carnivore, otrăvitoare sau cu efecte halucinogene (dacă sunt înghițite).
Plantele carnivore din tinov aparțin genului Drosera. Popular, aceste plante sunt numite „roua cerului”, datorită perilor ce acoperă frunzele, și care lasă impresia că peste ele s-au așternut picături de rouă.
De fapt, perii au secreții lipicioase, iar insectele – muște, țânțari, libelule – care se așază pe Drosera nu mai pot pleca. Perii se încolăcesc în jurul insectei și secretă o sevă care o sufocă. Insecta este digerată apoi timp de câteva zile, până când rămâne din ea doar scheletul.
Astfel fac rost de substanțe nutritive plantele carnivore din tinov, unde solul este extrem de sărac în nutrienți, în special azot. Drosera rotundifolia, una dintre cele două specii care trăiesc în Tinovul Mohoș, mănâncă în jur de 50 de insecte pe an.
În tinov trăiesc și arbuști pitici precum afinul, merișorul sau ruginarea. Acesta din urmă este tot un relict glaciar, un arbust târâtor care seamănă cu rozmarinul, motiv pentru care și este numit rozmarin sălbatic sau rozmarin de baltă. Însă spre deosebire de inofensivul rozmarin, ruginarea este foarte periculoasă, fiind otrăvitoare.
Taxa pentru vizitarea tinovului este inclusă în taxa pe care turiștii o plătesc pentru staționarea mașinii. Aceasta este de:
- 20 de lei / vehicul / 3 ore pentru motociclete (maximum 2 persoane)
- 40 de lei / vehicul / 3 ore pentru automobile (max. 9 persoane)
- 170 de lei / vehicul / 3 ore pentru autobuze mici (max. 22 de persoane)
- 220 de lei vehicul / 3 ore pentru autocare (peste 22 de persoane)
Dacă vii cu trenulețul turistic din Băile Tușnad, prețul pentru o excursie până la Lacul Sfânta Ana și Tinovul Mohoș este de 70 de lei / om, iar vizitarea tinovului este inclusă în preț.
Tarifele pentru staționarea pe timp de noapte sunt diferite. Informații despre traseele din zonă găsiți aici.
Foto: Andreea Dogar / GreatNews / NoahElhardt / Wikipedia.org
Vrei să afli când publicăm un nou articol despre munții din România? Te așteptăm în grupul de WhatsApp al pasionaților de drumeții „Pe cărări de munte”.
