Când prietenii mi-au propus să mergem în Munții Iezer-Păpușa, pe un traseu de aproximativ 10 ore dus-întors, până pe Vârful Roșu, am fost încântată. Anul acesta nu ajunsesem decât o singură dată la munte, în Munții Măcin, și mi-era dor să urc pe un vârf de peste 2.000 de metri. Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, planul meu a deraiat mai ceva decât un tren CFR.
Sâmbătă seara ne-am pus corturile în campingul de la cabana Voina, la o altitudine de 980 de metri. Cabana se află la capătul DJ 734, puțin mai la nord de barajul care formează lacul de acumulare Râușor de pe râul Târgului, la 23 de kilometri de Câmpulung, județul Argeș.
Mai puțin umblați decât vedetele Bucegi și Făgăraș între care se înalță, Munții Iezer-Păpușa fac parte din Carpații Meridionali. Cel mai înalt punct este vârful Roșu, din centrul masivului, cu o altitudine de 2.469 de metri. Probabil că dacă ar fi avut cu 31 de metri mai mult ar fi fost mult mai cunoscut și ar fi atras mai mulți drumeți. Dar doar pentru că nu a depășit pragul de 2.500 de metri nu înseamnă că lasă pe oricine să-l cucerească.
După ce cu o seară înainte am mâncat o tocăniță de legume delicioasă făcută la tuci, pe pirostrii, a doua zi ne-am trezit cu noaptea în cap, iar la ora 6:23 am pornit pe traseu.
Intenția mea era să fac un traseu circular: Cabana Voina – Refugiul Iezer – Vârful Iezerul Mare – Vârful Roșu – Plaiul lui Pătru – Cabana Voina. Pe site-ul muntii-nostri.ro era menționată o durată de 7:15-9:15 ore pentru traseu. M-am gândit că, și dacă aș face 10-11 ore în loc de 7-9, tot aș reuși să-l termin până se întunecă.
Prima parte a traseului este un drum forestier de 3 kilometri, marcat cu punct albastru și cruce albastră. La un un moment dat cele două marcaje se despart, însă ambele continuă până la refugiul Iezer, aflat la 2.135 de metri. Noi am făcut stânga, am traversat râul Bătrâna pe un pod de fier și am urmat punctul albastru.
În locul bifurcației, pe un panou mai vechi, am întâlnit altă estimare de timp pentru refugiul Iezer – 3 ore din acel punct. Nu prea se potrivea cu panoul precedent deoarece între cele două era o distanță de circa 2,5 kilometri de drum forestier, care în mod normal se parcurg într-o jumătate de oră.
Un pârâu ne-a însoțit pe cea mai mare parte a traseului prin pădure, iar poteca ne-a purtat pe stânga și pe dreapta cursului de apă, pe care l-am traversat de vreo 5 ori pe podețe din bușteni. Pentru scurt timp, traseul merge chiar prin albia râului, pe o porțiune unde firul apei este foarte firav.
Drumul de la cabană până pe vârful Roșu are cam tot ce-ai putea aștepta de la un traseu montan. Traseul parcă a fost alcătuit de un profesor de geografie care a vrut să le arate elevilor toate tipurile de vegetație și de forme de relief pe care le întâlnesc la munte odată cu creșterea altitudinii: pădurile de brazi de la poale, urmate de desișurile de jnepeni, de pășunile din golul alpin și, la final, de peisajul stâncos și arid din vârful masivului.
Deoarece traseul pornește de la o altitudine destul de mică, de sub 1.000 de metri, drumul prin pădure este destul de lung. Am mers aproape 3 ore până am zărit prima dată în depărtare, printre brazi, un versant acoperit de o plapumă verde de jnepeni.
După vreo jumătate de oră ne-am întâlnit cu primul om pe traseu: un domn care înnoptase la refugiul Iezer, iar acum (era în jur de ora 10 dimineața) cobora spre cabana Voina. L-am întrebat cât mai e până la refugiu. Eram convinsă că în maximum 30 de minute ar trebui să ajungem.
„Cam o oră și jumătate”, a răspuns omul. Nu-mi venea să cred. Prin cap mi-a străfulgerat ideea că ne subestimează.
Ne-a mai zis că urmează drumul prin jnepeniș, unde sunt mulți bolovani pe care piciorul alunecă ușor, așa că înaintezi greu.
I-am spus că de la refugiul Iezer vrem să urcăm până pe vârful Roșu. Omul a dat din cap și a zâmbit: „Dacă mai puteți.”
Ne-am luat la revedere și am pornit mai departe, spre vârf. În vreo 10-15 minute am ieșit din pădurea de brazi, dar am intrat în alta, de jnepeni. În multe locuri, tufărișurile de jepi prin care înainta cărarea erau înalte cât mine.
La un moment dat ne-a depășit un alergător care se antrena pe munte. A trecut ca un TGV printre noi, după ce a șuierat un „Mulțumesc!” pentru că i-am făcut loc pe potecă.
L-am văzut din nou după vreo jumătate de oră, când un prieten mi-a arătat un punct mic care se deplasa foarte rapid spre un vârf de munte, aproape de refugiu.
Încă nu ieșisem din pădurea de jnepeni, când ne-am întâlnit a doua oară cu alergătorul. Acum se întorcea.
Pe la 11.30, după aproximativ o oră și jumătate de mers prin jepi, am ajuns la refugiul Iezer. Construit din piatră, refugiul are 3 încăperi: două cu priciuri suprapuse pentru dormit și o cameră centrală cu sobă, plită, masă, scaune și o hartă mare a Munților Iezer-Păpușa. Are și curent electric, însă doar pentru iluminat (nu are prize).
Refugiului i-ar prinde bine o renovare (pe un perete este și o plăcuță ruginită pusă în 2 mai 1980 „în cinstea celui de-al XI-lea Congres al Uniunii Tineretului Comunist din România”), însă chiar și în starea în care este acum, cu văruiala scorojită și nu tocmai curat, își poate face foarte bine treaba de a-i adăposti pe drumeții obosiți sau surprinși de vijelii pe creste.
De la refugiu vedeam cum se profilau în zare rânduri-rânduri de creste colorate în tonuri de albastru și mov. Prietenii mai cunoscători într-ale muntelui mi-au arătat, în dreapta, creasta alburie și stâncoasă a masivului Piatra Craiului, aspră și pietroasă dintr-un capăt în altul, neîntreruptă de nicio șa mai domoală. La mijloc se înălța vârful Coștila din Bucegi, iar în dreapta se desfășurau Munții Leaota.
În timp ce ne odihneam trântiți pe iarba grasă din fața refugiului, a apărut iarăși prietenul nostru – alergătorul. Nu știu până unde coborâse, dar de această dată o avea în spate, într-un scaun, și pe fetița lui. Ne-am salutat, iar omul și-a dus apoi familia pe malul Lacului Iezer.
Lacul glaciar Iezerul Mare se află la 130 de metri distanță de refugiu, la o altitudine puțin mai mică, de 2.128 de metri. Așezat într-o căldare ocrotită de culmi golașe acoperite de lespezi, ochiul de apă se vede și mai bine din Șaua Crucea Ateneului, unde am ajuns după alte 20 de minute de urcuș.
Sus, în șa, unul dintre prieteni mi-a spus că până pe vârful Roșu mai avem o jumătate de oră și că vârful ar fi cel care se afla cel mai aproape de noi. M-am bucurat, mai ales că începeam să mă simt obosită și nu-mi plăceau nici norii negri care ne tot dădeau târcoale de când ajunseserăm la refugiu.
Dar când m-am uitat pe indicator am văzut că pe săgeată scria o oră și jumătate. Prietenul meu nu zărise un 1.
Era clar că vârful Roșu nu putea fi cel mai apropiat de noi, mai ales că panoul spunea că până la vârful Iezerul Mare (2.461 de metri) mai era o oră de mers.
„Ăla e”, ne-am zis unii altora, arătând un munte care se înălța impunător undeva în depărtare, în dreapta. Într-adevăr, părea mai înalt decât vârful de lângă noi.
Am pornit mai departe pe șa, până am ajuns sub primul vârf, despre care credeam că e Iezerul Mare. Aici m-am întâlnit cu 2 drumeți pe care i-am întrebat dacă primul munte care se vedea în depărtare este vârful Roșu.
„Nu, al doilea e vârful Roșu. Primul e Iezerul Mare”, mi-a zis unul din ei.
Abia atunci am văzut al doilea vârf care se ridica măreț în spatele Iezerului Mare. Primul vârf se contura clar în fața mea. Vârful Roșu însă, din cauza distanței și a pâclei cenușii aduse de norii de ploaie, părea șters, îndepărtat și inaccesibil.
Am simțit că mă strivește.
A început să plouă mărunt și am hotărât să mă întorc împreună cu unul dintre prietenii din grup. Deja eram istovită și numai gândul de a merge până pe Iezerul Mare – nu mai zic de vârful Roșu sau de terminarea traseului circular – mă obosea teribil.
Ceilalți 2 prieteni au decis să continue traseul și să ajungă pe vârful Roșu, urmând ca în funcție de vreme să decidă dacă se întorc pe același drum sau merg spre vârful Bătrâna și coboară pe alt drum forestier la cabană.
La 13:30 am plecat înapoi spre camping, pornind de sub vârful Capu Cățunului (2.385 de metri), cel despre care crezusem că e Iezerul Mare.
Am coborât la refugiu, am trecut iarăși prin jepi, prin pădurea de brazi, peste podețele din bușteni și prin albia pârâului. Ploaia ne-a prins de vreo 4-5 ori, iar ultima repriză, când eram deja pe drumul forestier, a fost torențială și ne-a făcut ciuciulete.
Am ajuns la cabană seara, la 6 fără 10, după aproape 12 ore de mers, circa 20 de kilometri parcurși și peste 40.000 de pași.
M-am încălzit cu o ciorbă de perișoare delicioasă, urmată de mici cu cartofi prăjiți și probabil că dacă prietenul meu nu ar fi zis că e prea plin ca să mai împartă un desert cu mine, probabil că aș fi devorat și niște clătite cu ciocolată – atât de foame îmi era.
În timp ce beam un ceai cald mă gândeam la ceilalți prieteni rămași pe munte și socoteam că cel mai devreme se vor întoarce la 9 seara.
Dar când ne-am întors de la restaurant i-am văzut că ne așteptau în camping. Era 19:30. Scena mi se părea suprarealistă.
Mi-au spus că nu s-au întors pe același drum, ci au făcut traseul circular, mai lung, urcând nu doar pe vârfurile Iezer și Roșu, ci și pe vârful Bătrâna (2.341 de metri). Mi-au zis că panoul de pe vârful Roșu spunea că până pe vârful Bătrâna sunt 3 ore de mers. Dar ei au parcurs distanța într-o oră și 20 de minute. Nu înțelegeam cum a fost posibil.
„Păi vrei să știi de ce?”, m-a întrebat unul dintre ei. „De frică.”
Când au ajuns pe vârful Roșu au văzut că un nor mare, de furtună, se lăsa peste Iezerul Mare. Le-a fost clar că nu se pot întoarce pe același drum, așa că au mers tot înainte, spre vârful Bătrâna, iar apoi în alte 2 ore și 40 de minute au terminat și coborârea prin Plaiul lui Pătru. Au fost mai rapizi decât furtuna, așa că ploaia nu i-a prins mai deloc.
Dacă aș mai fi avut vreun dubiu că am luat decizia corectă de a coborî când am simțit că nu mai pot (nu aveam), în acel moment m-aș fi lămurit complet.
Nu aș fi putut niciodată să cobor de pe munte în 2 ore și jumătate. Mie îmi luase 4 ore și jumătate și drumul mă epuizase. Dacă rămâneam pe traseul inițial i-aș fi ținut și pe ei în loc și ne-am fi întors cu mult după ce s-ar fi întunecat, ceea ce nu era deloc indicat.
Am realizat și că informațiile de pe site-ul care menționa că traseul circular se face în 7:15-9:15 ore erau complet greșite, din moment ce prietenii mei, care s-au grăbit, l-au terminat în 13 ore. Poate că alergătorul nostru l-ar fi făcut în 7 ore. Un om obișnuit nu.
Chiar dacă nu am ajuns pe vârful Roșu (de fapt, chiar pe niciunul, fie el mic sau mare), drumeția făcută alături de cei 3 prieteni mi-a lăsat un sentiment foarte plăcut, iar amintirea ei îmi încălzește deja sufletul. Și am mai învățat un lucru important, pe care îl știam oarecum și înainte, dar pe care îl conștientizez mai bine acum, că l-am trăit pe propria piele.
Este frumos și demn de admirație să încerci să-ți depășești limitele. Doar că uneori trebuie să ți le cunoști. Și să știi când să te oprești.
Foto: Andreea Dogar / Dan Arsenie
Vrei să afli când publicăm un nou articol despre munții din România? Te așteptăm în grupul de WhatsApp al pasionaților de drumeții „Pe cărări de munte”.
