În secolul al IX-lea, potrivit legilor Marii Britanii, femeia lua numele bărbatului cu care se căsătorea. Teoria vremii era că femeile nu sunt independente din punct de vedere legal, iar identitatea era dată de soțul lor.
În legea britanică se spunea că la naștere femeile primeau numele de familie al tatălui, iar când „erau date” lua numele soțului, potrivit unui articol publicat în Psychology Today de cercetătoarea Elizabeth Aura McClintock.
Preluarea numelui soțului are rădăcini din tradițiile familiilor patriarhale și exprima inferioritatea cu care era privită femeia în fața bărbatului în vremurile trecute.
Însă tradiția schimbării numelui după cel al soțului s-a dovedit una foarte durabilă și rezistă chiar și în timpurile moderne.
Potrivit unei statistici, în 1980, 98,6% dintre cuplurile care s-au căsătorit în Statele Unite ale Americii au păstrat tradiția, iar femeia a preluat numele bărbatului după căsătorie. În 1995, 95,3% dintre copiii acestora au preluat cutuma atunci când s-au căsătorit.
Chiar dacă lucrurile s-au schimbat radical, iar femeile ocupă aceleași locuri de muncă pe care le au bărbații și au, cel puțin în teorie, drepturi egale cu bărbații, tradiția schimbării numelui după căsătorie s-a păstrat.
Potrivit autorului articolului din Pshycology Today, această tradiție este atât de bine înrădăcinată în cultura noastră încât pentru multe cupluri posibilitate ca bărbatul să-și schimbe numele în cel al femeii nu există.
De asemenea, multe femei care își păstrează numele de naștere după căsătorie sunt privite ca fiind egoiste și suspectate că nu ar fi implicate în căsătorie.
FOTO: StockSnap/Pixabay.com
