Nu știu de ce, dar niciodată nu mi-au plăcut fructele și legumele. Scurta mea aventură legumicolă s-a terminat abrupt pe la vârsta de trei ani, când mama mi-a pus în față o farfurie cu spanac. M-am uitat strâmb la ea și am întrebat, Dumnezeu știe din ce motiv: „Da’ de ce e verde?”. Mama, surprinsă de înclinația mea precoce de a căuta cauzele ultime ale lucrurilor, a încercat să mă țină cu picioarele pe pământ: „Spanacul e bun, are fier”. Degeaba. Ceva s-a rupt pentru totdeauna în relația mea cu spanacul cel verde, de care nimic nu m-a putut convinge să mă mai ating. Atunci au intrat în horă prietenii mei imaginari.
Încolțită de toate rudele care mă presau să mănânc fructe, am recurs la cea mai simplă soluție din lume: am pasat vina. Cum mă întreba cineva de ce nu mănânc mere, azvârleam răspunsul care mă salva: „Gobe nu mănâncă mere”. Am devenit un fel de fetiță care l-a luat pe „Gobe” în brațe. De fiecare dată când simțeam amenințarea fructelor, îi scoteam pe teren, ca într-un meci de fotbal, pe atacanții Gobe, Cumana și Cini. Dacă ei nu mâncau fructe, eu de ce să mănânc?
În mintea mea, cei trei prieteni locuiau la Ploiești în blocul 5. Greu de spus de ce tocmai la Ploiești – nu fusesem niciodată acolo. Îmi mai amintesc acum că Gobe era băiat, Cumana fată, iar Cini – personajul cel mai obscur, tot băiat. Orice încercare făcută acum alături de părinții mei de a desluși bizarele lor nume s-a dovedit a fi un eșec. De ce Gobe, Cumana și Cini? De deșertul Gobi sigur nu auzisem la trei ani, de cumani nici atât, iar până am ajuns să învăț cuvântul „cinic” au mai trecut ani buni. Toți trei au dispărut pe la șase ani, iar părinții mei nu m-au mai auzit niciodată pomenindu-i ca și cum ar fi fost niște persoane reale. Dar nici fructe n-am mâncat.
Meniu de prieten imaginar: numai miere și ciocolată
Primele studii despre prietenii imaginari ai copiilor s-au realizat în urmă cu mai bine de un secol, prin 1890. Inițial, se credea că e vorba de o formă de schizofrenie. Din fericire pentru mine și pentru ceilalți 65% dintre copiii din lume, s-a dovedit că nu e nimic în neregulă în creierele noastre.
Lămurită în această privință, am întrebat un psiholog care e treaba cu acești prieteni imaginari? De unde vin și de ce pleacă?
În cazul meu, cele trei personaje au avut clar rolul de a pasa responsabilitatea: „Un copil poate să spună „Ursulețului nu-i plac fructele. El mănâncă numai miere și ciocolată”. Pentru că nu are curaj să zică asta, el „dă vina”. E un mecanism de apărare pe care și noi adulții îl folosim. Dacă Sarkozy vine și spune „Ar trebui să se lucreze opt ore”, cineva poate să zică „Dar noi nu suntem de acord să lucrăm opt ore”. E o generalizare. Poți să vorbești în numele tuturor?”, explică consultantul psihologic Agnes Remalia Dragomir.
Aflu că prin Gobe încercam totodată să nu-mi supăr părinții: „Copiii învață că-și dezamăgesc părinții. E dureros și, ca să nu-i supere, își folosesc prietenii imaginari”.
Lidu, prietenul-soț spaniol care aduce banane și pește
Andra Alexiu are 25 de ani și o poveste total diferită de a mea: ei îi plăceau fructele și prietenul ei imaginar Lidu, care era de fapt soțul ei, îi aducea banane din Spania: „Din grădiniță m-am pomenit eu cu Lidu. Mă vizita mai mult seara. Atunci stăteam de vorbă cu el, când nu vorbeam și cu alți oameni. Vorbeam în gând, nu cu voce tare. Cred că era blond, în rest nu-mi aduc aminte prea multe lucruri despre el. Probabil sunt proiecții estetice pe care le facem asupra prietenilor imaginari în funcție de ce ne place în lumea reală”.
Ce ne unește este ciudățenia numelor create de mintea noastră. Ar fi cam greu să te decizi care e mai ciudat: Lidu sau Gobe? „Părinții mei se amuzau. La un moment dat îmi cumpărasem niște pantofi ce se numeau Lidu. Și ai mei au zis: „Ia uite, îi cheamă ca pe soțul tău”. Asta era după ce inventasem, deci e exclus să fi fost inspirată de denumirea pantofilor”, continuă ea.
„Mi-aduc aminte că-i plăcea să pescuiască și că mâncam pește împreună. Taică-meu mă tot întreba ce tip de pește a mai pescuit și, din puținele tipuri de pește pe care le știam, în fiecare seară ziceam altceva. Eu știam că el era spaniol, nu știu de unde am scos-o. Și urma să locuim împreună în Spania. Amândurora ne plăceau foarte mult bananele și eu credeam că bananele vin din Spania. Lui îi plăcea foarte mult să călătorească, îmi povestea pe unde a mai fost. El și vedea fel de fel de chestii interesante și atunci normal că eu îl ascultam fascinată”, povestește Andra.
Pescuia, mânca banane, călătorea. Pe scurt, Lidu avea preocupări cât se poate de lumești. Mai era și blond, visul „de tinerețe” al tuturor copilelor de grădiniță. Dar culmea, era preot. „Asta cu preotul se datorește bunicii mele care îmi zicea când eram mică: „Când o să te faci mare poate tu o să te căsătorești cu un preot””. Așa că și-a fabricat un prieten imaginar preot – ca să întrunească criteriile de eligibilitate impuse de familie.
Andra crede că Lidu suplinea și rolul fratelui pe care și l-a dorit întotdeauna, dar pe care nu l-a avut niciodată. Când a intrat la școală Lidu pur și simplu s-a evaporat.
Aglomerație mare: opt prieteni imaginari
Prietenii imaginari apar și în momentul în care un copil nu poate să facă ceva anume în realitate, spune Dragomir: „Dacă el nu poate să se ducă la mare, să mănânce ciocolată, atunci face asta cu prietenul imaginar. Prietenii apar datorită nevoilor nesatisfăcute ce provoacă frustrare. Atunci creezi de exemplu o zână și o duci pe ea la mare, îi dai ei ciocolată. E un fel de refugiu al copilului într-o lume fantastică”.
„Mulți copii își doresc animale, mai ales căluți, cățeluși, pisici, iar dacă părinții nu sunt de acord sau nu au unde să îl țină își creează prieteni imaginari animale”, arată psihologul. În afară de oameni și animale, copiii au ca prieteni imaginari și obiecte sau jucării. De pildă, băiețelul Ioanei, o mamă tânără de 30 de ani din București, își imagina că roboții de jucărie pe care îi primise de la părinți sunt adevărați prieteni, și le dăduse tot felul de nume.
Cei mai amuzanți prieteni imaginari de care am auzit vreodată – dar care nu ar fi reușit niciodată să îmi câștige mie prietenia – sunt două legume: o roșie și un cartof. Într-un studiu desfășurat în 2009, cercetătorii de la Universitatea din Manchester (Marea Britanie) și de la Universitatea La Trobe (Australia), au descoperit că un copil avea ca prieteni imaginari o roșie pe nume „Bodder” și un cartof numit „Bun”. Un altul era prieten cu o întreagă familie imaginară – domnul și doamna Diller, care aveau la rândul lor doi copii. Iar cea mai numeroasă gașcă îi aparținea unui copil care avea opt prieteni imaginari.
Modelul Moș Crăciun: nu le spuneți că nu există
De regulă, copiii chiar cred în existența acestor personaje și abia mai târziu, pe la cinci-șase ani, conștientizează că prietenii sunt doar produsul imaginației lor. Cel mai lucru bun pe care îl pot face părinții este să își lase copiii să se joace în continuare cu ei: „Nu e OK să-i dezamăgești la patru-cinci ani. Să-i iei prietenul imaginar, în măsura în care până la o anumită vârstă e o descărcare psihologică sănătoasă, și fără să-i împlinești nevoile acelea, este destul de nedrept”, spune psihologul.
Agnes Dragomir spune că, de obicei, prietenii imaginari dispar în momentul în care copilul merge la școală: „Cred că apare un pericol dacă și-l păstrează după ce intră la școală. E riscant deoarece apare izolarea față de ceilalți. Mediul școlar te pune în contact cu o lume mai dură. Aici metoda de învățare este cea logică, nu mai e cea de la grădiniță, unde se învață prin povești. Și dacă la grădiniță poți să vii de mână cu păpușica și să spui că e prietena ta, la școală vor râde. Pentru că sunt copii mai mari care fac diferența între imaginație și realitate”.
Dacă joacă inteligent, părinții se vor putea folosi de prietenul imaginar al copilului pentru a afla lucruri despre el și pentru a-i citi starea de spirit: „Dacă îl întrebi „Prietenul tău, ursulețul Pufi, ce a învățat la grădiniță?” și el zice „A vrut să bată doi băieți care se poartă urât”, atunci afli că ceva e în neregulă”, explică ea.
Altfel, părinții riscă să piardă bătălia, așa cum s-a întâmplat în cazul meu: nu m-am mai împrietenit niciodată cu fructele. Psihologul explică în ce-ar fi constat soluția: „Cel mai bine era să se folosească de imaginația ta spre binele tău. De exemplu, să primească o scrisoare de la prietenii tăi imaginari în care ei să spună că au ajuns pe tărâmul fructelor”. Și că sunt extraordinar de încântați de culoarea verde.
ABC-ul prietenilor imaginari
- Potrivit unora dintre copii, tovarășii imaginari nu sunt deloc imaginari, ci persoane în carne și oase. Alții spun că îi văd doar în mintea lor.
- Studiile au arătat că 65% dintre copiii cu vârste cuprinse între trei și nouă ani au avut un prieten imaginar la un moment dat.
- Potrivit unui studiu din 2009 realizat de Universitatea din Manchester și de Universitatea La Trobe, copiii care au prieteni imaginari învață mai rapid și-și dezvoltă mai ușor abiltățile de comunicare și de folosire a limbajului decât copiii fără prieteni imaginari. Asta deoarece copiii cu prieteni au ocazia să poarte mai multe conversații decât ceilalți. În plus, ei întreabă, ei răspund.
- Psihologul american Lawrence Kutner spune că prietenii imaginari le oferă sprijin copiilor în perioadele stresante sau le țin de urât când sunt singuri. Atunci când au făcut ceva greșit pot da vina pe ei, ceea ce oamenii de știință descriu drept „separarea între sinele bun și sinele rău” pe care copiii încearcă să o realizeze.
FOTO: Pexels/Pixabay.com
