„S-a distrus tot”, îi spune o bătrânică soțului ei, în vreme ce pășesc cu grijă pe un pod de peste Cerna, încercând să evite găurile ce se deschid din loc în loc în cimentul ros de timp. Spărturile sunt mari, iar piciorul ți-ar putea aluneca foarte ușor înăuntru. Câteva tăblii de fier – acum ruginite – au fost așezate peste unele adâncituri pentru a-i feri pe pietoni de accidente. Însă cimentul a continuat să se macine pe sub tablă, iar găurile s-au mărit în jurul metalului. Într-un fel, aceasta este și soarta stațiunii Băile Herculane.
Multe dintre comorile sale – de la izvoare la clădirile de acum 150 de ani – sunt decrepite sau au fost reabilitate în urmă cu câțiva ani însă acum ruina își face simțită din nou prezența pe sub lustrul superficial.
M-am simțit foarte bine în cele patru zile petrecute în Băile Herculane. Natura este splendidă. Așezată într-o depresiune foarte îngustă, pe Valea Cernei, stațiunea este delimitată de Munții Cernei la vest și de pereții stâncoși ai Culmii Domogled, parte din Munții Mehedinți, la est.
În unele locuri, datorită mineralelor din apă, Cerna are o culoare turcoaz intensă, ca a apei puțin adânci ce înconjoară atolii de la tropice.
Orășelul este foarte liniștit, în special în nord, unde este și centrul istoric, și deoarece este lung de vreo 6 kilometri, ai unde să te plimbi.
În plus, din stațiune poți pleca în drumeție pe diverse trasee prin munții din jur. Cel mai scurt, de doar 3-5 minute, este până la Grota Haiducilor (foto jos). Pornește de la nord de Hotelul Roman.
Totuși, în ciuda acestor lucruri, un sentiment de amărăciune m-a urmărit mai tot timpul cât am stat în Băile Herculane.
Poate că cea mai tristă clădire din stațiune este cea numită Băile Austriece (sau Băile Neptun). Construită între anii 1883 și 1886, aici au făcut tratamente împăratul austriac Franz Joseph și soția sa Elisabeta (împărăteasa Sisi). Pentru mulți, clădirea este simbolul stațiunii, fotografiile cu ea fiind cele care apar cel mai des pe internet atunci când cauți imagini cu Băile Herculane.
Podul de fier forjat, aflat în fața Băilor Austriece, a fost construit odată cu acestea din urmă, între anii 1883 și 1886. Era un pod pietonal construit cu scopul ca vilegiaturiștii să nu mai ocolească pe la vechiul pod de piatră pentru a ajunge la băi. Lung de 32 de metri, podul are o structură pe arc cu zăbrele. Balustradele sunt făcute din fier forjat cu elemente decorative. Precum Băile Austriece, și podul se află acum într-o stare avansată de degradare.
Acum, acoperișul edificiului e mâncat de rugină, iar tencuiala coșcovită se desface în fâșii de pe frumoasele fațade bogat decorate cu arcade și statui. Ferestrele și ușile au fost acoperite cu plăci de PVC, probabil pentru a bloca accesul și a-i împiedica pe curioși să pătrundă în clădirea șubredă care le-ar pune viața în pericol. În unele locuri, din acoperiș au crescut lujeri subțiri.
Printr-o scobitură din placa ce astupă ușa principală de acces se vede o parte din holul care îi întâmpina pe vilegiaturiști în urmă cu mai bine de 100 de ani. În mijloc am văzut o fântână arteziană superbă, decorată cu capete de îngerași din ceramică. Însă și fântâna pare să își dea ultima suflare.
Băile se află în proprietatea Primăriei, dar un ONG (Asociația Locus) încearcă să strângă fonduri pentru reabilitarea acestora. Suma necesară este însă uriașă. Ar fi nevoie de 12 milioane de euro.
Precum Băile Neptun, întregul centru istoric al stațiunii a fost construit de austrieci, care au preluat de la turci Banatul Timișoarei și Oltenia în anul 1718, în urma Păcii de la Passarowitz, care a pus capăt războiului cu otomanii.
Cele mai multe dintre edificiile care s-au păstrat sunt construite în stil baroc și datează din secolul al XIX-lea.
Peste drum de Băile Austriece, de cealaltă parte a Cernei, se află Cazinoul. Începând cu anii 1864-1865, aici funcționau Salonul de cură, Sala de argint (cu jocuri precum bacara, chemin de fer, ruletă), o cafenea, ospătăria, un bazar și diverse magazine aflate pe terasă. Pe frontispiciul clădirii se poate citi și astăzi salutul administrației băilor, preluat de la romani: „SALUTI ET LAETITIAE” („Sănătate și bucurii”).
În anul 1896, cu ocazia festivităților de deschidere a canalului navigabil Porțile de Fier de pe Dunăre, împăratul Austro-Ungariei Franz Joseph, regele Carol I al României și regele Alexandru I al Serbiei s-au întâlnit la Băile Herculane și au luat prânzul de gală într-un salon din Cazinou. Apoi, au mers la Băile Apollo pentru a se relaxa.
Deși a fost reabilitat la începutul anilor 2000, Cazinoul a început să își piardă tencuiala de pe fațadă. Mozaicul verandei s-a spart în câteva locuri, iar igrasia a cuprins frumoasele tavane pictate în galben și albastru.
În interior funcționează în prezent doar o cafenea-terasă, foarte intimă, „păzită” de un cățel (probabil al proprietarului cafenelei) care avea și un bol pentru mâncare în interior. Aici am găsit cea mai ieftină ciocolată caldă pe care am băut-o în ultimii ani într-un local. A costat 5 lei. Restul încăperilor din Caziou nu par folosite, iar pe un geam am găsit lipită o hârtie care anunța că spațiul e de închiriat.
Așa cum Cazionul încearcă să găsească investitori care să-l revitalizeze, și stațiunea se străduiește să revină la splendoarea de acum 100-200 de ani. Câteva lucruri s-au schimbat în bine față de anii ’90. De exemplu, Parcul Central a fost complet reabilitat și modernizat în cadrul unui proiect finalizat în anul 2016. Gazonul este îngrijit, iar aleile din pietriș de un alb imaculat sunt curate.
Timp de 10 ani (1896 – 1906), în Pavilionul muzical din Parcul Central, în sezonul estival a cântat fanfara Regimentului de infanterie nr. 33 din Arad.
Parcul Central se află, după cum îi spune și numele, în inima ansamblului de arhitectură format din Hotelul Decebal, clădirea Cazinoului și Hotelul Traian. A fost construit în 1862 și adăpostește pavilionul de muzică din fața Cazinoului, fântâni arteziene și câțiva arbori foarte bătrâni: un sequoia gigantea (foto sus) și un molid, ambii plantați în 1864.
Din păcate, hotelurile Decebal și Traian, ce delimitează parcul, sunt ruinate. Pereții fără tencuială, cu cărămizile la vedere, arată ca un trup jupuit. Câteva schele și meșe atârnate peste fațade par să indice că edificiile sunt în reabilitare. Însă când vor fi gata e greu de spus.
Construit în stil baroc, Hotelul Decebal (dreapta) a fost ridicat între anii 1860 – 1862. Inițial, numele său a fost Hotelul Franz Joseph (după împăratul Austriei). Hotelul Traian (stânga și centru) a fost construit între anii 1869 – 1871. În perioada în care a funcționat a adăpostit Policlinica balneară.
Nu toate hotelurile cu istorie sunt în paragină. Cochetul Hotel Versay, aflat chiar lângă Parcul Central, a fost renovat iar acum arată senzațional. Are 4 stele, saună, jacuzzi cu apă termală, camere cu mobilier elegant, holuri cu covoare moi și candelabre uriașe.
Un alt hotel reabilitat este Ferdinand (Pavilionul 7, construit în anul 1810). În anii 2001-2002 au fost realizate lucrări de reparație și de modernizare, clădirea fiind transformată într-un complex hotelier cu cazare, restaurant, grădină de vară și baza de tratament. A fost prima investiție importantă din centrul istoric al stațiunii după anii ’90.
Și Pavilionul 5, care a fost unitate de cazare pentru militarii din regimentul de grăniceri în secolul al XIX-lea, a fost reabilitat în anii 2009-2011: s-au renovat interioarele, s-au făcut consolidări prin turnarea unui planșeu din beton armat peste nivelul 1 și s-a refăcut acoperișul prin înlocuirea șarpantei și a țiglelor. În 2011 s-a refăcut fațada. Din păcate însă, deși a fost restaurată, clădirea nu a fost readusă la viață. În prezent este închisă și pare părăsită.
Un alt hotel refăcut este Cerna. Construit în perioada interbelică în stil românesc, edificiul este acum un hotel de două stele.
În plus, mai toate marile hotelurile ridicate în perioada comunistă la sud de centrul vechi, prin anii ’70-’80, au fost renovate. Deși alcătuiesc o zonă lipsită de farmec, cel puțin prin comparație cu nordul plin de istorie, coloșii din beton se proiectează frumos pe stâncile verticale ale Culmii Domogled. Hoteluri precum Diana (3 stele), Afrodita (4 stele) sau Minerva (4 stele) au fost toate reabilitate începând cu 2010.
Altele însă, precum Hotel Hercules, nu au fost la fel de norocoase și nu au găsit niciun investitor – cel puțin până acum.
Alături de stațiune încearcă să supraviețuiască și localnicii din zonă. Chiar la sud de centrul istoric, de-a lungul străzii principale, sunt parcate în fiecare zi de vară în jur de 10 mașini transformate într-un fel de tarabe ambulante. Oamenii fac un ban vânzând ce produc: sucuri, siropuri, pălincă, brânză, pere, țuică sau gemuri la borcan.
În Piața Hercules, un domn vindea cărți vechi pe treptele sparte ale vechiului Hotel Apollo, iar un altul cânta din fluier. Îi întreba pe turiști din ce regiune sunt, iar apoi cânta melodii oltenești, muntenești sau moldovenești, în funcție de locul de origine.
Răspândite prin stațiune, prin pădure sau de-a lungul Cernei, se află peste 15 izvoare minerale termale. Apele cu sulf, clor, calciu sau sodiu sunt captate de ștranduri precum Venera sau Versay, unde intrarea trebuie plătită.
În cele 4 zile petrecute la băi am văzut însă zeci de turiști și de localnici care făceau baie în bazinele naturale sau în cele din beton amenajate pe cursul râului Cerna.
Una dintre zone, aflată chiar lângă Podul de Piatră, poartă numele „La Băltoacă”.
Sunt mici „spa-uri” fără pretenții, cu acces gratuit bineînțeles, unde oamenii și-au încropit baldachine și chiar mese pentru masaj.
Gara CFR, o altă clădire bogat ornamentată din stațiune, a fost inaugurată în 1886. A fost reabilitată și acum arată destul de bine.
Băile Herculane, numită astfel după eroul Hercules, considerat patronul izvoarelor termale, este cea mai veche stațiune de pe actualul teritoriu al României. Fondată de romani la scurt timp după cucerirea Daciei de către împăratul Traian (în anul 106 d.Hr.), cuceritorii au construit aici temple, băi și statui închinate zeilor.
Localitatea este atestată în anul 153 d.Hr. într-o tabulă votivă închinată lui Hercules de cei 5 cetățeni romani. Tabula se păstrează și astăzi în Băile Apollo, construite tot de romani, iar apoi refăcute de austrieci. La începutul verii anului 153 d.Hr., cei 5 cetățeni ai provinciei Dacia Romană au fost împuterniciți să plece la Roma pentru a participa la ceremoniile de instalare în funcția de consul a lui Marcus Sedotius Severianus. La plecare, ei au făcut aici o baie pe care au numit-o „dătătoare de putere” și au promis că dacă se vor întoarce teferi și sănătoși vor ridica o tabulă votivă în cinstea lui Hercules. La întoarcere au făcut din nou baie în „apele sfinte ale lui Hercules” și au ridicat două tabule votive în cinstea zeului.
Romanii foloseau atât apa termală de la izvoarele băii, cât și apa termală adusă printr-un apeduct de la un izvor aflat la peștera Despicătura Diavolului. Vestigiile apeductului pot fi văzute pe strada Romană, la 50 de metri de Hotelul Roman.
Băile erau încălzite de romani cu ajutorul țevilor din lemn de pin din podea, prin care trecea apă termală. O țeavă din lemn de pin de acum 2.000 de ani, care era folosită pentru aducerea apei termale în bazin, este expusă într-una din încăperile Băilor Apollo.
Tot din timpul romanilor s-a păstrat și un altar votiv din piatră ridicat în cinstea lui Hercules de Simonius Iulianus, guvernatorul celor 3 Dacii între anii 240-244.
După cucerirea de la începutul secolului al XVIII-lea, austriecii au refăcut Băile Apollo folosind cărămizi din apeducte și construcții romane. În anul 1724, grănicerii austrieci au ridicat pe locul băilor o construcție balneară (Baia comună). Forma actuală a clădirii datează însă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Din construcția de la 1852 s-au păstrat 3 bazine pentru răcire, 32 de cabine individuale și 3 bazine comune din marmură roșie și albă, acoperite cu bolți (câte unul pentru femei, bărbați și militari).
Băile erau alimentate de 3 izvoare cu apă termală care conțineau sulf și iod:
Apollo, din interiorul clădirii, era izvor de răcire, având o temperatură de până la 25 de grade;
Apollo 1 se află afară, și are o temperatură de 45-52 de grade;
Apollo 2, cu o temperatură de 52-65 de grade.
Din păcate, Băile Apollo sunt atinse și ele de suflul degradării care a cuprins o mare parte din stațiune. Peste tot am zărit tencuială căzută, ziduri crăpate și igrasie. Vechile cabine individuale au pereții și bazinele murdare, iar mai toate ochiurile de geam din sticlă colorată albastră și verde sunt sparte.
Astăzi, centrul stațiunii este împânzit de afișe care fac reclamă băilor întemeiate de romani: „Vizitați Băile Apollo!”, „Vizitați unele din cele mai vechi băi din Europa”, „Accesul în băi este permis cu animale de companie!” sau „În interiorul băilor este permis fotografiatul și filmatul!”. Prețul unui bilet este de 15 lei pentru adulți și 10 lei pentru pensionari, elevi și studenții. Copiii sub 10 ani însoțiți de părinți intră gratuit. Mesajele entuziaste de pe postere m-au emoționat. Părea că stațiunea se roagă de turiști să calce pragul Băilor Apollo și să contribuie, prin plata biletelor, la o nouă etapă – poate mai fericită – din viața Băilor Herculane.
Clădiri din centrul istoric al stațiunii. În fotografia din stânga sus este surprinsă Piața Hercules.
FOTO: GreatNews
