Cristian Ciobanu în Țara Hațegului
Cristian Ciobanu este un geograf foarte atipic. Tânărul doctor în geografie nu studiază munții și podișurile, nu măsoară lungimea cursurilor de apă sau grosimea stratului de sedimente. Pentru el, geografia este mai mult decât altitudinea reliefului și numărul populației. Ceea ce îl interesează este geografia mentală, adică geografia din mintea fiecăruia dintre noi, modul în care percepem spațiul în care ne mișcăm. După spusele sale, spațiul nu este doar un suport unde oamenii își desfășoară activitatea. Din contră, este viu și încărcat de cele mai variate sensuri atribuite de fiecare dintre noi. Spre exemplu, într-una din cercetările sale a realizat o hartă a fricii în București. Surprinzător, zonele de care oamenii se tem cel mai mult nu sunt, de fapt, cele mai periculoase.
Când l-am întâlnit, tocmai se întorsese din Țara Hațegului, unde lucrează la un studiu despre geografie sacră (sau mitică). În mediul rural, numeroase spații sunt îmbibate de supranatural. Hotarul satului sau intersecțiile sunt unele dintre cele mai periculoase. „D-asta se și pun cruci la intersecții, deoarece acolo se crede că te pândesc demonii”, explică tânărul de 27 de ani.
Cercetările sale sunt strâns legate de sociologie și de psihologie, doar că el pune spațiul în centru: „Pentru sociologi, spațiul e un suport, pentru mine spațiul e viu. Asta e diferența de abordare”. Geografia mentală coboară în interiorul orașului și îl privește prin ochii locuitorilor.
În Densuș există chiar „un sat fantomă” sus pe deal. Inițial, casele se aflau pe versantul unei coline deoarece valea era inundabilă. Când albia râului s-a adâncit, iar cursul a fost regularizat, satul s-a mutat în vale. Casele de sus au fost părăsite, iar locul s-a sălbăticit complet, fiind vizitat acum de căprioare și urși. Dar casele continuă să existe în geografia din mintea sătenilor. „Oamenii de acolo încă văd satul și spun: „Aici a fost casa, grajdul”. Ei și le amintesc acolo””, povestește Cristian.
Vrea să dea Bucureștiul pe Țara Hațegului
A descoperit Țara Hațegului prin 2006, pe când era student la secția „Geografia turismului” de la Facultatea de Geografie a Universității din București. Venise să lucreze ca voluntar la crearea ariei protejate „Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului”, în curs de înființare la acea dată. Tot marcând trasee și puncte GPS pentru hărți, locul i-a căzut cu tronc. A continuat să o străbată în anii următori, mai ales în partea de vest (Sarmizegetusa, Densuș, Răchitova, Sântă Măria Orlea), s-a împrietenit cu localnicii, iar când o să vină căldura la primăvară se va muta și el, cu tot cu soție și copil, în Densuș.
Cristian colaborează cu Academia de Studii Economice, unde predă geopolitică, și este asistent cercetător la Universitatea Liverpool Hope, unde lucrează la diferite proiecte. Însă dorința sa este să lucreze în administrația „Geoparcului dinozaurilor” și să se ocupe de turismul din zonă (strategii, administrarea site-ului, materiale informative, marcarea traseelor, bugete, obținere de finanțări).
În paralel își va desfășura mult mai ușor și cercetarea despre Țara Hațegului, fără să fie nevoit să facă mereu naveta între București și Densuș: „E mai puțin întâlnită chestia asta, de cercetător pe cont propriu. Dar se poate. Poți să obții și finanțare”.
Până acum, nimeni din România nu a mai studiat geografia mentală, deși cercetătorii din afară sunt foarte interesați de această ramură, spune Cristian. Doar tangențial s-au abordat diferite subiecte legate de acest domeniu. El a descoperit-o întâmplător, pe când era la masterat și a scris un articol despre cartiere. De la cartiere a ajuns la percepția asupra spațiului.
Harta fricii în București: Rahova și Ferentari conduc detașat
„Întotdeauna m-a frapat chestia cu cartierele. Dacă întrebi pe cineva unde stă, nimeni n-o să-ți spună sectorul. Nici nu se știe unde începe, unde se termină, unde e granița. În schimb, toată lumea folosește cartierele, deși Bucureștiul nu a fost niciodată împărțit oficial în cartiere. Limitele cartierelor n-au fost trasate niciodată. Și totuși sunt cel mai folosite. Omul în București îți dă un reper de geografie mentală, nu unul oficial. Dacă îți spun că stau în sectorul 4, pe strada Moldovița, nu-ți spune nimic. Dacă îți spun că stau în Apărătorii Patriei, imediat vizualizezi. Sectoarele nu sunt folosite de oameni absolut deloc. Nu vreau să critic administrația locală, dar pur și simplu nu sunt folosite. Asta e realitatea”, spune el.
La doctorat a studiat geografia din mintea bucureștenilor. Mai exact, a alcătuit o hartă a fricii în București. A împărțit peste 600 de chestionare online sau pe teren în care oamenii erau rugați să dea o notă, în funcție de siguranță, fiecărui cartier din listă. A reieșit că zonele cele mai „înspăimântătoare” erau Rahova și Ferentari, iar cele mai sigure Primăverii, Cotroceni sau Aviației. Interesant este că harta infracționalității, realizată cu ajutorul datelor de la Poliția Capitalei, spune cu totul altceva: cele mai multe infracțiuni se petrec în nordul și în centrul capitalei, zone percepute ca sigure de către bucureșteni.
Harta fricii în București realizată de Cristian Ciobanu în cadrul tezei sale de doctorat cu titlul „Studiu de geografie mentală în municipiul București”
Harta infracționalității în București (sursa: Poliția Capitalei, 2010)
Cercetătorul spune că sunt două motive pentru această diferență. În primul rând, infracțiunile se comit în primul rând în locurile mai bogate și în centru, unde e aglomerație. În al doilea rând este vorba de nivelul de toleranță față de infracțiuni, acesta fiind mai crescut în locurile rău-famate. „La mine în Berceni dacă se bat unii pe stradă și sparg un geam, nu sună nimeni poliția. Dacă se întâmplă asta în Dorobanți… Oamenii și poliția reacționează altfel în zonele exclusiviste”. Un rol în toată povestea îl au și mass-media, care au prezentat Rahova și Ferentari într-o lumină proastă.
Prin urmare, spațiul este încărcat cu valori și semnificații. Locurile se pot impregna și cu valori afective, iar atunci oamenii vibrează emoțional: „Când trec pe la școala generală retrăiesc niște momente. Nu sunt doar pozitive: poate fi locul unde ai căzut într-o gură de canal descoperită”.
“Tendința este să omorâm spațiul ca să câștigăm timp”
Recent, Cristian a avut ocazia să experimenteze pe propria piele teoriile și conceptele pe care le-a tot folosit în ultimii ani în teza de doctorat. Se întorcea din Țara Hațegului. În loc de câteva ore, drumul a durat vreo trei zile. Prins pe autostrada A1 de nămeții de zăpadă, a petrecut 16 ore în același loc. Până la urmă a părăsit autocarul blocat și a străbătut pe jos ultimii 20 de kilometri până în oraș. Dar a trecut însă printr-un spațiu total diferit față de cel pe care l-a văzut de sute de ori prin parbriz, transformat de experiența dificilă prin care a trecut.
De regulă, oamenii traversează acel spațiu în viteză: autostrada comprimă distanțele, e de părere cercetătorul: „Astăzi, tendința este să omorâm spațiul ca să câștigăm timp”. Rolul tuturor autostrăzilor sau al trenurilor de mare viteză este de a câștiga timp. Cumva, pentru omul modern, timpul s-a dovedit a fi mai valoros decât spațiul.
Activitățile menite să te țină ocupat cât traversezi orașul au același efect: „Activitatea e cea care omoară spațiul: asculți muzică la căști, butonezi la telefon, îți faci temele, ai gadget-uri în mașină. Nu vrei să interacționezi cu spațiul exterior, îl anulezi. Și pierzi experiența. Spațiul ăla este mort”.
E ca în bancul despre o discuție dintre doi internauți. Unul spune „Băi, ninge!”, iar celălalt îi răspunde „Dă-mi și mie linkul”: „Am experimentat chestia asta pe pielea mea. Am aflat că ninge de pe net. Avea unu un status și apoi am văzut pe geam. E groaznic”, spune el. Propunerea lui e să recuperăm spațiul. Măcar din când în când.
Simțurile ne permit interacțiunea numai cu o mică parte a spațiului, cel aflat în fața ochilor noștri. Cu toate acestea noi știm ce se află în spatele nostru și mai mult decât atât, știm cum arată alte părți ale orașului, ale țării și chiar locuri foarte îndepărtate ale lumii. Asta pentru că le-am văzut cândva, am auzit pe alții care le-au văzut sau pur și simplu ni le imaginăm. Toate aceste imagini ale spațiului reprezintă geografia mentală, Cristian Ciobanu
Cum se transformă geografia mentală în bani
Toată această poveste despre geografia mentală nu este ruptă de realitatea imediată. Cristian spune că această ramură a științei poate fi folosită pentru a schimba personalitatea unui loc sau atitudinea față de el (campanii de imagine, publicitate) în domenii precum turismul, afacerile imobiliare, comerțul, construcțiile. Pe scurt, oamenii nu se rezumă la a observa un loc, ci adesea îi schimbă trăsăturile pentru a modifica percepția celorlalți: „Trebuie să afli percepția oamenilor despre tine. Dacă toată lumea știe că locul ăla e un loc frumos, bun de vizitat, chestia asta se transformă în bani”.
„Nu vreau să fac știință de dragul științei. Vreau să fiu un universitar care scrie lucrări academice, dar pentru publicul larg”, explică tânărul, și completează că geografia mentală ne poate ajută să ne administrăm mai bine spațiul.
Exemplul pe care îl dă vine din Statele Unite, unde la un moment dat s-a construit o nouă aripă a unui campus. Doar că muncitorii nu au făcut și drumuri: le-au lăsat din pământ. De fiecare dată când ploua se făcea noroi și toți studenții erau enervați la culme. După un timp, constructorii s-au întors și au făcut drumuri urmând aleile trasate în mod instinctiv de oameni. „Au văzut ce poteci s-au format și au respectat geografia mentală a oamenilor”, spune Cristian. Au construit astfel drumurile alese de oameni, care nu erau neapărat cele mai scurte.
Mai multe informații despre geografia mentală găsiți pe blogul lui Cristian Ciobanu.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-ne un LIKE pe pagina noastră de Facebook.
