Dumitru Murariu în biroul său de la Muzeul Antipa, al cărui director este din 1988
Ultima dată când vorbisem cu Dumitru Murariu îl găsisem într-un birou îngust, plin de cărți, într-o aripă din spatele Muzeului Antipa. Se întâmpla cu vreo trei ani în urmă, pe când muzeul încă purta o haină bătrânească și arăta mai degrabă a depozit de piese decât a expoziție. Acum, după renovare, când muzeul aerisit a căpătat un aer occidental, am constatat cu uimire că biroul directorului Murariu arată tot ca un depozit: pereții sunt îmbrăcați în rafturi până în tavan, iar sutele de volume și de tratate duc o bătălie pe viață și pe moarte pentru puțin spațiu pe polițele care se desfășoară în toate părțile. Ca în lumea lui Darwin: adevărată luptă pentru supraviețuire.
Îmbrăcat într-un costum gri, cu o cravată la gât, directorul muzeului mă întâmpină în ușa biroului. Îl suspectez că în hainele elegante nu se simte tocmai ca peștele-n apă: rucsacul trainic și pălăria tip pescar așezate la baza rafturilor scot la iveală omul de teren care a făcut expediții pe tot globul, din Indonezia până în Brazilia.
Acum, reflectoarele sunt puse pe expoziția muzeului: copiii, studenții, televiziunile, învățătorii cu elevii – cu toții vin să vadă „minunea”. Deși a fost un susținător înfocat al modernizării și a luptat pentru a-şi convinge colegii să accepte schimbare, Murariu spune tranșant că fără cercetare un muzeu nu înseamnă mare lucru. Oricât de frumos ar străluci exponatele în vitrină, coloana vertebrală a unui muzeu este studiul în teren, e de părere directorul, care a colectat viețuitoare din Indonezia, Brazilia, Tunisia, Maroc sau Turcia. Așa s-au îmbogățit colecțiile cu insecte, lilieci, moluște, crustacee și cu tot soiul de animăluțe bizare.
Totuși, preferă să trăiască și să facă cercetare în zonele cu un climat temperat: „Nu aș fi foarte fericit în zonele tropicale, ecuatoriale. Eu sunt mai fericit acasă cu anotimpurile. În afară de asta, acolo e diversitatea mare, dar poți să vezi acum o specie și nu o mai vezi decât peste nu știu cât timp. La noi sunt populații numeroase: vezi mereu cârdul de cocori, de berze, privighetorile le întâlnești la tot pasul”.
Echipa de naturaliști de la Muzeul Antipa a adus un tarsier din Indonezia / Jasper Greek Golangco Wikipedia
Deși nu se omoară cu zonele tropicale, îi plac mânărurile exotice: scoici, creveți, homar, langustă, calamar. Lista nu se oprește aici. La muzeu a avut ocazia să guste inclusiv carne de focă (dintr-un animal adus de navele polare de pescuit), de crocodil sau din urangutanul Max (care a fost adus la muzeu după ce a murit la Grădina Zoologică). Având laborator, puteau testa rapid dacă animalele aveau vreo boală. Gustoasă i s-a părut și carnea de elefant. La un moment dat, un elefant de la circ a murit înecat cu o sfeclă: „S-a sufocat și l-au adus la muzeu ca să se valorifice într-un fel”, explică naturalistul. Aici s-a luat decizia să îi expună scheletul în colecție, iar o parte din carne a fost gătită de angajații muzeului. S-au făcut chiar cârnăciori cu usturoi, povestește biologul și adaugă răzând: „Curiozități”.
„Nu sunt genial, în niciun caz. Dar conștiincios da”
Povestea biologului care a împlinit anul acesta 71 de ani nu începe pe tărâmurile îndepărtate de la tropice, ci în comuna botoșăneană Ungureni, unde pe la patru-cinci ani prindea fluturi, îi punea într-un borcan pe prispă, iar apoi îi elibera: „Îmi plăcea să le dau drumul să-i văd cum zboară”. Înainte îi examina cu atenție: trompa, solzii, aripile. Era o curiozitate de copil pe care i-a moștenit-o una dintre nepoate, care la doi ani și patru luni caută râme în pământ: „Nu e fricoasă. Și întreabă ce este, ce mănâncă și cum trăiește”.
Iepurii prinși pe câmp împărtășeau soarta fluturilor: îi prindea, îi ducea acasă, le dădea lapte de vacă și după ce creșteau un pic îi elibera. Îi era milă de ei. Tot mila față de animale l-a împiedicat să taie vreodată un miel sau să vâneze, deși a mai tăiat găini prin sat, iar la vânătoare a făcut pe hăitașul (cel care face gălăgie și gonește animalele spre vânător).
Până în clasa a VII-a a învățat la școala din sat. Părinții săi erau țărani și nu învățaseră carte. Mama lui avea doar șase clase, deși își dorise foarte tare să mai meargă la școală. Nu a fost să fie: rămasă orfană de tată când era copil, a fost ținută acasă de mama ei pentru a face treburi în gospodărie. „A zis că „dacă n-am putut să fac eu, măcar tu du-te să înveți”. Noi am fost cinci frați și pe toți a vrut să ne dea (la școală – n.r.). Îi datorez mamei mele o preocupare permanentă. Când plecam de acasă îmi zicea: „Să fii ochi și urechi. Să fii cuminte. Vezi, nu te băga în față, nu răspunde ne-ntrebat. Eu o duc greu aici””, își amintește Murariu. Așa că la școală a fost elevul ascultător, care sorbea mereu cuvintele profesorilor. Și acum crede că hărnicia este una dintre principalele sale calități: „Nu sunt genial, în niciun caz. Dar conștiincios da”.
Dumitru Murariu (în dreapta ecranului) în Brazilia, în anul 1994 / Foto: arhiva personală
Primul test la biologie: „Câte picioare are o găină?”
Primele zile din clasa I au fost buclucașe: deoarece nu împlinise încă șapte ani, învățătorul din sat nu voia să îl primească. Dar mama lui era insistentă: îl spăla, îl îmbrăca și îl trimitea la școală în fiecare dimineață. Când îl vedea, învățătorul îl trimitea acasă: „Eu nu mă duceam că mama îmi spusese „Stai acolo””.
Azi așa, mâine așa, la un moment dat învățătorul l-a provocat la o discuție cu tentă zoologică pe tânărul încăpățânat: „Câte picioare are o găină? Două picioare. Dar un cal? Patru picioare. Dar două găini? Patru picioare. Dar ce e mai greu: un kilogram de fier sau un kilogram de pene?”. Aici, viitorul naturalist nu a dat tocmai răspunsul corect, dar a dibuit oarecum capcana și a zis că „pene trebuie puse multe, multe, ca să fie un kilogram”. De atunci nu a mai fost întors din drum, iar la sfârșitul primului an de școală învățătorul i-a dat premiul I, deși fiul lui era în aceeași clasă.
Primul său insectar era o cutie pe care i-o încropise un tâmplar din sat: „Nu eram deloc mulțumit. Dar am vopsit-o frumos”. Acum, ideea insectarului i se pare depășită, mai ales deoarece multor copii nu le place să pună mâna pe o râmă sau pe un gândac. În schimb, pot face fotografii sau pot fi duși în natură, propune el.
Un dascăl de care își amintește cu plăcere este profesorul de istorie, Constantin Micliuc: „Eram captivați de suplimentul la lecția din carte. Și ne dădea sfaturi practice: să ne propunem în fiecare zi să facem câte ceva: „Veți avea și zile în care nu veți reuși să faceți tot ce v-ați propus. Dar dacă nu vă propuneți nimic e mai rău decât dacă vă propuneți ceva și realizați doar o parte””.
Din păcate, începutul anilor ’50 aducea vremuri tulburi, în care o vacă în plus sau un petic de pământ mai întins îți aducea disprețul societății. Domnul Micliuc era fiul unui gospodar înstărit, așezat de comuniști în rândul chiaburilor, așa că la ședințele cu sătenii organizate de primar era atacat dur. „Și noi ascultam cum îl criticau pe tatăl lui și ne părea rău pentru el: „chiaburoiul care a făcut, care a dres, trebuie să dea pământul, să-l împartă”. După o asemenea ședință tocmai venise mama să întrebe cum mai merge băiatul ei la școală. Cât de supărat era el, cu o răbdare îngerească a făcut toate aprecierile ca să o încurajeze pe mama să mă lase în continuare la școală”.
Dumitru Murariu a avut parte de cărți toată viața
„Învățați, ca să nu ajungeți conțopiști la primăria din sat”
Lupta se dădea acasă, între părinți: mama voia să îl trimită la școală, tatăl voia să îl țină în gospodărie la treburi: „Și mama i-a zis: „Ei, măi omule, crezi că dacă ar sta acasă noi am fi mai bogați? Tot săraci am fi. Lasă-l să se ducă la școală. Și tata săracu’ înhăma caii la căruță și mă ducea la Botoșani la internat la începutul anului școlar”.
Acolo a făcut liceul de băieți „A. T. Laurian”. Încă doi colegi de la școala din Ungureni intraseră, dar la sfârșit de trimestru a rămas numai el: „Și tremuram că-mi vine rândul și mie”. Se făcea carte serios, iar profesorii nu îi treceau cu una, cu două. Profesoara de franceză, mai ales, avea grijă să le spună mereu că liceul nu este obligatoriu, ci doar pentru cei care pot. „Făcuse studiile la Sorbona și avea o formație mai vestică. Noi eram îndoctrinați cu tovarășa în sus, tovarășa în jos și la un moment dat a zis: „Știi ce? Eu nu sunt tovarășă cu dumneata””, își amintește naturalistul, care i-a răspuns prompt folosind un cuvânt puțin drag liderilor comuniști: „Da, doamna profesoară”. Însă dascălii îi și încurajau să țintească tot mai sus: „Învățați ca să ajungeți mai departe, nu să ajungeți niște conțopiști la primăria din satele voastre”.
În timpul vacanțelor se întorcea în Ungureni și reușea să își mai împace tatăl, care îl dorea mai implicat în muncile de la țară: ducea vaca la păscut sau păzea via. Dar gândul îi era tot la cărți: „Atunci am citit Anna Karenina, Frații Karamazov, Război și pace. Era Căminul Cultural al comunei în care era o bibliotecă cu operele clasicilor români și ruși”.
Murariu recunoaște că în liceu nu a strălucit la nicio materie și că singura notă de 5 luată la matematică (5 era nota maximă pe atunci) a primit-o în ziua în care profesorul era fericit că nevasta îi născuse un băiat. Cel care l-a îndrumat spre o carieră în biologie a fost profesorul care preda „Bazele darwinismului”, un fost asistent universitar de la Universitatea din Cernăuți: „Nu cerea buchea cărții. Cerea o idee, o interpretare a ceea ce ai înțeles din lecția respectivă. El aprecia dacă fenomenul era explicat corect prin cuvintele elevului”.
„Bărbații sunt egoiști. Le e greu să recunoască superioritatea altcuiva”
Așa a ajuns la Facultatea de Biologie-Geografie din Iași, secția biologie-zoologie. După ce și-a terminat studiile a lucrat trei ani în laboratorul de bacteriologie de la Spitalul Pantelimon. Curând și-a dat seama că munca într-un spital, unde vedea suferință în fiecare zi, nu era de el. Așa că în 1969 a participat la un concurs pentru un post la Muzeul Antipa. Pe care l-a câștigat.
Când vine vorba de profesori buni, Dumitru Murariu a avut un noroc: mai toți dascălii săi l-au influențat în sens pozitiv. De altfel, întrega sa viață pare un lanț de mentori care se succed asemenea legăturilor care formează spirala de ADN.
Însă cel mai apropiat i-a fost profesorul Theodor Dornescu, cel care i-a condus teza de doctorat – „un exemplu de integritate morală și umanism”, după spusele discipolului. „A stat cu mine de vorbă ca de la egal la egal – nu că putea fi vorba de egalitate pentru că el era enciclopedic, dar în discuțiile la care mă provoca mă întreba: „Ai fost la vreo expoziție de pictură? Ce ai mai văzut?”, „La un concert ai mai fost?”, „Dar la o piesă de teatru?”, „Ce carte ai mai citit?””.
Ce l-a uimit cel mai tare pe Murariu a fost modestia mentorului său, care recunoștea că soția lui, tot biolog, „știa mai multă carte” decât el. „Bărbații sunt cam egoiști. Le e greu să recunoască superioritatea altcuiva. Puțini sunt în stare să recunoască așa ceva, mai ales despre partenerul de viață”, crede el.
Expediția din Indonezia din anul 1991 / Foto: arhiva personală
Să vezi și să nu crezi: planuri cincinale în America
După ce și-a dat doctoratul a plecat cu o bursă Fulbright în Statele Unite, în anul 1975. În cea mai mare parte a timpului a lucrat în colecțiile Institutul Smithsonian din Washington și la Universitatea de stat din Lawrence, Kansas. Marea surpriză a fost să afle că americanii foloseau – culmea! – planuri cincinale. Doar că acolo, spre deosebire de România comunistă, chiar funcționau: „La Muzeul de Istorie Naturală din Institutul Smithsonian aveau planuri cincinale de activități, de expoziții, de organizare a colecțiilor, de cercetări științifice; cu echipe, cu estimarea cheltuielilor, cu teme, cu responsabilități”.
Toate noutățile i-au lăsat un gust amar: „Eram încă acolo când realizam că în România nu voi putea aplica ceea ce vedeam la ei. M-a interesat orice, conștient că nu o să pot aplica, dar măcar să adaptez ce se poate la condițiile din România”. Colegii americani îl încurajau și îi spuneau că, la un moment dat, va putea aplica și acasă ce învăța peste ocean.
Au fost și tensiuni în timpul anului petrecut în State. Locuia la o gazdă și își ținea valiza pusă pe dulap. Într-o zi a găsit-o deschisă pe pat, cu toate obiectele scoase din ea, dar fără să lipsească ceva. Oamenii la care stătea nu au zis nimic și nici el nu a întrebat, deși s-a gândit despre ce ar putea fi vorba: „Fiind dintr-o țară comunistă, probabil că le era teamă să nu vin cu literatură de propagandă sau mai știu și eu cu ce”.
Spre sfârșitul anului pe care l-a petrecut în SUA, soția lui a venit și a stat cu el o lună de zile. La plecare l-a surprins. „Mie mi-a plăcut foarte mult și vreau să rămân în America”, i-a spus ea pe aeroportul Kennedy din New York, în timp ce mergeau prin burduf spre avion. „Și i-am spus „Dacă vrei rămâi, eu mă duc acasă””, povestește biologul.
Refuzul de a rămâne în SUA și luminița de la capătul tunelului
Două au fost motivele pentru care nu a vrut să rămână, explică el simplu. În primul rând familia: „Am fost cinci frați. Știam din alte cazuri că cei care rămân ar avea mult de suferit”. În al doilea rând directorul de atunci al Muzeului Antipa, căruia îi promisese că se va întoarce: „La plecare, profesorul Mihai Băcescu mi-a spus pe un ton de neîncredere: „Te mai întorci? Mulți din cei care pleacă nu mai vin”. M-am uitat în ochii lui i-am spus: „N-am să vă dezamăgesc””.
„El însuși a fost în Franța doi ani de zile și n-a rămas acolo. A venit în ’40, exact când România intrase în război. Și era prieten foarte bun cu domnul Cousteau (celebrul explorator francez – n.r.). Îi găsea o poziție oricând. Antipa putea și el să rămână în Germania. Racoviță era directorul științific al unei stațiuni de cercetări marine pe coasta de sud a Franței. A renunțat la poziția lui și a venit la Cluj să înființeze Institutul de Speologie”, arată Murariu. Concluzia rezultă de la sine: dacă toți specialiștii ar pleca din România, cine ar mai rămâne pe-aici? Împovărat de promisiunile nerespectate, Murariu spune că probabil ar „fi fost foarte nefericit dacă rămânea în țara tuturor posibilităților”.
După ’89 soarele a răsărit și pe strada Muzeului Antipa: mai întâi a fost reparată clădirea, zguduită puternic de cele două cutremure din ’40 și ’77. Apoi, în 2003, a fost amenajat un laborator de biologie moleculară unde se pot face secvențieri de ADN, totul culminând cu modernizare expoziţiilor din 2011, pentru care s-au cheltuit 13 milioane de euro. Murariu le dă dreptate colegilor americani: a putut aplica şi în România ce a învățat.
Dumitru Murariu la biroul de lucru
Foto: Andreea Dogar
