În contextul discuțiilor despre desființarea intrărilor speciale pentru profesori, care a determinat-o pe o profesoară din București să spună că elevii și cadrele didactice „sunt categorii sociale diferite”, o româncă din Olanda a împărtășit experiența încântătoare pe care a avut-o aici cu învățătoarea fiului său.
Întreaga întâmplare a fost relatată pe pagina sa de Facebook de Ioana Chicet-Macoveiciu (Prințesa urbană), scriitoare de carte și de blog și organizatoare de evenimente pentru părinți.
„Citesc întristată despre cum o profesoară din București a declarat că profesorii nu au cum să intre în școală pe aceeași ușă cu elevii, e nevoie musai de intrări separate, pentru că „sunt categorii sociale diferite” (așa a zis ea) și folosirea aceleiași intrări pentru copii și dascăli ar „uzurpa imaginea cadrului didactic.”
Nu comentez declarația, nu cred că e nevoie.
Vă las în schimb mărturia unei mame, pe care am primit-o pe whatsapp acum 5 minute. Fiul ei de 4 ani (român) a început școala acum câteva luni într-un sat cu 17.000 de locuitori din Olanda”, a explicat ea.
Iată experiența româncei din Olanda:
„Ne-am mutat în Olanda în septembrie 2023. Cea mai mare îngrijorare a mea a fost adaptarea băiețelulului meu la școală.
Învățătoarea lui e tipul acela de persoană pe care copiii o îndrăgesc instant, un fel de mamă-cloșcă, în jurul căreia stau toți copiii ca niște rățuște. Fără să cunoască limba copilului meu, iar el fără să înțeleagă limba ei, au reușit să se conecteze. Nu din prima, dar atât de armonios și natural. Fără să zică el nimic câteva luni, ea a reușit să-i înțeleagă personalitatea, preferințele și fricile. Este o experiență cu totul deosebită, să vezi cum se desfășoară acest proces de împrietenire între învățător și copil care nu vorbesc limba unul altuia.
Totuși, nu despre adaptarea lui vreau să zic în acest text, ci mai degrabă despre ce mi s-a întâmplat astăzi, în prima zi după vacanța de iarnă.
L-am adus la școală și am așteptat, ca de obicei, la geamul grupei lor ca să-l văd când intră și să mă vadă. E ritualul nostru. În timp ce stăteam la geam, învățătoarea deschide geamul și îmi zice că are ceva pentru mine. Am fost destul de surprinsă, evident. Ea scoate dintr-o cutie o carte pentru copii și mi-o dă. Era o carte în limba neerlandeză cu traducere în română. Mi-a zis că a comandat-o pentru băiețelul meu și mă roagă să i-o citesc până când reușește să o înțeleagă bine, apoi să o aduc înapoi învățătoarei ca să-i citească și ea.
Apoi mi-a zis că în vacanță a început să învețe româna pe Duolingo și mi-a spus câteva cuvinte. A zis că vrea să învețe fraze și cuvinte de bază ca să-l poată ajuta pe copilul meu să se adapteze mai ușor. Vrea ca el să simtă că și alții vor să-i cunoască limba și că se face efort pentru el.
A recunoscut învățătoarea că e foarte grea limba română dar că îi place și nu se lasă până nu reușește să lege câteva propoziții cu el.
Ce am făcut eu – am plâns. Am simțit că vreau să o îmbrățișez și i-am mulțumit de multe, multe ori. Sincer, nu am crezut că se poate să facă un învățător asta și am simțit că face asta și pentru mine ca să mă asigure că copilul meu va fi bine și ea îi este alături.
Am vrut să împărtășesc aceasta cu cât mai mulți oameni, din cât mai multe locuri, nu ca să arăt că aici e cel mai bine, ci pentru că vreau ca ceea ce face această învățătoare să inspire alți dascăli de oriunde din lume, să ajute un copil așa cum este ajutat al meu. Sau poate pur și simplu, acest gest va încolți dorința unei persoane de a ajuta pe cineva și de a arăta că profesionalismul și bunătatea pot merge împreună.
Vă mulțumesc că ați citit până la capăt.
Maria Cornițel”
