Bucureștiul muribund. Un oraș în putrefacție

bucurești blocuri bloc
Foto: freestocks-photos / pixabay.com

Îmi amintesc de una dintre poveștile tatălui meu despre ce erau învățați copiii la liceu, prin anii ’60, la ora de „Socialism științific”. Profesorul, gesticulând plin de patos, și accentuând cuvintele pe final, le vorbea despre „capitalismul muribund, capitalismul intrat în putrefacție”. Acum, de fiecare dată când îmi aduc aminte de expresia asta, nu pot să nu mă gândesc la București, orașul în care trăiesc. Doar înlocuiesc „capitalismul” cu „capitala”.

Poate că vi se pare exagerat să spun că Bucureștiul e un oraș bolnav, în descompunere, însă ultimele luni m-au convins că această capitală își chinuiește locuitorii, sau cel puțin pe o parte din ei.

Totul a început pe la sfârșit de octombrie – început de noiembrie, când temperaturile au scăzut. Stăm în sectorul 5 și, neavând centrală, am tot așteptat să se pornească testele, să auzim primele șuvoaie de apă care pătrund în calorifere, iar apoi, bineînțeles, să ne bucurăm de utilitățile noastre de toate zilele – apă caldă și căldură.

Doar că, și după teste, caloriferele au rămas călâi. La mai bine de două luni de atunci, ba avem căldură, dar nu avem apă caldă, ba avem apă caldă, dar caloriferele sunt reci. Nu-mi amintesc exact cum era pe vremea lui Ceaușescu, dar cei mai în vârstă decât mine își amintesc bine de „tehnica” asta, de a „da” alternativ când una, când alta. În cele mai proaste zile – cum e cea de azi, de pildă, când scriu acest articol – nu avem nici căldură, nici apă caldă.

La un moment dat, prin decembrie, a fost o perioadă chiar de vreo săptămână în care caloriferele erau sloi, iar apă caldă nu era deloc. Din robinet ieșea doar un lichid rece, roșiatic și mizerabil, cu care ți-era silă și să speli vasele. Și cum mai e și pandemie, și ne spălăm și de 20 de ori pe zi, ne-am obișnuit să simțim cuțite în mâini de fiecare dată când dădeam drumul la apă în chiuvetă. Apa rece parcă venea direct din Siberia și îți înroșea mâinile în câteva secunde (cine să mai respecte regula spălatului pe mâini timp de 20 de secunde?).

Am început să încălzim apă cu fierbătorul, să ne spălăm la lighean, să dârdâim și să tragem câte o înjurătură printre dinți în timp ce făceam o baie.

M-am îmbrăcat cu câte două perechi de pantaloni, tricou, pulover, halat și șosete atât de groase încât abia îmi mai încăpeau picioarele în papuci. Noaptea, m-a salvat plapuma de lână „moștenire” de la părinții mei, sub care am reușit să mă încălzesc.

Și uite-așa ne-am învățat cu răul. Am ajuns să ne bucurăm când caloriferele erau măcar călduțe, când găteam seara în bucătărie și geamurile se abureau sau când pisica noastră încălzea un loc din pat pe care îl ocupam cu lăcomie. „Ia uite, ce călduț e Otto” a devenit laitmotivul nostru în această iarnă.

Iar când o dată la două-trei săptămâni prindeam apă „fiartă”, adică așa cum trebuia să fie agentul termic tot timpul, simțeam că l-am apucat pe Dumnezeu de picior și dădeam năvală în baie.

Dar rețeaua de distribuție de apă caldă nu este singura care stă să crape, deși ruina acestor coloși precum Termoenergetica/RADET, CET Grozăvești, CET Progresul, CET Grivița etc. este vizibilă la tot pasul. Lângă blocul nostru este un punct termic care numai clădire funcțională nu pare. Cu geamuri sparte și grilaje de fier îndoite, cu pereții crăpați și șubrezi, zici că e mai degrabă decor pentru un film horror.

Peste drum, o țeavă uriașă tipică RADET, învelită în burete, folii și alte foițe care se desfac straturi-straturi, intră sub asfalt ca un vierme descărnat.

Ruina e peste tot. În ultimul an, din cauza pandemiei, am stat mai mult în cartierul nostru, Rahova – zona Sebastian, și am ajuns să îi știu foarte bine gropile de care trebuie să mă feresc atunci când merg la cumpărături (există una, îngustă și adâncă, ce cu siguranță mi-ar înghiți piciorul până aproape de genunchi).

Canalizarea e, și ea, praf. De fiecare dată când mergem la cumpărături, în drumul nostru trecem pe lângă un loc pe unde răsuflă țevile. Invariabil, duhnește de te trăsnește pe o distanță de 3-4 metri. Chiar și prin mască, fie ea sanitară sau mai performantă, e imposibil să scapi de mirosul de dejecții. Dar am ajuns să glumim și pe seama canalizării – ne spunem că acolo ne facem testul COVID. Dacă simțim mirosul din subteran, încă e bine – nu avem COVID.

Oriunde te uiți pe străduțele din spatele bulevardelor principale, nu vezi mai nimic frumos pe care să îți odihnești ochii, nimic frumos făcut de autorități. Ca și cum un văl de murdărie s-a lăsat peste oraș. Da, există spațiile verzi din jurul blocurilor, însă chiar și pe acelea le-au micșorat acum câțiva ani deoarece nu mai încăpeau mașinile parcate pe trotuar. Nu vezi decât blocuri gri, străzi peticite, gunoaie aruncate la întâmplare.

Singurul lucru bun care i se mai poate întâmpla orașului iarna asta este o ninsoare. Un strat gros și alb de zăpadă care să mai acopere din mizerie.

Foto: freestocks-photos / pixabay.com