Cum i-a arestat Poliția Română visul lui George Boran

”Fostul rector al Academiei de Poliție, Adrian Iacob, rămâne fără titlul de doctor, după ce a plagiat în teza de doctorat”. E prima știre pe care o aud la radio în dimineața zilei în care mă duc să îl cunosc pe un tânăr de 20 de ani care a demisionat din poliție la doar două săptămâni după ce începuse munca, într-o comună din Prahova.

E ultima sa zi în Ploiești. A fost nevoit să stea peste weekend și a ”tocat bani degeaba”, cum spune el, pentru că vineri nu i-a găsit pe doi dintre cei care trebuiau să aștearnă semnături pe fișa sa de lichidare. Practic, bucata de hârtie care consfințește divorțul său de Poliția Română. Unul rapid, s-ar spune, dar nu a fost așa rapid, după cum vom afla.

Ne întâlnim chiar peste drum de IPJ Prahova, e alături de prietena sa, venită tocmai din Oțelu Roșu ca să-i fie alături. Îi știam un pic fizionomia dintr-o poză care a tot circulat pe internet după ce și-a anunțat demisia chiar online, printr-o postare. Fotografia prezenta un tânăr în uniformă și, din nu știu ce motiv, mi-a creat pe loc impresia unui băiat cuminte și bun la carte. Acum, e îmbrăcat într-un hanorac modern, pantaloni largi și încălțăminte comodă. Iar, dincolo de ochelari, văd că ochii negri din poza de polițist de pe Facebook sunt, de fapt, albaștri. Plimbă dintr-o mână în alta mapa cu fișele sale, privește când spre mine, când în pământ, măsurându-și pașii. Din mișcări, ai zice că e un tânăr încă neliniștit, un om care nu știe dacă a luat o decizie corectă. Însă, după două ore în care am stat de vorbă, mi-am dat seama că e împăcat cu decizia sa. Și că nu e neliniștit, ci MÂHNIT. Cu toate literele mari, pentru că sentimentul e foarte puternic.

Spaniolii

George Boran este unul dintre miile (dacă nu chiar zecile de mii) de tineri români care încearcă an de an să intre la Școala de Poliție. Unii sunt săraci și știu că școala le dă haine, cazare și mâncare, dar cei mai mulți sunt pur și simplu oameni care vor să se facă polițiști. Din diverse motive. Cei mai mulți se duc la Câmpina, dar George e de loc din Caraș Severin și s-a dus la Cluj, la Școala de Agenți de Poliție ”Septimiu Mureșan”. A luat 74 de puncte, media ultimului admis, iar departajarea s-a făcut după media de la bacalaureat. Doar că el … nu avea medie de BAC. Pentru că George nu e din România, e din Spania. A crescut acolo, de la 3 la 18 ani, iar BAC-ul spaniol este de fapt un program de doi ani de pregătire pentru universitate. Așa că George a crezut că a picat examenul. A plecat acasă, hotărât să încerce la anul. Dar, cum unele locuri s-au eliberat neașteptat, George a fost sunat de cei de la școală. Intrase la Poliție.

Pentru a-i cunoaște mai bine povestea, i-am propus o întoarcere în timp. Tatăl lui George a lucrat mult timp la uzina din Oțelu Roșu. În vremurile sale bune, uzina dădea de lucru la mai bine de 5000 de oameni. Însă, încet-încet, uzina a decăzut. Cu câțiva ani înainte de a se prăbuși acest colos, tatăl lui George pleca în Spania. ”Avea 4 joburi, muncea întruna”, își amintește George. La câțiva ani după tată, și mama a luat calea Spaniei, pentru a lucra într-o fabrică de preparate din pui. George și sora sa, mai mare, au rămas o vreme la bunici, iar apoi au plecat și ei, desprinzându-se tot mai mult de România. S-a întâmplat chiar în 2002, anul în care Întreprinderea Oțelu Roșu a dat faliment și 3000 de oameni au rămas deodată fără serviciu.

George a crescut în orașul catalan Lleida (cunoscut și ca Lerida), nu departe de Barcelona. Lleida este un oraș cochet, modern, în care și-au găsit loc, alături de oamenii locului, și mulți imigranți. Românii și marocanii sunt cei mai numeroși dintre aceștia, dar vei găsi și algerieni, senegalezi ori egipteni. Nu a fost batjocorit pentru că este român, dar nici egalul tuturor nu s-a simțit. ”Regulile de acolo sunt clare, nu se fac diferențe în școală. Dar, da, ne împrieteneam mai mult noi, imigranții, între noi. Și acum am prieteni marocani, egipteni care mă sună și îmi spun ”vino, poți să dormi la mine”. Eram uniți noi”. Familiei a început să îi meargă mai bine. Tatăl și-a deschis o firmă în construcții. Erau vremuri în care în Spania se construia la foc continuu, iar firma tatălui a ajuns în câțiva ani să numere 29 de angajați. Vremurile bune nu au durat mult, însă. Criza a lovit, iar în construcții s-a simțit cel mai puternic. ”Avea tata un fost șef care stătea cu familia într-o casă uriașă, stătea bine. Când a venit criza, au strâns și s-au mutat într-un garaj”, povestește George. Și pentru ei a fost rău. Au pierdut multe atunci, dar nu au trăit rău, ci mai degrabă decent.

”La 15 ani, nu eram capabil să urmez scrisul de la filme”

Tatăl s-a reorientat și a început să aducă produse din Spania în România și să le vândă aici. Utilaje, tractoare, de toate. Și, pe lângă bani, bărbatul a mai câștigat ceva: tot mai multe ocazii de a se întoarce în România, de a sta mai mult aici. ”Ne era dor, dor ne-a fost tot timpul”, spune George. Așa că au stat ca George să termine liceul în Spania și s-au întors cu toții, în 2017. Sora, mai mare cu vreo 5 ani decât George, a intrat la medicină dentară la Timișoara. Iar George, care nu făcuse pic de română la școală – ”La 15 ani, eu nu eram capabil să urmez scrisul de la filme, subtitrarea”, spune el – a ales poliția.

Nu știa ce-i aia propoziție subiectivă, nu știa ce-i hiatul, nu auzise de nume predicative și pronume nehotărâte. Dar știa că vrea să ia la poliție pentru că îi place adrenalina, dar și ”pentru că mi-era drag să ajut lumea” . ”Mi-am dorit de mic, îi vedeam pe polițiștii din Spania că erau respectați, erau așa frumos, cum trebuie, aranjați, voiam și eu”. Au urmat șase luni de meditații, cu o profesoară de română cu experiență și un profesor de engleză ”mai nebun”. Pentru părinți, nu era neapărat o problemă să îi plătească meditațiile, dar George nu voia să le ceară bani și pentru el, pentru micile distracții, pentru seri cu prietenii și câte un weekend la schi.

”Uite, nu am spus la nimeni, în lunile alea am fost gropar. Săpam gropi la morți. Nu îmi plăcea să cer bani, voiam să am eu banii mei. Mă suna pentru o groapă și mă duceam. De-aia și acum, când am citit pe internet, lumea zicea că sunt un laș, că de-aia am plecat din poliție, m-am simțit … Că numai eu știu cât am tras, cât am învățat, cât mi-am dorit”. Și acum povestea ajunge la Cluj, de unde am întrerupt-o am devreme. George a intrat printre ultimii și era bucuros. Era septembrie 2018. Aproape două luni mai târziu, starea de spirit avea să i se schimbe total. S-a simțit umilit încă de când a intrat.

Umilințele unui elev-polițist

Au primit cu toții, el și colegii săi, hainele în niște saci menajeri, iar când le-a probat pe ale sale a văzut că sunt ponosite, ba chiar rupte, și nici măcar nu sunt mărimea lui. Le mai luaseră și măsuri înainte, dar fără rost, pesemne.

Zi de zi, de luni până vineri, se trezeau la 5 și jumătate, urma înviorarea la 6, la 7 era raport, apoi mergeau la micul dejun pe serii. Urmau cursurile, patru cursuri a câte o oră și 40 de minute fiecare. Apoi, încă două ore de studiu, în care erau închiși într-o sală.

La baie mergea noaptea, pentru că între cursuri, rapoarte și sectoare nu avea timp de prea multe. La mese s-a dus la început, apoi tot mai rar. Își lua doar pâine și mânca ce-și aducea de acasă, mai mult conserve și unele nimicuri, pentru că nu aveau voie cu frigider în cameră. Crenvurștii aveau pur și simplu oase în ei, brânza părea să nu fi fost păstrată cum trebuie, un salam mai rău la gust nu mâncase vreodată până atunci. Îmi arată pe telefon poze pe care le-au făcut la masă, el și colegii săi, cu o farfurie de paste înecate într-un sos uleios, roșu, și o bucată de carne în mijloc. Văd și o porție de fasole cu cârnați care nu arată rău deloc. ”Da, asta nu arată chiar rău, dar să fi gustat din cârnați …”. Spune că nu s-a gândit niciun moment că problema e la bucătari, ci la cei care aprovizionau școala. Era clar pentru el, dar și pentru colegi, că sunt alese cele mai proaste produse (și probabil cele mai ieftine posibil).

Mai mult, li se cereau bani pentru orice. Bani pentru etichete pentru a lipi țintele în poligon. Bani pentru a susține proba sportivă, bani pentru locul de parcare al echipajului SMURD de la proba sportivă. Bani pentru a se cumpăra veselă, pentru pentru diverse reparații în școală. Și, chiar din prima lună de școală, 60 de lei pentru IPA (pentru calitatea de membru al Asociației Internaționale a Polițiștilor). Iar în poligon trăgeau, în 2019, cu pistoale vechi de peste 40 de ani. ”Al meu era din ’74”, își aduce el aminte.

”Armura voastră este cămașa”

În primăvară, a urmat practica obligatorie și a mers să o facă acasă, la Oțelu Roșu. Are poze și cu toaleta secției de acolo, când mi le arată mă simt întors în timp, într-o autogară din România anilor ’90. Dar nu asta l-a deranjat neapărat la vremea aceea. ”Am fost într-o zi la un recidivist, făcuse 21 de ani de închisoare. Eu nu aveam armă la mine. Atunci nu mai simți adrenalină, simți … frică”. Se simțea nesigur, nu putea aplica nimic din ceea ce învățase. În secție a văzut că sunt puțini și cazuri multe, iar echipamentul e prost. Își amintește amuzat de o metaforă a unui șef pe care a auzit-o mai târziu, la o instruire la Prahova. ”Ne explicau cum sunt armurile acelea de la Trupele Speciale, de la SIAS, cu plasticul acela dur. Și ne explicau nouă că ”armura voastră este cămașa”. Cămașa de polițist”.

Toaleta secției din Oțelu Roșu și o imagine dintr-o mașină de serviciu

Tot în practică, s-a mai întâmplat ceva, de această dată în plan personal. Nu-i place să vorbească despre asta, pare să fie un sentiment care întrece ca intensitate chiar și mâhnirea pe poliție și umilințele sale. În perioada aceea i-a murit un prieten. Avea cancer și s-a stins. ”Știam că va muri. El nu știu dacă știa, dar eu știam. Și voiam să îmi fac ceva în memoria lui”. Își scoate pentru prima dată ochelarii de la ochi, îi șterge, iar eu simt că vrea să își reprime lacrimile.

Tatuaj, raport, contraraport

Și-a făcut un tatuaj pe gambă atunci, o aripă de înger. Știa că la poliție nu ai voie cu tatuaje în zone vizibile în afara uniformei și mai știa că uniforma de polițist nu mai are pantaloni scurți. Fuseseră la un moment dat, dar nu mai erau, după cum reiese și din imaginile de pe siteul Poliției. După practică, ajuns din noul la Școala de Poliție, la evaluarea medicală i-a fost văzut tatuajul. I s-a sugerat să și-l scoată cu ședințe laser și să dea examenul final nu în septembrie 2019, ci peste alte câteva luni, cu o altă promoție. A ajuns și în biroul directorului școlii.

Atunci, în acel birou, în fața unui om care îi spunea că parcă e copilul lui, a spus pentru prima dată unui străin ce reprezintă de fapt tatuajul său. Simt că îi e ciudă că a făcut-o, că i-a spus directorului. ”Nu, nu am simțit că m-a înțeles, în niciun moment”, îmi spune George. La presiunile unui sindicalist pe care băiatul îl cunoscuse cu doar patru zile în urmă, școala a renunțat la a-l pedepsi pe George și i-a permis să dea examenul.

Deși ”scăpase”, George simțea că parcă nu mai vrea. În plin scandal cu tatuajul său, a înaintat un raport prin care anunța că vrea să părăsească școala, că renunță. Apoi, sfătuit și de alții, a făcut un contra-raport, a doua zi. Însă, nu peste mult timp, decizia sa de a părăsi Poliția Română avea să fie definitivă. Lipsa de echipament, de personal, de viziune și de condiții nu era doar la Oțelu Roșu sau la școala din Cluj, era peste tot.

Inimi și mâini înfrățite

George a luat examenul final cu 8,72. Nota pare mare, dar nu a fost îndeajuns de mare pentru a-și alege un post bun, ci doar ceva prin județele Constanța, Prahova sau Călărași. A ales Prahova, se gândea că e un județ montan, cum e și Carașul. Apoi, a aflat și secția: cea din Cerașu, o comună formată din șase sate.

”La Slon, e capătul lumii, aici întoarce uliul cu frâna de mână trasă”, e descrierea plastică a lui George despre un sat din comuna Cerașu în care poliția îi sugerase să stea cu chirie. Chiar l-au condus pe un drum neasfaltat, printre niște bucăți de beton aruncate la întâmplare, până la o casă sărăcăcioasă aruncată pe un deal. Nu se putea sta acolo, și-a zis George. Și a căutat, alături de ai lui, un loc. A găsit în cele din urmă o pensiune din zonă, care i-a oferit o cameră permanent, la 1.000 de lei pe lună.

Cu discuția cu George în minte, plec spre Cerașu curios să descopăr locul și secția sa de poliție. E un drum de vreo oră din Ploiești, pe drumuri asfaltate și destul de bune. Ajung mai întâi în Vălenii de Munte, mai merg un pic pe DN1A, iar apoi pornesc pe DJ230. După semnul de ”Bun venit” de la marginea drumului îmi dau seama că am ajuns. Cât conduc, nu am însă prea mult răgaz să mă uit în jur; e parcă un ”obicei” bine păstrat al satului românesc de astăzi ca șoferii locului sau diverși distribuitori de mărfuri care știu drumul ca-n palmă să te claxoneze nervoși și apoi să te depășească eliberând o vorbă ”bună” în trecere. Asta în condițiile în care mergeam, văd eu, un pic peste viteza maximă admisă în localitate.

Văd biserica pe dreapta, apoi primăria, unde și opresc, pe un loc de parcare marcat pe asfalt, lângă poștă. Un om îndeasă un tractor în curtea dintre Poștă și Primărie și închide poarta în urma sa, dându-mi o primă impresie destul de bună. Însă, cum merg câțiva metri și ajung la un monument ridicat în memoria eroilor din Primul și Al Doilea Război Mondial, văd peste drum un soi de depozit de materiale de construcții care se ”revarsă” dincolo de barăcile sale. Paleți, scânduri, plăci, rezervoare de apă, utilaje puse în dezordine, la vale, la poalele unei livezi în care au fost cocoțate două camioane roșii. Îi las pe eroi singuri în fața acestei vederi și mă îndrept spre un loc cu lume, adică magazinașul din dreapta.

Primăria din Cerașu și secția de poliție de lângă ea
biserica din Cerasu
Biserica din Cerașu
Peste drum de Primărie, un depozit în care toate lucrurile sunt de-a valma. Mergând în sus prin sat, am fost uimit de cât de frumoasă e albia stâncoasă a râului și aceste coline înalte care îl străjuiesc și cât de urât devine totul când apare câte o fermă în peisaj.

De pe scări observ de cealaltă parte a drumului, chiar lângă primărie, o clădire veche care pare a fi o casă memorială neîngrijită, pur și simplu coborâtă într-o groapă. Geamurile cu zăbrele abia dacă ajung la nivelul asfaltului și două magazii vechi o mărginesc în stânga și în dreapta.

politia din cerasu prahova

Aceasta este secția de poliție din Cerașu, fostul loc de muncă al lui George. Câteva scări coboară din stradă și dau într-o alee mică, care separă un strat prășit de un loc nivelat cu spărtură de asfalt în care polițiștii parchează mașina. La început, nu e nimeni. Apas pe mânerul ușii de la intrare și declanșez o mică alarmă. Micul dispozitiv alb emite câteva sunete, apoi se oprește. Închid ușa degrabă și privesc în stânga, unde e primăria. Însă, până să ajung acolo, observ magazia cu lemnele crăpate frumos stivuite de la pământ la acoperiș. Prin magazie se ajunge și în spatele secției, unde e WC-ul din curte despre care îmi vorbea George.

toaleta sectie politie Cerasu

WC-ul acesta a avut rolul său (nu principal, dar un rol a avut) în decizia lui George de a renunța la poliție la atât de puțin timp după angajare. Avea un caz pe care l-a preluat prin 112, un accident mărunt la capătul căruia el și colegii săi au fost nevoiți să îi ia permisul unui bărbat, soțul unei femei însărcinate în opt luni. Lui George îi era ciudă că omul își pierde permisul pentru o nimica toată, un accident care putea fi rezolvat ușor cu o amiabilă, fără poliție. Dar fusese acel apel la 112. La secție, gravida a avut nevoie la toaletă. Știind cum arată toaleta lor, George i-a spus că e mai bine să nu meargă acolo. Și s-a simțit atât de prost încât omului acela, un străin până la urmă, i-a spus că zilele lui în poliție sunt numărate, că va pleca de acolo.

Un agent ajunge între timp la secție și parchează un Logan alb, ”muncit” bine. Nu îmi poate spune multe despre impresiile sale despre locul acesta, semnele de pe umăr nu îl lasă. Îmi spune doar că ”poate colegul a trăit altfel” și de aceea a ales să plece din poliție.

Cu vorbele acestea în minte ajung la un mic podeț de lemn care ”sare” șanțul din curtea pământie a secției pe aleile frumoase și îngrijite ale primăriei din Cerașu. Este ora 15 și prima zi a săptămânii, luni, și intru nu cu dorința de a întreba ceva pe cineva (am sentimentul că nu am ce), ci mai degrabă de curiozitate. Apăs pe clanțe la rând, de la Starea Civilă și Poliția Locală la Registrul Agricol. E închis peste tot. În schimb, pe o masă de lângă intrare, e un teanc de ziare. Sunt de fapt mai multe exemplare din Ziarul de Prahova, ediția de sâmbătă, 26 octombrie. Și, cum articolul de pe prima pagina este unul elogios la adresa primăriei, instituția a făcut un mic ”stoc”, din care mă aprovizionez și eu.

Când urc în mașină, citesc mai atent textul de pe prima pagină:

În zi de mare sărbătoare și cu privirea larg deschisă spre Europa,

La Cerașu – istorii, inimi și mâini înfrățite!

Un sat descoperit, cândva, din întâmplare, pe harta Prahovei devine de astăzi oficial, locul de suflet al ”fraților” din Meyrie – Franța

Povestea lui George nu a prins prima pagină la Ziarul Prahova. De fapt, nu a prins nicio pagină, nu a fost nici măcar o amărâtă de știre ”de coloană”, cum spunem noi, jurnaliștii, la știrile mărunte pe care le tratăm pe scurt. Comuna aceasta a rupt definitiv frăția României cu un tânăr care venise acasă de dor. Iar, când tânărul acesta și-a dat seama că nu Cerașu e de vină și că, de fapt, toată România e un Cerașu mai mare, a ales să plece. Și a plecat cu privirea larg deschisă spre Europa. Pleacă din nou în Spania, pentru cetățenie. Vrea să devină apoi polițist în adevărata Europa.

Jurnalist GreatNews, Dan Arsenie lucrează în presa centrală din 2007 şi a scris pentru publicaţii ca Evenimentul Zilei, realitatea.net şi Yahoo News România. Scrie cu pasiune reportaje şi portrete jurnalistice şi acordă o atenţie ridicată promovării oamenilor frumoşi şi a locurilor frumoase din România.