Dădacă pentru pisici. Povestea fetei care a făcut o meserie din dragostea pentru mâțe

dădacă pentru pisici frau miau
Raluca și Merișor. Foto: Andreea Dogar

Da, internetul, Facebook, Google sunt toate pline de pisici. Oriunde întorci privirea dai peste câte un filmuleț cu o mâță care face cine știe ce giumbușlucuri, peste poze cu pisoi drăgălași care au mii de Like-uri sau peste videoclipuri cu milioane de vizualizări pe YouTube. În această harababură pisicească nu e greu de înțeles de ce unii internauți serioși s-au săturat de invazia felinelor și sunt gata să dea block pe viață oricui postează imagini cu pisici. Însă pentru iubitorii mâțelor, printre care mă număr și eu, niciodată nu o să fie destule fotografii sau filme cu pisici în oceanul internetului. Așa că orice poză sau videoclip în plus e binevenit. Iar pentru unii dintre noi, dragostea pentru pisici este atât de mare încât se transformă în profesie.

Acum câteva săptămâni am petrecut o întreagă după-amiază alături de Raluca Moldovean, o tânără în vârstă de 32 de ani din București, care și-a lansat o mică afacere: are grijă de pisicile bucureștenilor atunci când aceștia merg în concedii sau pleacă din oraș în interes de serviciu. Timp de aproape 3 ore am discutat încontinuu despre pisici, ne-am povestit experiențele, iar la final mi-am dat seama că timpul a trecut atât de repede (și de plăcut) încât multe întrebări au rămas fără răspuns. Așa că a trebuit să reluăm poveștile și în zilele următoare.

Când le-am zis prietenilor mei că merg să intervievez o dădacă pentru pisici au exclamat uimiți: „Dădacă pentru pisici? O doamne…”. Bineînțeles, au urmat tot soiul de glume și de nelămuriri: ce face o dădacă pentru pisici; cât câștigă; și așa mai departe.

Simpatică, zâmbitoare, cu trăsături calde, o privire prietenoasă și o pisică în culori vii tatuată pe spate, Raluca pare să întruchipeze perfect ideea de dădacă. De cum am intrat în garsonieră am recunoscut multe dintre indiciile care trădează o casă cu pisici, și pe care le cunoșteam prea bine de-acasă: bolul cu bobițe de mâncare sub masa din bucătărie, peria de blană într-un colț din hol, ușa de la baie lăsată întredeschisă pentru ca pisica să aibă acces nestingherit la tăviță. Imediat ni s-a împleticit printre picioare Merișor, o pisică alb-neagră slăbuță, cu părul lung, și foarte afectuoasă (numele de Merișor vine de la Mary Poppins).

„Atât de diferită de Tomiță”, mi-am zis în sinea mea cu invidie, gândindu-mă la motanul meu gras de 12 ani, un fel de Grumpy Cat autohton, gata să muște și să zgârie prin surprindere, fără niciun motiv aparent, și care îmi dă voie să pun mâna pe el și să îl mângâi numai când se aliniază planetele.

dădacă pentru pisici frau miau
Foto: Frau Miau (Facebook)

Până acum, Raluca a avut în grijă nu mai puțin de 80 de pisici pe care le-a hrănit atunci când stăpânii au fost plecați de acasă. Unele nu au nevoie decât de mâncare și de puțină atenție, însă altele au de urmat tratamente stricte cu pastile și chiar injecții, așa că prezența Ralucăi – zisă și Frau Miau (Doamna Miau) – este esențială.

Raluca s-a transformat în dădacă în iunie 2016, când a avut primii clienți. Mai avusese grijă în trecut de pisicile prietenilor și la un moment dat i-a venit o idee: de ce nu ar avea grijă și de pisicile necunoscuților?

„Așa mi-am dat seama că e nevoie… că la un moment dat ți-e așa să îi chemi și pe prieteni. Dacă pleci mai des…”, își amintește ea.

A renunțat la locul de muncă de la Teatrul Țăndărică, unde făcea marketing, și a decis că nu vrea să se întoarcă la o muncă de birou. S-a consultat cu prietenii pentru a găsi un nume potrivit pentru noua afacere, iar unul dintre ei a venit cu ideea de „Frau Miau”, care s-a dovedit ulterior un mare succes.

La început însă Raluca habar n-avea dacă afacerea va prinde și va avea clienți. Cel mai tare îi era teamă că oamenii nu o s-o cheme, speriați de ideea ar putea să le fure ceva din casă (chestiune care a fost rezolvată ușor prin intermediul unui contract pe care Raluca îl semnează cu fiecare proprietar de pisică, în care ea garantează că nu se atinge de lucruri din casă, cu excepția celor necesare pisicilor).

dădacă pentru pisici frau miau
Merișor. Foto: Andreea Dogar
dădacă pentru pisici frau miau
Raluca și Merișor. Foto: Andreea Dogar

Prima vizită oficială în calitate de Frau Miau a fost vara trecută, la un motănel pe nume Oscar: „Vaiii… ce emoții am avut. Îți dai seama că ți-e și frică. Că e super-responsabilitate. Eram super-stresată. Mă tot uitam în formular să nu fi greșit cu mâncarea… dacă e apă plată sau de la robinet… că-s tot felul de chichițe”.

Înainte de a veni acasă la stăpânii care pleacă în vacanță, Raluca le trimite un formular în care ei completează toate informațiile importante: câtă mâncare trebuie să primească pisica într-o zi, ce fel de hrană consumă (uscată sau umedă?), ce geam poate fi deschis pentru aerisire, urmează vreun tratament (dacă da, câte pastile trebuie să ia etc). O vizită costă 35 de lei și durează o jumătate de oră, timp în care dădaca hrănește pisica, se joacă cu ea, aerisește casa, curăță litiera și îi administrează tratamentul (dacă este cazul). Vizita inițială, în care stăpânii îi explică regulile (de alimentație, de tratament etc) este gratuită.

În general, o pisică este vizitată o dată pe zi, însă este posibil să meargă și de două ori în cazuri speciale: de pildă, o pisică avea gingivită și trebuia să primească hrană umedă de două ori pe zi, iar un alt motan era obișnuit să mănânce la ore fixe (la 12 și la 5).

În medie, Raluca dedică două-trei ore pe zi activității de dădacă. Însă în perioada sărbătorilor cererea explodează: mulți bucureșteni petrec sărbătorile în afara orașului, la rude sau la prieteni. Așa a ajuns ca pe 25 decembrie 2016 să fie dădacă pentru nu mai puțin de 12 pisici. Și cum o vizită durează o jumătate de oră (fără drumul între locuințe), și-a petrecut Crăciunul pe drumuri, alergând de la o pisicuță la alta de dimineața până seara. Dar s-a descurcat: și-a luat o trotinetă.

„A trebuit să optimizez la maxim ca să fac 12 vizite într-o zi. Chiar 12 ore a durat”. Distanțele mari le parcurgea cu metroul, iar în cartiere mergea pe trotinetă ca să nu piardă timp cu mersul pe jos. A avut noroc: a fost un Crăciun fără zăpadă.

Dincolo de administrarea regulată a mâncării – lucru esențial, mai ales dacă ai un motan lacom precum Tomiță al meu care e în stare să mănânce la o singură masă tot ce îi las pentru 3 zile, cel mai important rol al Ralucăi este să petreacă timp alături de pisicuțe, să se joace cu ele, să le mângâie și să le ofere atenție, astfel încât să nu se simtă abandonate, iar stresul despărțirii de stăpâni să fie redus: „Mai mulți stăpâni mi-au zis că găsesc pisicile mult mai relaxate când se întorc din vacanță. Nu le stresez <hai să ne jucăm> când n-au chef. Dar unele chiar au nevoie. Timpul ăla îl dedic lor. Dacă vin prietenii, fac chestiile alea și pleacă. Foarte mulți doar bifează”.

dădacă pentru pisici frau miau
Foto: Frau Miau (Facebook)

De voie, de nevoie, Raluca a învățat o mulțime de alte lucruri legate de pisici, ca de exemplu cum să le facă injecții: „Eu am o fobie de ace foarte mare. Acum câțiva ani am stat două-trei săptămâni la o prietenă care era plecată în vacanță. Motanul avea diabet. Atunci a fost prima mea interacțiune cu acele, de care mi-e teamă soră cu moartea. Dar acolo fiind pusă într-o situație limită, ce puteam să fac? Mi-a arătat ea, că ea-i făcea de ani de zile”.

Timp de mai multe săptămâni, dădaca i-a luat glicemia în fiecare zi cu ajutorul unui instrument cu un mic ac în vârf: îl înțepa pe motan în ureche, lua o picătură de sânge, iar apoi o punea într-un aparat special care oferea o valoare. Îl suna pe veterinar, iar în funcție de valoarea rezultată doctorul îi spunea câtă insulină să îi dea. „La prima vizită… tremurând, cu fruntea transpirată… mi-era frică să nu-l doară”, își amintește. Din fericire, motanul era docil și a accepta ușor injecțiile: i le făcea în timp ce mânca pliculețul cu hrană.

De când este dădacă a dat peste tot soiul de pisici, de la cele mai fricoase până la cele mai agresive. De exemplu, o pisicuță a fost atât de timidă, încât în primele două zile nici nu și-ar fi dat seama că în acea casă trăiește o pisică. Ascunsă cine știe unde în străfundurile casei, nu a ieșit deloc din bârlog.

La polul opus a fost un motan foarte rău, care o ataca prin surprindere. Se gudura pe lângă ea, iar apoi o ataca (stilul Tomiță). A ieșit din apartament plină de zgârieturi și de vânătăi, iar când a venit data următoare și-a luat o a doua pereche de pantaloni pe ea înainte să intre în casă.

În unele cazuri a devenit chiar o salvatoare de pisici. Unul dintre motanii salvați a fost Blăniță, pe care l-a vizitat prima dată vara trecută, pe când era puiuț. În iarnă, stăpânii au rugat-o din nou să vină să stea cu pisoiul.

„Și acum, iarna, ajung la bloc. Stă la parter și pe casa scării văd o pisică portocalie ca Blăniță. Și mă uit la motan, vorbesc cu el, vorbește cu mine… mă duc în apartament… nimic. Mă duc la baie… geamul deschis. Era plasă, dar era dată la o parte”.

Blăniță evadase din apartament, iar apoi cineva probabil îi deschisese ușa de la bloc: „Am luat motanul, l-am adus în casă”. Imediat, i-a sunat pe stăpâni: „Soțul se auzea în fundal cum spunea: <Da’ eu țin minte că am închis geamul>”.

La vizitele din următoarele două zile Blăniță era foarte entuziasmat și o întâmpina de fiecare dată la intrarea în casă: „A treia vizită nu mă întâmpină nimeni. Mă duc la baie, văd geamul deschis… îmi dau seama că „nenorocitul” deschidea singur geamul. Era un geam termopan. Deci soțul chiar era sincer. Deja mă vedeam lipind afișe, nu știam zona. M-am panicat foarte tare. Am ieșit din bloc, am început să dau ture”.

Până la urmă l-a găsit pe o băncuță aflată în apropierea altui bloc: „Stătea îmbufnat. Îți dai seama ce ușurare să fie teafăr și nevătămat”.

dădacă pentru pisici frau miau
Foto: Frau Miau (Facebook)

Altă dată, a găsit urină cu sânge în litiera unei pisicuțe. Până atunci nu mai avusese niciodată astfel de probleme. Însă boala s-a declanșat chiar în zilele în care stăpâna era plecată din oraș. Așa că Raluca a fost cea care a dus-o la ecograf și la consultație. Veterinarul a stabilit că avea nisip la rinichi și că afecțiunea se poate rezolva cu tratament.

Oricât de migăloase ar fi sarcinile lăsate de stăpâni, Raluca se străduiește de fiecare dată să le ducă la îndeplinire. De pildă, a avut o pisicuță cu dietă raw (mânca numai carne crudă, care trebuia administrată de două ori pe zi). Înainte de plecare, stăpâna pregătise mai multe pachețele porționate de carne crudă și le lăsase în congelator. Așa că la fiecare vizită Raluca scotea câte o porție din congelator pe care o lăsa la dezghețat în frigider și îi dădea pisicii să mănânce porția dezghețată la vizita anterioară. Apoi, carnea trebuia încălzită timp de 15 secunde la microunde.

„Opream, amestecam puțin și mai puneam 15 secunde ca să fie la temperatura corpului. Și înainte trebuia să mă joc cu ea, să o obosesc ca să creadă că a vânat”.

Când merge în vizită, Frau Miau face fotografii, filmulețe sau live-uri pe care le trimite stăpânilor care stau astfel liniștiți că animăluțele sunt în siguranță. Acum are foarte mulți clienți, iar unii dintre ei i-au făcut un rând de chei de la casă. A ajuns să aibă atât de multe chei în geantă, încât de ziua ei prietenii – care o tachinau mereu pentru mulțimea cheilor – i-au făcut cadou un breloc cu textul „Key orgy” („Orgie a cheilor”).

dădacă pentru pisici frau miau
Foto: Frau Miau (Facebook)

Am întrebat-o pe Raluca de când au început să îi placă pisicile: „De când mă știu voiam să îmi iau pisică. Eu nu țin minte să nu-mi fi dorit pisică”.

A copilărit la casă, în Arad: „Prietenul meu cel mai bun era Mițu. Era clasa a II-a și îmi doream foarte tare pisic și l-am văzut mieunând în podul vecinei. Era foarte mic… vreo 2 luni. Alb cu negru. Și m-am rugat de ai mei până l-am luat acasă… Stăteam în cireș împreună…”.

În schimb, eu am copilărit la bloc, iar toate rugămințile adresate părinților mei de a lua în casă un pisoi moale și pufos s-au lovit de un refuz de neclintit. Mă consolam mângâind pisicile pe care le prindeam pe-afară, iar la școală, de fiecare dată când trebuia să descriu animalul preferat descriam o pisică, deși nu aveam una acasă. Așa că la 19 ani când am ajuns la capitală, unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut a fost îmi iau un motan. Era mic, de numai o lună, și nici prin cap nu-mi trecea că nu va fi o pisică iubitoare și blândă, pe care să pot să o strâng tare în brațe. În mintea mea, toate pisicile erau așa. Doar că Tomiță s-a dovedit să aibă o personalitate arțăgoasă și antipatică încă din primele săptămâni. Nu îl interesa că eu îi dădeam să mănânce și îi aranjam coșulețul în care să doarmă: el voia să muște, și și-a păstrat această manie până astăzi.

„Mie îmi plac pisicile adulte”, mi-a spus Raluca. „Sunt foarte înțelepte, au trecut de faza zvăpăiată (cu excepția lui Tomiță, probabil – n.r.). Pisicile adulte sunt recunoscătoare că le dai iubire, mâncare și un acoperiș deasupra capului și nu au pretenții de la tine”.

„Iubesc toate animalele… atunci când eram mică, locuind la curte, s-a întâmplat de mai multe ori să salvez șoriceii din colții pisicilor. Cumva, cu pisicile, cred că am o conexiune. N-aș putea s-o explic. Poate și pentru că primul meu animal de companie a fost o pisică. Dar de multe ori când mă duc la vizita inițială, stăpânii pisicilor sunt surprinși că ele mă plac mai mult decât pe alți oameni. Nu se întâmplă în toate cazurile, dar am pățit asta de multe ori”.

dădacă pentru pisici frau miau
Raluca Moldoveanu își iubește meseria de dădacă pentru pisici. Foto: Andreea Dogar

“Mereu spun că dacă nu iubești pisicile înseamnă că nu le cunoști. Îmi plac pisicile pentru că-s calde, inteligente și pufoase, în doza perfectă între a-ți oferi companie și a nu fi agasante. Și pentru că empatizează cu tine într-un mod foarte intuitiv și sunt mai apropiate când ți-e rău sau ești trist. Și pentru că n-ai cum să nu zâmbești când se cuibăresc în brațe și încep să toarcă”, Frau Miau – Dădaca pentru pisici

Acum, activitatea de dădacă este un fel de job part-time pentru Raluca. În afară de vizitele zilnice pe care le face la mâțe, lucrează și de acasă în marketing și social media. Îi place foarte mult și activitatea de marketing: „Am un client cofetărie. Fac poze la prăjituri, n-aș vrea să renunț”. În paralel cu munca, face un masterat în marketing online la ASE.

Însă activitatea de dădacă pentru pisici continuă să rămână una foarte stranie în România. Cel puțin deocamdată: „Chiar și acum când le spun că fac cat sitting… Vaiii, cât a râs taică-meu de mine. Taică-meu e foarte drăguț, dar conservator. El voia să îmi caut un job. [I-am zis] vezi că fac asta… și nu-i venea să creadă… a râs. Stătea în telefon cu mine și nu-i venea să creadă că fac așa ceva. De un an încoace prietenii mei zic că n-am job… sunt foarte uimiți… cum n-am timp… că eu sunt aia fără job”.

În realitate, Raluca este atât de ocupată cu vizitele la pisici încât a făcut un lucru pe care nu credea că o să-l facă vreodată: a început să folosească o agendă în care își trece toate lucrurile pe care le are de făcut, de la pisicile care trebuie vizitate la trasee prin București care să o ajute să economisească timp. Altfel pur și simplu nu s-ar mai descurca: „Asta e soluția. Eu n-am crezut în agende”.

dădacă pentru pisici frau miau
Câteva dintre locațiile în care Frau Miau a îngrijit pisicuțe.

Vara trecută a avut mai toate weekendurile ocupate cu vizite: „Am suferit un pic că toți prietenii mei plecau și eu rămâneam singură aici”. Dar perioada verii și cea a sărbătorilor sunt cele mai aglomerate. În această perioadă, o vizită costă cu 10 lei mai mult.

„Nu fac cât să mă susțin financiar din asta, dar cred că-i cel mai plăcut mod pe care aș fi putut vreodată să-l găsesc ca să îmbin utilul cu plăcutul. Vorba lu` tata, când faci ce-ți place, n-o să muncești niciodată. El a zis că nu a muncit nicio zi în viața lui pentru că a făcut ce-i place (a făcut lupte și a fost profesor de sport – n.r.). Într-un fel asta fac și eu. Nu muncesc, nu mi se pare un job. Chiar fac de drag”, explică dădaca.

Dacă mă gândesc la felul în care a crescut-o pe Merișor de mică, de la numai două săptămâni, îmi dau seama că Raluca nu exagerează cu nimic atunci când spune că face totul din dragoste pentru pisici. Când a ajuns la ea acasă, Mary Poppins era atât de mică încât nu știa să mănânce sau să își facă nevoile: „A fost găsită într-o cutie pe stradă, când avea două săptămâni. Până să învețe să se hrănească singură, a primit lapte praf special pentru pisoi sugari, pe care mă trezeam chiar și noaptea să i-l pregătesc, trebuind să mănânce o dată la 3-4 ore. Și tot atunci îi și încălzeam apa și-i puneam buiota (un recipient din cauciuc în care se pune apă caldă – n.r.), ca să-i țină de cald, în lipsa mamei. Și o stimulam să-și facă nevoile, lucru pe care în mod normal l-ar fi făcut tot mama. E chestie complicată să fii mamă de pisică”.

dădacă pentru pisici frau miau tomiță
Tomiță, cel mai ursuz motan din lume. Foto: Andreea Dogar

Și da, poate că pentru mulți cuvântul „dragoste” în relație cu animalele nu are niciun sens, dar când mă gândesc la câte tâmpenii a făcut Tomiță – de la monitorul de calculator făcut zob și televizorul nou-nouț spart, până la nenumăratele încărcătoare de laptop și de telefon roase și distruse – îmi dau seama că țin în continuare necondiționat la el. Chiar dacă mă mușcă și mă atacă, iar la veterinar a reușit să evadeze din coș și să îi spargă doctorului buza cu gheara, la doar câteva minute după ce medicul spusese – sigur de el – că în ziua respectivă văzuse deja maximumul de răutate și că e imposibil să dea peste o pisică mai rea decât motanul negru pe care tocmai îl tratase. Dar s-a convins e posibil. De atunci nu i-a mai zis lui Tomiță decât „Fiara”.

Mulți cunoscuți m-au întrebat de ce îl mai țin, dacă e atât de rău? De ce nu îl arunc pe geam? Un prieten chiar mi-a spus că l-ar ține în casă numai dacă Tomiță ar fi moștenitorul unei averi de 3 milioane de euro, iar el administratorul averii.

Răspunsul e că odată ce te-ai atașat de o pisică, în ciuda tuturor defectelor ei, o iubești, îi înveți fiecare mic gest, fiecare tip de mieunat și te înmoi chiar și în fața Fiarei când simți că animăluțul neputincios din fața ta depinde de tine.

Și până la urmă, poate că nici nu e „vina” lui Tomiță că este atât de rău. Când era mic, de doar câteva luni, stăteam mai toată ziua plecată de-acasă, ajungeam seara târziu, iar pisoiul rămânea singur în cea mai mare parte a zilei. Poate că dacă aș fi avut o dădacă pentru pisici ar fi fost și el o pisică civilizată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here