Ziua în care am mers în trenul CFR cu două locomotive defecte. În vagonul-seră, lângă o sacoșă cu pește împuțit

tren IR 1993 cfr călători întârziere constanța bucurești
Trenul IR 1993 a întârziat 3 ore și s-a oprit în 4 locuri. Cel mai mult a staționat în Perișoru (o oră și jumătate). Foto: GreatNews

Când am ajuns în gara din Constanța duminică, pe la ora 13:10, am vrut să îmi iau bilet pentru București la trenul de 13:30. Dar nu mai erau locuri. Apoi am încercat pentru cel de 14:00. Dar aici mai erau locuri doar până la Medgidia. Așa că am cumpărat un bilet la trenul de 14:25 care venea din Mangalia. Trenul IR 1993. Vagonul 21b, locul 27. Biletul costa 59 de lei, iar trenul trebuia să ajungă în București la 16:52.

Cum aveam mai bine de o oră de așteptat, mi-am luat o apă plată la 0,5 l și o revistă și m-am așezat pe un scaun la umbră. La 14:00, din difuzoare s-a auzit vocea CFR-istei care anunța că trenul IR 1993 sosește în stație la linia 1, la ora 14:03. „Ce bine”, mi-am spus. M-am gândit că am într-adevăr noroc: trenul ajunge mai repede decât mă așteptam eu și pot să mă urc deja, să scap de caniculă. Ieri, în Constanța, au fost 30 de grade la umbră.

Vocea din difuzoare ne informa că numerotarea vagoanelor începe după locomotivă: 19, 20, 21, 21bis, 22, 23… „Frumos, ne anunță chiar și ordinea.” Ca să nu alergăm în stânga și-n dreapta prin căldură cu bagajele, căutând numere de vagoane.

A sosit trenul și m-am uitat la primul vagon. Era numerotat 1, următorul 2. Al meu ar fi trebuit să fie al patrulea. M-am gândit că ceva s-a schimbat între timp, probabil, și că vagoanele cu numere mari vin după cele cu numere mici. Dar am ajuns la vagonul 5, care era ultimul.

Îl întreb pe un om îmbrăcat într-o vesta reflectorizantă care e 21b. „Ăla e 21bis. Numerele mari le atașează acuma în față”, îmi zice.

Vocea din difuzoare uitase să specifice și acest detaliu, că vagoanele noastre nu erau încă acolo. Eh, parcă prea mergeau lucrurile bine. Realitatea devenea mai familiară. Am luat-o înapoi de la coada trenului, prin caniculă, alături de alți zeci de oameni care își târau trolerele sau își cărau gențile de mână, informându-se unii pe alții că „le atașează în față”.

M-am așezat iarăși la umbră. De această dată în picioare, nerăbdătoare. Dar vagoanele nu veneau. Din când în când doamna de la CFR ne anunța ordinea vagoanelor începând după locomotivă: 19, 21, 21bis, 22… Devenise referenul peronului. În fața mea stătea un cuplu de francezi tineri, la vreo 30 de ani. Un grup de asiatici și mai tineri, fete și băieți la vreo 22-27 de ani, se instalase pe un rând de scaune la umbră.

Se făcuse 14:24, dar nici urmă de vagoane! Cu un minut înainte de ora la care ar fi trebuit să plecăm vocea s-a așternut din nou peste peron: „Trenul IR 1993 va pleca cu o întârziere de 15 minute”. Imediat a izbucnit un „ăăăhhhh” dezumflat din piepturile viitorilor călători. După vreo 10 minute, vagoanele nu veniseră încă. Dar vocea a considerat că e necesară o recapitulare a ordinii fantomaticelor vagoane, în existența cărora îmi venea tot mai greu să cred.

„Taci dreacu’”, i-a aruncat printre dinți un bărbat de lângă mine.

În sfârșit, pe la 14:40 le-am văzut venind, împinse de locomotivă. M-am urcat repede în 21b, la locul 27. După obișnuitele mini-conflicte și înțepături ce se ivesc mai mereu în trenurile românești („Poate vă dați ochelarii de soare jos dacă vreți să vă găsiți locul!”), oamenii s-au așezat la locurile lor și trenul a pornit pe la 14:45, deci cu vreo 5 minute de întârziere față de întârziere.

La scurt timp după ce trenul s-a urnit, oamenii și-au dat seama că nu mergea instalația de aer condiționat. „E mai cald ca afară”, a zis cineva. „Pușcărie”, a zis altul. Unii bărbați au rămas la bustul gol. Un domn la vreo 55-60 de ani care stătea pe diagonală față de mine a scos din bagaj un ventilator portabil alb, înalt cam de 20 de centimetri, și l-a pornit. A început să își facă vânt la piept, la față. Femeia și bărbatul de vizavi îl priveau cu invidie. „Ține bateria o oră jumate, două”, le-a zis el.

N-am apucat să mergem prea mult că trenul s-a oprit chiar la ieșirea din Constanța, undeva în zona industrială Palas. Când a intrat nașul să verifice biletele, tânăra din fața mea l-a întrebat când se repară aerul condiționat că murim de cald. Conductorul de tren a răspuns că a venit un electrician care lucrează la panou. Abia la 15:09 am ieșit din Constanța.

Dar nu aceasta avea să fie ultima împotmolire a trenului IR 1993. Nici penultima. Și nici măcar antepenultima.

În zona Medgidia iarăși s-a oprit trenul. De ce, nu știam, nu venea nimeni să ne spună ceva. În spatele meu stăteau chiar asiaticii din gară. Domnul cu ventilatorul a intrat în vorbă cu ei, încercând să se înțeleagă într-o engleză rudimentară. Se pare tinerii că erau vietnamezi.

„Vietnam? Romania, good?”, întreabă omul. Întrebarea rămâne fără răspuns.

Staționăm vreo 15 minute, după care trenul pornește din nou. Când l-am văzut cum parcurge vâjâind distanța dintre Cernavodă și Fetești am crezut că de data asta merge brici. Chiar îi compătimeam pe săracii șoferi de pe Autostrada Soarelui, pe care îi vedeam pe geam cum stăteau bară la bară pe kilometri întregi.

Dar bucuria mi-a fost de scurtă durată. După Fetești vitejia trenului nostru s-a spulberat. Viteza a scăzut brusc, trenul abia se mai deplasa cu vreo 50 de km/h prin vipie. Ne era clar că electricianul, dacă a existat într-adevăr vreunul, nu a fost prea dibaci, și că n-a putut repara instalația de aer condiționat. De obicei nu sufăr din cauza căldurii, dar în vagonul 21bis mă simțeam ca într-un cuptor. O pojghiță de transpirație îmi cuprinsese picioarele de sus până jos.

tren IR 1993 cfr călători întârziere constanța bucurești
Locomotiva și-a dat obștescul sfârșit în stația Perișoru, fix la jumătatea drumului dintre Constanța și București. Foto: GreatNews

La câteva zeci de kilometri de Fetești, pe un peron pustiu, trenul nostru s-a oprit iar. Era cam 16:30-16:40. Aproape ora la care trebuia să fim în București.

Mă uit pe Google Maps și văd că suntem în stația Perișoru. „Suntem fix la jumătatea distanței dintre Constanța și București”, le zic celor din jur. Doamna la vreo 50 de ani de lângă mine, cea cu ochelarii de soare apostrofată la începutul călătoriei, mă privește consternată. „Nu cred”, îmi zice. Apoi sună pe cineva și întreabă unde e Perișoru? E chiar atât de departe de București?

Trenul stă și stă. Nu știm ce se întâmplă, nașul nu vine să ne spună nimic, dar după durata staționării pare ceva mai grav decât până acum. După vreo 20 de minute se răspândește un zvon amar printre pasageri: s-a stricat locomotiva. Aud de la cineva că va dura minimum o jumătate de oră până vine altă locomotivă ca să preia trenul.

Fata care stă în fața mea îmi zice că mai bine lua trenul privat de 17:00 și ajungea la 19:30 în București. Domnul cu ventilatorul își împarte frățește micul instrument cu cei din jur. Acum l-a orientat spre cuplul din fața lui. Și el, și ea, stau cu capetele căzute pe masă, nădușiți.

E trecut de 17.00 și mulți oameni au coborât din tren. Îi văd pe geam pe cei doi francezi cum se plimbă prin dogoare, pe cimentul peronului. În spatele meu unul dintre vietnamezi zace cu un prosop alb pe față, întins pe două locuri. Arșița și umiditatea din trenul românesc par să-i fi dat gata chiar și pe cei veniți din zonele tropicale ale planetei.

După vreo 45 de minute de stat în câmp n-am mai rezistat foamei și m-am năpustit la barul din vagonul-restaurant. Am cumpărat o pungă mare de napolitane cu ciocolată, pe care le-am mâncat afară, la umbra unei pasarele. Cred că jumătate din tren coborâse. Oamenii își dezmorțeau picioarele, fumau o țigară la umbră, mâncau. Lângă tren, la soare, un grup de adolescenți pusese de-o petrecere. Beau bere și cântau pe hip-hop. Oamenii îi filmau cu telefoanele. În tren, în schimb, era zona de manele. „Chiar merge o melodie de jale”, mi-a zis fata din fața mea, când am revenit.

Nu mai aveam decât foarte puțină apă, așa că m-am dus iar la barul din tren. „Apa s-a terminat”, mi-a zis vânzătorul.

„Asta e”, îmi zic, „mă duc afară, la magazinul din sat”. Era chiar peste liniile de tren. Deja zeci de călători se întorceau cu mâncare și băutură de acolo. Am ajuns la magazin și m-am pus la coadă. În fața mea erau vreo 5 inși. Acceptabil. În dreapta, doi bărbați stăteau la o masă din plastic, pe niște scaune din plastic. O rândunică ce își făcuse cuibul în prima cameră a magazinului zbura prin încăpere.

„Aoleu, să vedeți ce e înăuntru”, zice la un moment dat un tip care era înaintea mea la coadă. Când am înaintat am înțeles ce a vrut să zică. Într-o cameră de maximum 5 metri pe 5 erau înghesuiți vreo 30 de oameni veniți din tren pentru aprovizionare. Pe tejghea poposeau și plecau sucuri, dulciuri, bancnote de 10 lei. Oamenii desfăceau cutiile de carton sau foliile de plastic, își luau sucurile și se așezau la cozile încolăcite prin magazinul de țară. Mă simțeam de parcă un nor de lăcuste se abătuse asupra locului. Vânzătorul părea bulversat.

Îl întreb dacă mai are apă, ca să nu stau degeaba la coadă. „Nu știu”, îmi răspunde cu privirea pierdută, clătinând ușor din cap. Era plin de broboane de sudoare deasupra buzei de sus. Părea sleit. M-am întrebat dacă a mai avut vreodată o zi cu atât de multe vânzări. Un tânăr de lângă mine îmi zice că nu mai e apă: „Cineva a luat un bax”. M-am uitat puțin prin cutiile prin care dăduseră iama pasagerii însetați și n-am zărit nicio apă.

tren IR 1993 cfr călători întârziere constanța bucurești
De căldură, mulți tineri s-au dezbrăcat. După ce s-au terminat apa și sucul din vagonul-restaurant, pasagerii și-au cumpărat de băut și de mâncat de la magazinul din Perișoru. Foto: GreatNews

Am ieșit și m-am întors în vagonul-restaurant. Am văzut un Cappy și l-am cerut. „Uite-l, ăsta e ultimul”, îmi zice vânzătorul, și îmi întinde ultima sticlă, cea cu prețul pe ea. Era dulce, dar mai bine să am ceva de băut, orice.

În vagonul nostru, o tânără olteancă la vreo 20 de ani, care îl întrebase mai devreme pe conductor dacă mai prinde trenul de Slatina, vorbea indignată la telefon: „Mă țin pe mine aici-șa, în condițiile astea, fără aer condiționat, să mi se facă rău. Făcurăm reclamație la OPC”. M-am bucurat să o ascult. Era energică, luptătoare, dintr-o generație neînfrântă. Încă? Prietenul ei se chinuia să dea jos din tren două trolere uriașe.

„De ce le dați jos?”, îl întreb.

„Ne ducem la umbră.”

„Păi și de ce luați bagajele?”

„Păi vine alt tren, o să ne mute”, îmi zice băiatul.

M-a înduioșat inocența lui. Se vedea că nu are multă experiență cu CFR-ul. I-am zis că doar locomotiva se schimbă, vagoanele nu.

După vreo oră de așteptare a venit o locomotivă dinspre Fetești. Credeam că gata, plecăm imediat, dar nici la 18:00 nu ne urniserăm.

Cam pe atunci îmi sună telefonul. Era un coleg de liceu care fusese pe la mare, dar nu reușiserăm să ne întâlnim. Mă întreba ce fac.

„Nu prea bine. S-a stricat locomotiva și de o oră jumate stau la Perișoru. Trebuia să fi ajuns de la 17 la București. Tu ce faci?”

„Uite eu sunt într-un tren din Constanța spre București. Am plecat la 17:00, tocmai am trecut de Fetești.”

Voiam să îi spun că mai are puțin și ne depășește, dar chiar atunci s-a pornit și trenul nostru.

„Mi-ai purtat noroc”, îi zic.

E trecut puțin de 18:00, trenul pornește cu viteză mare, chitit parcă să mai recupereze din întârziere. Dar acum avem o altă problemă. Cineva a abandonat pe holul de la baie o plasă cu pește din care s-a scurs o zeamă pe toată podeaua din capătul vagonului unde stau și eu. De fiecare dată când se deschide ușa pute de te trăsnește. Masca de protecție nu mă ajută în fața mirosului.

Măcar mergem repede. Într-o oră ajungem la intrarea în București. Ce se mai poate întâmpla?

E 19:00 și ne oprim iar. De data asta suntem în capitală. Mă uit iar pe Google Maps. Suntem în zona Pipera, la doar 650 de metri de gura de metrou. Însă nu îmi pot imagina că e ceva în neregulă cu trenul. Din nou.

Omul cu ventilatorul (de fapt, după atâtea ore, a devenit și el un om fără ventilator, ca noi toți) zice că trenul nu are intrare, că e linia ocupată.

Mă liniștesc. Nu are cum să dureze prea mult. Dar timpul trece. 10 minute, 20 de minute. Oamenii încep să se dea jos din tren, trăgând trolerele după ei. Se duc la metrou, alții cheamă taxiuri, Uber. Cineva îi reproșează ceva vânzătorului din vagonul-restaurant.

„Păi eu sunt sătul!”, izbucnește vânzătorul. „N-am fire de păr câte întârzieri am prins”, continuă el, arătându-și brațele păroase. „Astă-iarnă am stat blocat 9 ore.”

Pe la 19:30 un tren trece în mare viteză pe lângă noi. Îl întreb pe prietenul meu din liceu dacă tocmai a trecut prin zona Pipera. Da, era în tren. Deci până la urmă va ajunge înaintea mea în București. Deși a plecat la 17:00, când eu trebuia să fi ajuns. Încurcate sunt căile CFR-ului.

Nici urmă de conductor. Scenariul e tipic: nimeni nu ne spune nimic. Tot mai mulți oameni se dau jos din tren, înjurând CFR-ul în timp ce merg pe culoar. Torentul de invective se scurge necontenit.

tren IR 1993 cfr călători întârziere constanța bucurești
La intrarea în București, la cea de-a patra defecțiune, mulți călători nu au mai avut răbdare și s-au dat jos din tren pentru a lua metroul sau taxiul până acasă. Foto: GreatNews

„Au venit televiziunile!”, zice cineva. Mai mulți oameni se bulucesc afară ca să își strige năduful la cameră.

„Nu vă supărați, ce se întâmplă?”, îl întreb și eu pe vânzătorul din tren, singurul reprezentant al autorității care nu ne-a abandonat.

„S-a stricat locomotiva.”

„Păi cum s-a stricat? Și asta s-a stricat?”

„Nu, e tot aia. Acolo la Perișoru nu au mai schimbat-o.”

„Păi cum, că am văzut venind locomotiva dinspre Fetești.”

„Da, dar nu au mai schimbat-o. Aia s-a dus mai departe.”

Explicațiile vânzătorului par greu de crezut, dar la fel pare și posibilitatea ca și cea de-a doua locomotivă să se defecteze. Ambele versiuni par incredibile. De ce au mai chemat o locomotivă de la Fetești dacă nu folosit-o? Și dacă totuși au schimbat-o, care sunt șansele să se defecteze și ea? Totuși, tindeam să îi dau dreptate vânzătorului – varianta ca ambele locomotive să se strice părea de domeniul fantasticului.

Tocmai când mă decisesem să mă dau jos și să plec spre metrou sau să iau un taxi până acasă, trenul s-a mișcat. Un băiat care abia coborâse lângă tren a început să își arunce repede valizele înapoi. A apucat să se urce rapid pe scări, ajutat de un tânăr. După ce a ajuns pe holul de la baie a urlat pe geam toate înjurăturile care i-au venit la gură.

„Să-mi bag p*** în m***** voștri!”

Pornim, timid, la 19:45. Împreună cu fata care stătea în fața mea ne mutăm într-un alt vagon, pe locurile lăsate libere de cei care au plecat. Aici e boierie. Nu mai miroase a pește împuțit, și merge și aerul condiționat. Tânăra îmi zice că se simte de parcă a muncit toată ziua.

Și eu mă simt la fel. Nu-mi amintesc să fi transpirat vreodată atât de mult fără să fac nimic.

Ajungem în Gara de Nord pe la 20:00. Ne întâmpină alte camere de filmat. Mă sui într-un taxi și ajung acasă. Citesc știrile despre trenul IR 1993: „trenul groazei”, călătorii au stat „la peste 60 de grade”, „fără aer condiționat”. La 60 de grade Celsius eram inconștienți cu toții, poate chiar morți, dar ce mai contează. O exagerare jurnalistică.

Mă interesa mai mult ce anume s-a întâmplat exact? Trenul meu întârziase mai bine de 3 ore, se oprise în 4 locuri, dar tot nu știam mare lucru.

Am intrat pe site-ul CFR Călători și m-am lămurit. Vânzătorul nu știa ce vorbește. Locomotiva chiar fusese înlocuită în Fetești și, oricât de incredibil ar părea, la intrarea în București se defectase și a doua locomotivă.

Iată comunicatul CFR Călători:

Trenul IR 1993 Mangalia – Bucureşti – Craiova a staţionat în zona Medgidia din cauza lipsei tensiunii în linia de contact, iar în staţia Perişoru mecanicul a declarat locomotiva defectă. O nouă locomotivă a fost trimisă din staţia Feteşti, preluând trenul în condiţii de siguranţă. Trenul a acumulat o întârziere de 140 de minute. În staţia Bucureşti Băneasa s-a defectat locomotiva. Trenul IR 1993 a plecat cu 192 de minute de întârziere, după ce mecanicul de locomotivă a remediat defecţiunea survenită. În staţia Bucureşti Nord, călătorilor în tranzit li se va oferi apă.

M-am gândit la tot ce se întâmplase în tren, de când pornisem din Constanța: 4 opriri, două locomotive defecte, 3 ore de întârziere, un vagon cald ca o seră, o sacoșă cu pește împuțit, un magazin de țară golit de călătorii însetați, o petrecere cu manele și una cu hip-hop și multe înjurături.

Oricât de SF pare o călătorie, la CFR ea poate deveni, oricând, realitate.

Jurnalist GreatNews, lucrez în presa centrală din 2008 și am scris pentru publicații precum Yahoo News România, ziarul „Evenimentul Zilei”, site-ul turism.evz.ro sau revista „National Geographic România”. Scriu cu plăcere reportaje și portrete pe care le ilustrez adesea cu fotografii și cred că baza meseriei de jurnalist stă în munca de teren și în discuțiile cu oamenii. Mă interesează în special temele sociale, drepturile omului, egalitatea de șanse, diversitatea culturală și domenii precum știința și turismul.