Un tramvai tras de cai trece prin fața Hotelului Palace / Foto: Muzeul RATB
Acum, traseul tramvaiului 1 dă ocol capitalei, intersectând numeroase alte linii dispuse radial. Însă la origine, linia 1 se afla exact în inima Bucureștiului, plimbându-i pe bucureștenii din „La Belle Époque” pe actuala Cale a Victoriei și pe Calea Moșilor. Pe acolo a trecut în 1872 primul tramvai tras de cai din oraș, uimindu-i pe locuitorii care nu mai văzuseră niciodată așa ceva.
Cu un an înainte, societatea engleză Harry Hubert de Mervee a obținut o autorizație din partea statului român pentru a instala pe unele străzi linii de fier pe care să circule tramvaie cu tracțiune animală.
În mai 1872 s-a produs „minunea”: pe Calea Moșilor a apărut un vagon galben pe care scria „The Bukarest Tramways”, în interiorul căruia conducătorii și inspectorii aveau uniforme și șepci roșii. „Vă închipuiți surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc și alergau să vază tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită și cu ochii ațintiți ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea „Traivan”, „Trangavan”, „Tranca-fleanca””, povestește George Potra în cartea sa „Din Bucureștii de altădată”.
La plimbare pe bancheta din catifea roșie
Tramvaiele au produs un fel de revoluție: până atunci bucureștenii merseseră numai pe jos, în trăsură sau în căruță, așa că apariția tramvaiului a fost intens dezbătută. Cu toții vorbeau despre ele: muzicienii compuneau șansonete („Trangavanu”), poeții scriau versuri („Țăranul și Trangavanul”), iar în mahalale s-au răspândit tot soiul de legende și de fantezii despre ce li s-ar putea întâmpla călătorilor.
Prima linie de tramvaie avea numărul 1 și a fost introdusă pe traseul Bariera Mogoșoaiei – Calea Moșilor (Bariera Mogoșoaiei, strada Fântânei, Teatrul Național, Sfântul Gheorghe, Hotel Atena, strada Romană, Bariera Moșilor). Prețul unui bilet pentru o stație era 15 bani stând jos și 10 în picioare. Cei care mergeau trei sau mai multe stații plăteau 40 de bani jos și 30 de bani în picioare.
Într-un vagon încăpeau 20-25 de persoane. Băncile erau îmbrăcate în catifea roșie, fiind de o rară eleganță și foarte confortabile, după cum se exprimă în 1873 ziaristul francez Ulysse de Marsillac, stabilit în București: „Fără zguduituri, aluneci pe șine de fier, ceea ce este un fel de voluptate când ești obișnuit cu scuturăturile birjei pe caldarâmul nostru”.
Macheta tramvaiului cu un cal, cea a circulat în București în timpul Primului Război Mondial, când Societatea de Tramvaie era administrată de nemți. Macheta este realizată de Andrei Marian
Scena balconului cu Romeo în tramvai
De departe, cele mai iubite erau tramvaiele cu imperială. Aceastea aveau două niveluri, iar călătorii putea sta fie jos, fie deasupra, pe platformă, unde taxa era mai mică. O scăriță de fier îi ducea pe acoperișul vagonului, unde erau două lavițe lungi pentru călătorii dornici de aer, după cum scrie Ioachim Botez în „Prin București, odinioară și azi”.
Cocoțați pe imperială, tinerii găsiseră mijlocul să treacă de câte o sută de ori pe la ferestrele de la etajul I al fetelor, cărora le aruncau bilete și flori în odăi, istorisește Potra. Și mai nostim, uneori se întâmpla ca vreun chefliu să cadă de la imperială la coborâre. Tramvaiele cu imperială au circulat numai pe Calea Moșilor, și doar în timpul verii. Din acest motiv, Calea Moșilor a fost botezată „Artera promenadei imperiale”. Fiind foarte solicitate, tramvaiele cu imperială s-au deteriorat în câțiva ani și au fost scoase din uz.
Tramvaiele de vară, spre deosebire de cele de iarnă, care erau închise, erau un fel de platforme cu scânduri pe jos, deschise în toate părțile. Aveau șase rânduri de bănci de lemn așezate de-a latul tramvaiului, pe care stăteau călătorii. „De-o parte și de alta a vagoanelor se aflau perdele groase de dril, puțin cam cenușii, prinse în niște cârlige care alunecau pe o șină de fier și care aveau rolul să apere pe cei dinăuntru de ploaie sau de soare. Totuși ploaie torențială te făcea, cum zice poporul, ciuciulete”, povestește Potra.
Călătorii erau puși să împingă tramvaiul, dar puteau fuma în voie
Deși existau stații, oprirea și coborârea din tramvai se făcea la comanda pasagerului. Cel care voia să se suie îi făcea semn vizitiului să oprească „trangavanu”, iar la coborâre călătorul trăgea de un șnur care suna un clopot fix deasupra vizitiului, care punea frână la adresa dorită de pasager. „Se putea coborî oriunde. Imediat după Primul Război Mondial s-a reglementat și se putea coborî doar în stații”, explică Doru Parfenie, de la Muzeul RATB din București.
Frumoase, frumoase, dar asta nu împiedica elegantele tramvaie cu bănci învelite în catifea roșie să deraieze destul de des, mai ales la cotituri și în locurile în pantă. Motivul era simplu: șinele nu aveau șanțul suficient de adânc (așa cum s-au construit mai târziu), iar vehiculele erau destul de ușoare. „Să fi văzut atunci personalul respectiv și o parte din pasageri cum mai împingeau la ele să le pună pe linie”, scrie Potra.
La capătul liniei se schimbau caii obosiți și tot acolo vizitii luau mizilicul (o gustare) și câte o cinzeacă de țuică. Fumatul în tramvai era ceva foarte comun, după cum reiese din studiul „File de istorie urbană. Tramvaiul cu cai în București”, publicat de Alexandru Lancuzov în revista „Erasmus”. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea, Primăria capitalei a cerut interzicerea fumatului în vagoane pentru că se primise foarte multe reclamații.
Societatea de tramvaie a răspuns că așa ceva este cu neputință: „este imposibil de a opri, pentru că lumea aicea s-a deprinsu cu aceste obiceiuri și noi nu putem să oprim publicu sub pedepsu de a avea conductorii maltratati pe fiecare zi”. Așa că în viitoarele tramvaie achiziționate existau locuri speciale pentru fumători, pe platforma din față.
Foto: Muzeul RATB
Greu la deal: „Cai cu coastele ieșite ca niște cercuri de butoi”
Bucureștiul avea multe urcușuri foarte grele, așa cum era și cel din strada Uranus, spre Arsenal.
„ Drumul în București era foarte greu: noroi, deal. Trebuia să fie cai puternici. Când urcau pe Uranus se puneau caii cei mai puternici”, spune Parfenie. Chiar și așa, se înainta greoi, deși în afara celor doi cai ce trăgeau tramvaiul se mai punea unul înaintaș sau chiar doi. „În astfel de ocazii vai de coastele bieților cai ce pățeau, iar codrișca vizitiului se rupea de multe ori de atâtea împunsături pe spinarea calului. (…) „Hii gloabă! Dii!”, zbiera vizitiul congestionat, scoțând, pentru încurajare, și câte o înjurătură surugiească, pe când lovea nenorocitele animale cu biciul”, povestește Potra.
La fel se întâmpla și pe prima linie de tramvai înființată, cea cu numărul 1, pe strada Câmpineanu, în apropierea Teatrului Național, după cum notează Botez: „Cai cu coastele ieșite ca niște cercuri de butoi care, câte patru la ham, în răcnete sălbatice, sub codriști de bice, scăpărând scântei din colții potcoavelor, cu ochi speriați, cu zăbale albe de spumă, cu limbile scoase, urcau din josul străzii Câmpineanu harabaua tramvaiului 1”.
De altfel, chinurile îndurate de bieții cai au reprezentat unul dintre motivele care au dus la înlocuirea tramvaiului tras de cai cu cel electric. Astfel, în 1890, pe lângă vechea societate engleză de tramvaie din București, s-a acordat și unei societăți belgiano-olandeze dreptul de a înființa patru linii de tramvaie cu cai și o linie de tramvaie electrice. Acestea din urmă au ajuns pe străzile capitalei în 1894.
Totuși, tramvaiul tras de cai nu a dispărut imediat. În 1906, pe cei 75 de kilometri de linii de tramvaie circulau 138 de vagoane zilnic, trase de 1.000-1.500 de cai.
Tramvaiul era tras doar de cai, nu și de iepe
Începutul secolului XX a adus schimbări în lumea tramvaielor din capitală. „Până în 1909 transportul în comun în București era făcut de două societăți cu capital străin. În 1909, Partidul Liberal a hotărât să facă o societate cu capital românesc, iar cei care aveau bani s-au unit. S-a făcut o societate pe acțiuni și s-au tipărit acțiuni, împărțite acționarilor în funcție de contribuția fiecăruia”, explică Parfenie. Societatea Comunală a Tramvaielor București a existat până la începtul regimului comunist, când a fost naționalizată și transformată în Întreprinderea de Transport București.
Litografie de pe o acțiune emisă de STB, deținută în prezent de Muzeul RATB
Tramvaiele trase de cai au continuat să circule și după înființarea STB. „La STB, tramvaiul cu cai mergea numai cu cai, nu cu iepe. Iar caii trebuia să fie castrați pentru că altfel s-ar fi luat după iepele de la trăsuri. Că nu puteai să-i obligi pe toți să nu pună iapă la căruță”, spune Parfenie.
În timpul Primului Război Mondial, Bucureștiul a fost ocupat de germani, iar cei mai frumoși armăsari ai Societății de Tramvaie au fost luați de nemți și trimiși pe front. Iar pentru tramvaie „au luat câte o mârțoagă de la țărani”, spune Parfenie.
Un cal al STB este castrat de doctori / Foto: Muzeul RATB
Ultimul tramvai tras de cai a fost retras din circulație în 1929. La ora actuală, un model de tramvai tras de cai, ce a circulat în București, poate fi văzut la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”.
