Dobrogea, cu zilele ei însorite și mirosul de mare, cu delta, munții bătrâni, lacurile, țărmurile și falezele ei argiloase de culoare gălbuie, mi-a fost dragă dintotdeauna.
Nu doar pentru natură, dar și pentru mozaicul etnic și diversitatea culturală de aici: de la geamiile turcilor la lotcile lipovenești, de la casele cu acoperișuri de stuf din deltă la satele de tătari, micul teritoriu cuprins între Dunăre și Marea Neagră mi s-a părut un adevărat caleidoscop. Oriunde te uiți vezi o altă culoare, o altă piesă strălucitoare, vie, care reflectă, în mic, frumusețea lumii în care trăim.
Îmi amintesc și acum când asprul nostru profesor de geografie din clasa a V-a, domnul Țuță, m-a scos la lecție și m-a întrebat „unde se află cel mai nou și cel mai vechi pământ al țării?”. Am răspuns că cel mai nou pământ se formează în Delta Dunării, iar cel mai vechi e în Munții Măcin, dar profesorul nu a fost mulțumit. „Păi și astea două unde sunt?”, a replicat el puțin iritat, înconjurând rapid cu arătătorul spațiul dintre mare și Dunăre. „Dobrogea”, am zis eu repede. Domnul Țuță mi-a dat 10 până la urmă și a zis ceva de genul că „îmi merge mintea”, dar nu suficient de repede și că „mă prind greu”.
Vrei să afli când publicăm un nou articol despre munții din România? Te așteptăm în grupul de WhatsApp al pasionaților de drumeții „Pe cărări de munte”.
Deși fusesem în Dobrogea de zeci de ori – la mare sau în deltă – până acum două săptămâni nu ajunsesem niciodată în Munții Măcin. Dar cei mai vechi munți din România, cu crestele lor teșite de bătrânețe, mă fascinau de foarte mult timp.
Așa că m-am alăturat unui grup de excursioniști din București într-o drumeție de o zi pe Muntele Consul, prin Cheile Dobrogei și la Cetatea Enisala.
Înalt de 333 de metri, Muntele Consul se află în sudul Munților Măcin, izolat de vârfurile mai cunoscute din nord, precum Țuțuiatu (care care cu ai săi 467 de metri este cel mai înalt vârf din Măcin).
De la începutul traseului, care pornește de la șosea (DJ 229), până pe vârf, diferența de nivel este de circa 320 de metri, așa că drumeția este foarte ușoară și poate fi făcută și de copii. Traseul dus-întors poate fi făcut în 2-3 ore de mers încet, cu pauze pentru odihnă și poze.
Muntele Consul, o piramidă învelită de pământ uscat și sfărâmicios, iarbă pârjolită de soarele nemilos, arbuști țepoși și arini, e străpuns din loc în loc de stânci cu muchii dure, care amintesc de faptul că, deși pe multe hărți este numit Dealul Consul, masivul este, de fapt, un munte format cu sute de milioane de ani în urmă. De altfel, vârful său este, în cea mai mare parte, numai piatră acoperită de licheni verzi-gălbui.
Am ajuns pe vârf după ce am dat roată piramidei, mergând de-a lungul versanților, nu pieptiș. Chiar dacă are doar 333 de metri, Consul este totuși un munte cu pante destul de înclinate, așa că dacă nu vrei să ajungi sus extenuat este mai bine să urmezi poteca bătătorită ce cuprinde muntele ca într-o cingătoare.
Nu te vei plictisi. Dacă vei vizita muntele în lunile aprilie-mai, vei vedea că de pe fiecare coastă a muntelui se deschide câte o panoramă de vis asupra câmpurilor de la poale, cultivate cu rapiță de un galben pătrunzător sau cu grâu verde închis. De sus, pătratele verzi-galbene ale câmpurilor agricole păreau să alcătuiască o uriașă tablă de șah.
Tot în luna mai vei vedea și bujorii sălbatici. Când i-am vizitat noi, cei mai mulți erau încă boboci, însă am avut noroc și unii dintre ei, care se bucuraseră de mai multă lumină și căldură, înfloriseră deja, etalându-și petalele de un roșu violent. Deoarece este o plantă protejată prin lege, bujorul nu trebuie rupt sau cules.
Dincolo de bujori, Muntele Consul ne-a scos în cale și o țestoasă de uscat dobrogeană, o șopârlă verde-albastră, atât de viu colorată, încât părea pictată, și o mulțime de șoricei de câmp vioi, pe care abia apucam să îi zărim înainte să se ascundă în găurile săpate în pământul ars de soare.
Cu toții am învățat la școală că Munții Măcin s-au format în așa-numita „orogeneză hercinică” și că sunt cei mai vechi din România și unii dintre cei mai bătrâni din Europa. Însă până acum nu realizasem cât de vechi sunt cu adevărat.
S-au format în urmă cu circa 350 de milioane de ani, însă simplele cifre nu spun mare lucru. De fapt, când se nășteau Munții Măcin („orogeneză” exact asta înseamnă și vine din grecescul „óros”, adică „munte”, și „génesis”, adică geneză, creație), continentele așa cum le știm noi astăzi nici nu existau.
Munții Măcin au apărut când continentele Euramerica (Laurussia) și Gondwana s-au ciocnit și au format supercontinentul Pangaeea. Acest continent enorm conținea aproape tot uscatul din care, ulterior, s-au desprins și format actualele continente.
În momentul coliziunii dintre Euramerica și Gondwana, crusta terestră s-a încrețit și s-au ridicat Munții Centrali ai Pangeei, un lanț muntos uriaș, cu vârfuri cu înălțimi comparabile cu cele ale Munților Himalaya (deci de circa 8.000 de metri).
De-a lungul sutelor de milioane de ani, masivele s-au erodat. Așa au ajuns Munții Măcin la înălțimile modeste de astăzi, deși când mă îndreptam spre vârful Muntelui Consul și pășeam din stâncă în stâncă, iar în fața mea vedeam doar piatră, am simțit ceva din vechea lor măreție.
După Muntele Consul ne-am îndreptat spre Enisala, o cetate cocoțată pe un pinten strâncos prins între Lacul Razim și Lacul Babadag. Dealul calcaros, încununat de fortăreață, domină ochiurile de apă din jur, de unde se aude orăcăitul a mii de broaște ce și-au găsit adăpost prin canale și stufărișuri.
Cel mai probabil, cetatea Enisala a fost construită de negustorii genovezi, cândva în secolul al XIV-lea, pe când aceștia dominau rutele de comerț din Marea Neagră. În hărțile de navigație italiene din acea perioadă cetatea era numită Bambola sau Pampulo.
Se crede că cetatea avea scop militar, defensiv și de supraveghere a rutelor de pe apă și a drumurilor de pe uscat. De altfel, cetatea a fost ridicată pe malul mării – pe atunci, limanul Razim era un golf care nu fusese încă separat de Marea Neagră de cordoanele de nisip și grindurile formate de aluviunile depuse de-a lungul timpului de Dunăre și de curenții mării.
Din cetatea care a fost ocupată de otomani după ce aceștia cu cucerit Dobrogea în jurul anului 1420 (numele de „Enisala” vine din „Yeni-Sale”, care în limba turcă înseamnă „Noua vestire”) au mai rămas astăzi doar câteva turnuri și bastioane și zidurile ce înconjoară o incintă acoperită de pământ.
Deși timpul a fost necruțător cu Enisala, cetățuia este fermecătoare, mai ales atunci când e privită de la distanță, ridicată ca un promontoriu deasupra unei mări de rapiță galbenă.
În plus, de pe zidurile cetății se deschid panorame uimitoare atât spre Lacul Razim, cât și spre Lacul Babadag. Până la cetate se ajunge pe un drum asfaltat, iar taxa de vizitare este de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru pensionari, preșcolari, elevi și studenți.
Am încheiat scurta aventură dobrogeană la Cheile Dobrogei, o vale prinsă între două șiruri de pereți calcaroși ce se ridică până la 40 de metri înălțime din Podișul Casimcei.
Erodate de vânt, ploi și ape curgătoare, calcarele au luat forme bizare, gheboase. Ce m-a uimit cel mai mult însă la Cheile Dobrogei a fost pajiștea întinsă cuprinsă între cele două brațe ale cheilor.
Întotdeauna mi-am imaginat cheile ca pe o vale îngustă, însă în acest caz natura s-a jucat puțin cu definițiile date de noi, oamenii, și a dat naștere unui adevărat „teren de fotbal”, creat parcă pentru uriașii din piatră răspândiți pe margine.
Vrei să afli când publicăm un nou articol despre munții din România? Te așteptăm în grupul de WhatsApp al pasionaților de drumeții „Pe cărări de munte”.
Foto: Andreea Dogar / GreatNews
