Cristina Mihalcea alături de doi copii parțial nevăzători de la Școala pentru Deficienți de Vedere din București
Când era mică, nu i-a citit nimeni basme înainte de culcare. A descoperit singură poveștile. „Cea mai mare victorie a fost când am citit „Frații Grimm”. În două săptămâni am citit-o pe toată”, spune Cristina. Îmi amintesc și eu de cartea groasă cât un ceaslov, cu o copertă lucioasă în culorile verde și roșu, cu Scufița Roșie alături de Lupul cel Rău. Cristina își amintește chiar prețul de pe spatele volumului: 1,8 lei.
Pe atunci, Cristina Mihalcea era în clasa a II-a. Acum, la 29 de ani, își petrece mai toate weekendurile făcând voluntariat prin școli, case de copii sau la spital. „De patru săptămâni chiar fac maraton”, spune ea.
Ca profesoară de engleză în Ploiești și-a dat seama că mulți dintre elevii săi nu mai citesc deoarece de fiecare dată când aud cuvântul „lectură” îl asociază cu ceva „obligatoriu” sau cu programa de la școală. „Doamna, dacă vreți dați-mi o carte s-o citesc, dar nu pentru școală”, este o replică pe care a auzit-o de multe ori. Așa că, alături de câțiva voluntari, Cristina a început să le citească basme și povești pentru a-i face să îndrăgească lectura.
I-am întâlnit pe voluntarii din grupul „Șoriceii de bibliotecă” într-o dimineață de sâmbătă, la Şcoala pentru Deficienţi de Vedere din București. Peste weekend, copiii din provincie și cei fără părinți, transferați aici de la unele case de copii, rămăseseră în internat.
Copiii de la Școala pentru Deficienți de Vedere sunt nevăzători total sau parțial nevăzători. Unii dintre ei au fost transferați aici de la case de copii
Cu toții s-au strâns într-una din sălile de clasă. Până acum, doar ascultaseră poveștile citite de voluntari, însă de această dată Cristina a aplicat o metodă nouă. „Ce-ați zice dacă voi ați schimba poveștile astea?”, i-a întrebat ea. Fiecare dintre cele trei echipe formate (roșie, verde și albastră, în funcție de culoarea markerului primit) a ales câte o poveste pe care să o modeleze după bunul plac („Cenușăreasa”, „Capra cu trei iezi” și „Hansel și Gretel”).
Cealaltă sarcină pe care copiii au primit-o de la voluntari a fost să își imagineze a ce „miroase” culoarea markerului.
În unele cazuri, ce a ieșit la sfârșit nu mai avea aproape nicio legătură cu povestea inițială. Teo, un băiat dezinvolt din clasa a VI-a, îmbrăcat în pantaloni de camuflaj, a devenit liderul informal al echipei verzi și a inventat alte personaje și o desfășurare total diferită a evenimentelor din „Capra cu trei iezi”.
În loc să aibă trei iezi, capra a avut doi ursuleți. Pe când ea a plecat la supermarket ca să cumpere mașinuțe, tractorașe, avioane și tigăi, cei doi ursuleți neascultători au plecat în pădure, unde s-au întâlnit cu un dinozaur fioros care l-a înhățat pe unul dintre ei. Însă bestia a murit după ce i-a picat un asteroid exact în moalele capului. Totul s-a terminat cu un uriaș foc de artificii.
La sfârșit, băieții din echipă au stabilit că markerul verde mirosea a ruj, a energie, a șampon și a detergent.
Dinozaurul și cei doi ursuleți / Desen realizat de Teo (parțial nevăzător)
Ca acum 65 de milioane de ani, un asteroid i-a venit de hac dinozaurului / Desen realizat de Teo
Cenușăreasa a devenit „Daiana cea frumoasă și inteligentă”. Ca în povestea inițială, Daiana se căsătorește până la urmă cu prințul (care avea o coadă de cal șmecheră, după cum au dorit fetele din echipa roșie). La sfârșit, toate fetele au fost fericite când prințul a cerut-o de soție pe Daiana stând în genunchi, ținând flori roșii în mână. Copiii au hotărât că roșul markerului mirosea a trandafiri și a căpșuni, iar Cristina le-a promis că va printa povestea inventată de ei la imprimanta Braille.
Daiana cea frumoasă și prințul / Desen realizat de Bianca, elevă parțial nevăzătoare (clasa a VIII-a)
„La început au fost un pic reticenți. Cei mari încă mai sunt un pic. Cei mai entuziasmați sunt cei din învățământul primar, din clasele I-IV. Cei mici sunt mai mult atrași de lectură, ei merg la bibliotecă”, spune Ionuț Burcea, profesor de istorie la Școala pentru Deficienţi de Vedere din București.
Voluntarii din grupul „Șoriceii de bibliotecă” verifică poveștile scrise în documente Word și corectează greșelile. Este important ca diacriticele să fie corect folosite. În Braille, diferența dintre două litere asemănătoare („t” și „ț”, de exemplu), este mult mai mare. Diferența nu este o singură virguliță, arată Cristina. În Braille va apărea o cu totul altă literă: poate rezulta un alt cuvânt sau un cuvânt fără sens. „Este aiuritor pentru un învățăcel”, spune ea. Apoi, textele în format digital sunt scoase la imprimantele Braille de la școală, care folosesc ace pentru a împunge hârtia.
Castelul prințului din „Daiana cea frumoasă”
Gheorghe, elev în clasa I la Școala pentru Deficienți de Vedere
Povestea „Daiana cea frumoasă”, scrisă de o voluntară din grupul „Șoriceii de bibliotecă”
„Șoriceii de bibliotecă” nu au creat nicio asociație pentru a da un cadru mai formal întâlnirilor cu copiii. Au început să se adune prin martie-aprilie 2012. Cristina Mihalcea a lansat grupul în Ploiești, alături de Cristian Ene, un prieten din București care voia să înregistreze povești pentru copii. Însă înainte voia să exerseze lectura poveștilor în fața unui public alcătuit din copii.
Ideea Cristinei (foto dreapta) este de a combina lectura cu jocul pentru că altfel copiii se plictisesc. O metodă este de a le pune întrebări pornind de la poveste. De exemplu, dacă prințesa 
din basm tocmai ia masa, ea îi pune pe copii să-și imagineze ce mănâncă prințesa sau îi întreabă care este mâncarea lor preferată. „Maximum 5-10 minute pot să stea cuminți”, spune ea. Voluntarii au învățat din reacțiile copiilor când încep să se plictisească.
Până acum, „Șoriceii de bibliotecă” le-au citit copiilor din centrul Concordia din Ploiești (unde stau copii abandonați sau copii din familii sărace), celor din centrul „Cireșarii” din Ploiești și de la Spitalul de Psihiatrie „Voila” din Câmpina. În București, ei colaborează cu Fundația „Chance for life” (copii din familii cu venituri reduse vin la sediul fundației, unde participă la diferite activități alături de voluntari) și cu Școala pentru Deficienţi de Vedere.
Iarna trecută, „șoriceii” au donat cărți, jucării și dulciuri pentru copii (campania s-a numit „Fii și TU Șoricel de Bibliotecă! Donează o carte!”). Li s-au alăturat o editură și un supermarket care au trimis cărți și dulciuri. În total, s-au strâns vreo 300 de cărți. Cristina spune că oamenii sunt mai importanți decât banii primiți: „Pentru ce sponsorizări? De oameni avem nevoie, de oameni faini care să se implice”.
Însă nu toți voluntarii se întorc. „Oamenii pleacă pentru că ei cred că pot duce ceva în spate, dar își dau seama că nu pot”, spune Iza, una dintre voluntare.
„Nu există altruism 100% veritabil. E vorba și de satisfacerea egoului, de a ne simți mai bine, de a ne umple timpul, de dorința de a socializa. Asta nu înseamnă că mesajul nu este unul onorabil dacă finalitatea este una faină. Îl ajuți pe celălalt, dar nu te simți mai bine, mai fericit?”, Cristina Mihalcea, voluntar
Foto: Andreea Dogar
