Am vorbit cu 9 români care mi-au povestit de ce le-ar fi plăcut să trăiască în alte epoci

Andreea Ciacîru (stânga sus); tineri la festivalul Woodstock în 1969 (stânga jos); actrița Louise Brooks în 1927 (mijloc); ilustrație (dreapta). Sursa: Arhiva personală, Ric Manning / Wikipedia, Wikipedia, geralt / pixabay.com

Pentru mulți dintre noi, pandemia a adus cu sine nevoia de evadare: prin cărți, filme sau seriale, ne-am întors în timp, am mers în viitor sau poate că ne-am creat propria lume în imaginația noastră. Însă alții nu erau la prima astfel de „evadare”: de ani de zile iubesc alte epoci.

Am stat de vorbă cu 9 români care mi-au povestit ce anume le place la diferite epoci din trecut sau dintr-un viitor ipotetic și de ce le-ar fi plăcut să trăiască în acele perioade.

Iată, mai jos, ce au povestit ei pentru GreatNews:

Raluca, 44 de ani, economist, Prahova – epoca georgiană (secolele XVIII – început de XIX), Anglia

Nu mă regăsesc în contextul actual al lumii în care trăim, de aceea simt că am trăit într-o altă epocă, poate influențată de romanele scriitoarei Jane Austen, în care m-am regăsit foarte mult, respectiv epoca georgiană și a regenței din Anglia… dar mai mult la țară decât în Londra.

Motivele sunt evident numai cele pe care le consider pozitive, în acea perioadă regăsindu-mă într-o familie din clasa de mijloc care își permitea oarecare lucruri și nu într-o familie de servitori sau săracă….cine se visează sărac, nu? Cred că majoritatea oamenilor care se văd trăind în altă epocă se văd tineri, frumoși, bogați (cel puțin) într-o lume minunată.

Astfel că motivele (pozitive) pentru care mi-ar fi plăcut să trăiesc în jurul anilor 1750-1820 ar fi:

– Politețea oamenilor și faptul că aveau timp de discuții, de socializare, de scris scrisori romantice; De fapt îmi plac și acum regulile de politețe: cine se adresează și cui, cine era prezentat primul și cine saluta primul, domni care sărutau mâna doamnelor și aduceau flori, respectul pentru oamenii mai în vârstă.

– Timpul care nu curgea atât de repede și oamenii aveau timp să se bucure de natură, la picnic – cu mâncăruri de casă fel și fel, să călărească, să se plimbe în parc sau grădini și mai ales … să meargă la baluri.

– Evident rochiile doamnelor, dar și costumele domnilor, din materiale naturale, fără plastic. Și în aceeași ordine de idei, vesela și tacâmurile de la mesele organizate. În acest sens sunt obsedată de porțelanuri și sunt înnebunită de seturile de ceai și mic dejun englezesc … acasă nu mai am unde să le pun, iar organizarea meselor este o mare plăcere pentru mine. Ceaiul de la ora cinci cu gustările aferente, deși acest obicei a apărut în epoca victoriană, îmi este foarte drag, și eu îl practic de câte ori am ocazia, așa cu tot tacâmul: cești, latieră, zaharniță și prăjituri.

– Posibilitatea de a învăța să cânți la pian și să pictezi – pentru doamnele educate.

– Casele din Anglia mi se par superbe. Combinația aceea de piatră cu verdele crud al ierbii și chiar ploaia – mi se pare excepțională. Am avut ocazia acum doi ani să merg în Scoția … am fost fascinată.

– Posibilitatea de a-i ajuta pe cei din jurul tău întrucât fiecare conte, duce sau persoană cu alt titlu nobiliar avea în jurisdicția lui un domeniu pe care trăiau familii diverse care ajutau la recolte sau alte treburi ale domeniului. De asemenea, fiecare domeniu avea și propria parohie. Toată această organizare – am dedus eu în timp – cred că a ajutat Anglia să rămână regat până în zilele noastre, respectiv faptul că prin acești duci, lorzi și conți distribuirea averii regatului era oarecum dispersată. Aceștia aveau grijă de oamenii din jurisdicția lor: să le asigure traiul, să le repare casele, să înființeze ferme, să cultive pământurile. Spre deosebire de Franța, unde averea regatului rămânea mai mult concentrată pe familia regală și acoliții săi, astfel că oamenii nu au mai suportat asupririle și au pornit Revoluția în 1789. În acest mod cred, Anglia a rămas mai bine dezvoltată și pe orizontală și pe verticală, chiar dacă ambele țări au exploatat pământuri și oameni din multe țări subdezvoltate.

În concluzie, mă regăsesc în pielea personajului Elizabeth Bennet din ,,Mândrie și prejudecată”, poate și pentru fapul că și eu am crescut tot cam așa … ca mentalitate vorbesc în special. La această epocă parcă am visat de când mă știu. Parcă am avut-o în sânge. Știu că aveam cam 14 ani și mă trezeam dimineața, mă îmbrăcam într-un capot de casă (din acelea cum văzusem în filmele americane) și îmi preparam o cafea – inka cu lapte de fapt . Când am descoperit prima dată cartea, cred că prin anul 1994, am descoperit de fapt o lume care oarecum îmi era cunoscută, dragă și familiară. Eram aceeași persoană inocentă precum erau și personajele cărtii. Mi-au plăcut romanele „Mândrie și prejudecată”, „Rațiune și simțire”, „Bâlciul deșertăciunilor”, „Quo vadis” – în orice caz, cărți romantice cu final fericit. Apoi a fost filmul „Mândrie și prejudecată” seria BBC.

Visul meu este să merg într-o excursie pe urmele autoarei Jane Austen și în locurile unde s-au făcut filmarile. Există deja așa ceva în Anglia, pe care nu am ajuns încă să o vizitez. Doar Scoția – o parte.

După o pauză serioasă datorată facultății cu examenele ei, stresului profesional, naștere etc, am redescoperit ceea ce îmi place și mă relaxează și astfel am reluat filmele – apropo, seria BBC cu Colin Firth cred că o stiu pe de rost – cărțile, dar negăsind alte romane similare am început să citesc și Julia Quinn, Victoria Alexander, ba chiar am scris și eu – nu o carte – mai mult o schiță, o nuvelă, pe care însă nu am revizuit-o final. Mi-a plăcut și filmul „Nord și sud” după cartea scrisă de Elizabeth Gaskell.

Cred că m-am regăsit în lumea aceea pentru că așa am fost și eu crescută (deși mă gândesc că poate nu a fost chiar bine), în sensul că nu trebuia să răspund nimănui decât politicos, chiar dacă uneori nu îmi convenea, nu făceam gesturi urâte sau nepotrivite, aspect care a condus la un autocontrol studiat fără libertatea de exprimare, nu ieșeam din casă decât aranjată corespunzător, știam când să tac și când să vorbesc etc. Totuși, eu până la 14 ani am crescut în comunism. Cu toții eram mult mai naivi.

Astfel că m-am îndrăgostit de Anglia și de fapt de tot regatul. Prin cărți înveți și puțină istorie dar mai ales înveți despre caracterul uman. Acest aspect este unul care m-a fascinat întotdeauna: ce gândesc oamenii și cum gândesc oamenii în culturi și timpuri diferite.

Comportamentul lor și relațiile sociale … și îmi dau seama că majoritar suntem destul de superficiali în general … însă constat că dacă omul este fericit, poate răspândi în jur aceeași stare de spirit. Faptul că ni se inoculează prin media, ca picătura chinezească, cu precădere lucruri negative, ne aduce în starea asta generală de depresie, așa că eu una deschid televizorul destul de rar.

Dar să trecem și la partea mai grea a acestei epoci, și care nu îmi place:

– Orice așa-zis „gentleman” putea foarte ușor „să compromită” o domnișoara și apoi să o lase baltă.

– Ca și în ziua de astăzi, de parcă nu s-a schimbat nimic de 200 de ani, cine cunoștea o persoană cu titlu și avere se mândrea cu ea și o menționa mereu pentru a obține diverse avantaje, ba chiar și credite.

– Exploatarea altor oameni, diverși slujitori, cameriste, majordomi, bucătari, grăjdari etc, care nu aveau timp să se bucure de viața lor și care trăiau fel și fel de drame.

– Lipsa de libertate a femeilor care majoritar trăiau la mâna soților lor, precum și căsătoriile aranjate.

Ca o concluzie generală, mi-ar fi plăcut să trăiesc în lumea pozitivă a epocii georgiene din Anglia – cred că vrem cu toții să ignorăm aspectele negative – cu case elegante unde se pun mese desăvârșite, unde eticheta este foarte importantă și unde oamenii au timp unii de altii și nu se uita la televizor și telefon, unde se țin baluri cu rochii lungi, mănuși și corsete strâmte, cu dansuri de societate și carnețel de bal, cu plimbări în natură și citit de cărți zile întregi, unde iubirea adevărată nu ține doar de aspectul relației fizice intime. Asta e viața care-mi place!

Oricum, consider că noi, ca oameni, din cauza lăcomiei, a lipsei de educație , a răutății, involuăm pe zi ce trece. Putem să avem orice tehnologie superperformantă și să mergem la plajă în Dubai, dar dacă din toate aceste lucruri nu învățăm nimic, și mai ales nu învățăm să fim oameni, nu putem numi aceste lucruri „realizări”.

Ioana Berțe, 35 de ani, șef de magazin, Târgu Mureș – anii ’20, Londra

La început pandemiei, la fel ca majoritatea dintre noi, am fost nevoită să stau acasă, fiind suspendată activitatea firmei. Și ce să fac doar în casă? M-am uitat pe platformele de filme, că doar în 3 luni am avut timp destul. Așa am dat de serialul „Miss Fisher” și alte filme care au prezentat o parte a anilor ’20. Ce poți visa mai mult stând în casă decât să fii o detectivă frumoasă, elegantă și foarte stilată?

Consider că anii’ 20 sunt o perioadă foarte elegantă în modă. Și cum să nu îți placă să te îmbraci elegant, feminin, să mergi la petreceri și să dansezi jazz?

Atât femeile cât și bărbații se îmbrăcau foarte elegant, iar pentru femei este ceva specific: o feminitate și o atitudine foarte sexy, pe care până atunci nu au îndrăznit să o afișeze.

În ziua de azi, noi femeile, ne-am obișnuit să ne îmbrăcăm lejer, să purtăm mereu pantaloni uitând într-un fel, așa puțin câte puțin, să fim feminine. Feminitatea nu stă doar în haine, e în atitudine, în felul de a fi, e ceva ce vine din interior, iar hainele doar o pun mai mult în evidență.

Tot în anii ’20 apar radioul și primul sistem de televiziune, filmele mute. Datorită războiului femeile sunt nevoite să lucreze slujbe, care înainte erau specific bărbătești. Femeile au dreptul la vot.

Coco Chanel consider că este una dintre cele mai reprezentative personalități ale acestor ani, mai ales în modă. A încurajat femeile să fie egale cu bărbații, prin modă, introducând pantalonii.

Anii ’20 reprezintă un nou început, care ar trebui mereu să ne amintească nouă femeilor că putem fi tot ce ne dorim, dar să nu uităm în primul rând că suntem femei, să fim feminine și să ne păstrăm puterea noastră interioară care este imensă. Mi-ar fi plăcut să trăiesc acele vremuri, în Londra, orașul pe care îl ador, sau în Australia, că tot îmi doresc să o vizitez o dată în viață.

Theodora Massalha, 31 de ani, Israel – epoca victoriană (secolul al XIX-lea)

Am 31 de ani şi m-am născut şi mi-am petrecut o bună bucată din viață în Craiova. Acum locuiesc în Israel.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca victoriană, datorită rochiilor cu crinolină și corsetelor care m-ar fi lăsat fără respirație, chiar în prag de leșin!

Pe lângă rochiile cu crinolină şi corsetele fabuloase, și materialele scumpe şi prețioase, pălăriile de dimensiuni mari şi casele cu etaj şi holuri imense constituie lucrurile care deosebesc perioada victoriană de alte perioade poate nu la fel de interesante (sunt subiectivă, desigur). Din păcate nu posed lucruri din acea perioadă, deşi mi-ar fi plăcut să am o mică colecție de batiste cu marginile brodate sau bijuterii din argint.

Încă din copilărie mi-au plăcut lucrurile bizare, lucrurile ciudate, cu precădere cele care împrumutau din caracterul gotic, macabru chiar, iar epoca victoriană de care m-am îndrăgostit citindu-l pe Edgar Allan Poe, Charlotte Brontë, Charles Dickens, a fost o perioadă care a cunoscut, ba chiar a fost inițiatoare a unor întâmplări / practici „înfricoşătoare”. Vă pot da câteva exmple: fotografia post-mortem, când decedatul era fotografiat ca şi când ar fi fost viu. Desigur, pentru acea perioadă era un lucru cât se poate de normal, ba chiar unul la care rudele rămase în viață luau parte cu entuziasm. Pleoapele decedatului se lipeau cu un fel de lipici pentru a rămâne deschise, iar pozița aproape de firesc a corpului se datora unui mecanism ataşat în spatele decedatului.

Andreea Ciacîru, 30 de ani, consilier de afaceri și actriță, București – anii ’50, SUA

Am 30 de ani, locuiesc în București, și sunt consilier afaceri europene în cadrul unei companii private, dar și actriță în cadrul unei trupe independente de teatru din București.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’50, deoarece acea perioadă a reprezentat una dintre cele mai incitante și diversificate perioade în istorie, atât în modă, cât și în alte domenii. Moda anilor ’50 era considerată incitantă deoarece venea cu o prospețime, iar cel mai important factor a fost acela că a creat cadrul propice pentru etalarea stilurilor proprii și punerea în evidență a personalității fiecăruia, fie că era vorba de femei, fie că era vorba de bărbați.

Mă identific foarte mult cu această perioadă prin stilul coafurii și al machiajului. Uitându-mă la doamnele și domnișoarele din acea perioadă, la modalitatea de a se coafa, de a se machia, mi-am dat seama că eu sunt un mix a două stiluri și anume anii ’50-60, însă cu preponderență mă identific cu perioada din anii ’50. Am descoperit-o în momentul în care am fost curioasă să aflu cam în ce stil mă încadrez, deoarece marea majoritate îmi spun că am un aer ce este inspirat din altă epocă.

Auzind toate aceste complimente și cumva simțind și eu că m-aș încadra ca personalitate într-o altă perioadă decât cea prezentă, am început să caut pe Google și să văd cum arătau femeile în anii ’50-’60 și așa am descoperit că stilul meu se apropie foarte mult de acea perioadă, însă cu păstrarea unicității și a amprentei proprii atât asupra vestimentației, cât și a coafurii și machiajului.

Perioada anilor ’50 o identific cu bine-cunoscuta actriță Marilyn Monroe, un simbol al cinematografiei la acea vreme. Am vizionat câteva filme în care a jucat și mi-a plăcut, mi-a plăcut deoarece avea o personalitate electrizantă și foarte naturală, de aici și carsima care a ajutat-o foarte mult să devină o actriță consacrată.

Totodată, mi-a plăcut foarte mult istoria în liceu, ba chiar aș putea să mă “laud” puțin și să spun că am fost și la olimpiade de istorie, atât de pasionată am fost de acest obiect, iar acest lucru m-a ajutat să citesc, să cercetez mai în detaliu perioada acelor ani și ce s-a întâmplat la nivel de societate.

Mi-a plăcut foarte mult la această perioadă faptul că a pus foarte mult în evidență feminitatea, eleganța, grația femeilor din acele vremuri, deși erau atât de naturale, ele străluceau pur și simplu în lumina reflectoarelor. Totodată admir simplitatea, rafinamentul, bunul gust și eleganța acelor doamne, ceva ce rar întâlnești în secolul actual. Sunt de acord că totul este pe o fugă continuă, suntem într-o mare viteză, însă cumva se observă efectele negative ale acestor factori.

Diferența dintre cele două perioade ar fi faptul că, în anii ’50, simplitatea și rafinamentul emanau feminitate, pe când în perioada actuală pare că ne îndreptăm mai mult spre un kitsch constant și care nu mai pune în valoare personalitatea fiecăruia, ci pare a fi o modalitate de a ne copia unii pe ceilalți, la modul că dacă o persoană anume se îmbracă sau se comportă într-un anumit fel, acela este modelul de urmat, iar acest lucru este greșit.

Dacă aș fi trăit în acea perioadă, cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc în America, eu fiind pasionată de artă, teatru și industria cinematografică, și m-aș fi văzut jucând în producțiile acelei perioade.

Îmi place Ava Gardner ca actriță în primul rând, iar în al doilea rând și ca personalitate, deoarece avea un aer misterios și plin de eleganță pe care-l emana în jurul său.

Antonia Balogh, 38 de ani, medic, Paris – secolele XVI-XVII, Franța

Mă numesc Antonia și sunt născută în Zalău, dar locuiesc lângă Paris și am 38 de ani. Toată copilaria mea a fost marcată de cărțile de capă și spadă a lui Alexandre Dumas și Michel Zevaco, idolul adolescentei mele fiind cavalerul Pardaillan (din seria cu același nume). Am o viziune foarte romantică asupra acestei perioade (secolele 16-17) prin prisma pasiunii mele pentru castelele semănate în întreaga Franță, o Franță plina de intrigi, dragoste, trădare. Poate fațeta cea mai neplăcută a acestei perioade e lipsa igienei și a medicinii moderne (vorbește medicul din mine), dar mai presus de tot e poziția femeii și lipsa de control asupra propriei vieți.

Acum trei ani am început să scriu o serie de 4 cărți, pe care am finalizat-o, THE TWIN PARCHMENTS SERIES – The Golden One, The Silver One, The Evil One și The Only One. Izvorăște din toate visurile mele de a călători în timp, de a cunoaște mai bine istoria Franței.

Cartea vorbește despre două gemene, adolescente, orfane, crescute de bunica lor, care ar face orice să păstreze misterul morții părinților lor. Născute în Franța, educate în Anglia, se

întorc la Paris la 15 ani, la vârsta la care curiozitatea e destul de puternică. Încep o vânătoare de comori, rezolvă indicii lăsate de mama lor la un castel de lângă Paris, la o abație misterioasa și chiar la Luvru, toate cu ajutorul a doi băieți, gemeni, cu care leagă o frumoasă prietenie și apoi o poveste de dragoste. Ele caută jurnalul mamei lor, fără să știe că între paginile lui se ascunde un pergament magic, capabil să le îndeplinească orice dorință.

Vor găsi pergamentul, dar înainte să se poată bucura de el vor fi forțate să călătorească în trecut, în jurul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu (din anul 1572 – n.r.). Se vor înrola în armata reginei Caterina de Medicis, îl vor cunoaște pe astrologul său, Ruggieri, Alia, geamăna romantică, visatoare, se va îndrăgosti de un conte. Astfel vor afla că pergamentul are un geamăn, prizonier sub forma unei fântâni de argint în subsolul castelului Saint Germain en Laye. Îl vor elibera, dar misiunea lor nu se termină aici. Vor călători în secolul 18, unde vor fi forțate să elibereze un prinț din dinastia Stuart, luat prizonier. Viața lor, marcată de cele două Pergamente, unul bun, celălalt diabolic, nu poate reveni la normal decât dacă îl vor distruge pe cel din urmă. Astfel vor călători în toate țările atinse de Inchiziție.

Astfel puteți vedea că romanele mele sunt îmbibate de istorie, adânc înrădăcinate în realitate, îmbrăcate în romantism, aventură, prietenie și toate dramele adolescentei. Mă identific cu Alia, cu visurile ei de a trăi o viață aventuroasă, romantică, condusă de imaginație, visuri care m-au determinat să îmi las viața confortabilă și banală în sânul familiei mele și să încep una nouă în țara mea de suflet.

Florin Giurcă, 64 de ani, informatician, Constanța – anii ’60 (Franța sau SUA), Renaștere (Florența), Roma sau Grecia antică

Anii ’60, undeva în Occident, mai exact în SUA sau Franța. Ani de speranță, de libertate. Mașini frumoase, haine elegante, muzica rock, trupe de genul Led Zeppelin, Deep Purple, perioada hippy, tatuaje, etc. Franța și SUA sunt țările pe care le-am cunoscut cel mai bine prin intermediul cinematografiei anilor respectivi, când eram copil. Mi-au rămas în memorie orașe, peisaje, stil de viață.

Din păcate nu am obiecte din acea epocă, mi-aș fi dorit să posed obiecte originale din perioada anilor ’60 din SUA, de exemplu discuri de vinil sau instrumente muzicale. Dar sunt foarte scumpe. Sau o mașină.

La fel, în Renaștere, Firenze. Mergând în timp, a fost acceptabil în epoca elenistică în Roma și în Grecia antică. Pentru cultură, monumente, literatură, pictură, poezie, teatru, filozofie. Michelangelo. Aristotel, Platon. Grecia antică și republica Romană, pentru primul exercițiu al democrației din istorie.

Epocile de avânt economic sunt în general frumoase, iar orânduirile politice bazate pe democrație și libertăți cetățenești sunt ideale, Florin Giurcă

Îmi plac aceste epoci din adolescență, ca urmare a lecturilor de istoria artei, „Legendele Olimpului”, Platon (opere în mai multe volume), „Florența în vremea lui Lorenzo Magnificul” (nu mai știu autorul, ed. Meridiane), „Cum și-au creat grecii arta” – o carte din aceeași colecție (nu mai știu autorul, o am pe undeva prin bibliotecă) și probabil și altele, dar de astea îmi aduc aminte acum. Ulterior am vizitat Florența de mai multe ori și asta mi-a întărit percepția.

Desigur, exista o foarte puternică polarizare socială în antichitate. Nu era de dorit să fii, de exemplu, sclav. Sau soldat. Se murea în tinerețe. Plus bolile. Războaiele. La fel și pentru perioada Renașterii. Din cauza stilului precar / periculos de viață, nicio epocă din trecut nu e de preferat, în realitate, prezentului.

Cornel Crețu, 54 de ani, Brașov, operator de imprimante de mari dimensiuni, pasionat de știință și promotor al rațiunii (profudereligie.blogspot.com) – prezent sau viitor

Nu-mi fac iluzii, dar consider că pentru un individ de condiție medie ca mine perioada aceasta este cea mai bună din toate perioadele posibile pe care le-a avut Terra. Deci în niciun caz nu prefer un trecut.

Prezentul este epoca cea mai favorabilă pentru specia umană, avem o explozie populațională care demonstrează asta: suntem peste șapte miliarde și cinci sute de milioane de indivizi, niciodată nu am fost atât de mulți. Ca termen de comparație toate celelalte primate mari (cimpanzeii, gorilele și urangutanii la un loc) sunt de 50.000 de ori mai puțini ca număr de indivizi. Ca persoană obișnuită (nu am averi sau capacități fizice sau mintale peste medie) sunt surprins de evoluția pozitivă a calității vieții, fiind o tot mai bună și mai spectaculoasă evoluție.

Un alt exemplu de eficacitate a speciei umane – o pandemie în trecut ucidea un mare număr de oameni și era stinsă în mod natural după ani și ani, uneori după generații. Acum avem „șansa” de a stopa o pandemie cu un agent patogen nou-nouț cu ajutorul unor vaccinuri în mai puțin de doi ani, plecând aproape de la zero. O altă speranță este faptul că suntem singura specie ce știe că modifică mediul. Toate speciile modifică mediul prin simpla lor existență: nu am fi avut oxigen liber în apă și în atmosferă dacă nu ar fi existat bacteriile care au produs oxigenul ca reziduu pentru ele. Dar noi suntem singura specie care și știe asta. Lucru ce ar trebui să ne facă responsabili. Și ne face responsabili, am eu speranța.

De ce am speranțe? În anii de tinerețe descoperisem un studiu de prin anii 1970 al unor cercetători ce atrăgeau atenția cu privire la faptul că necesarul estimat de fotografie pentru anul 2050 ar fi fost atât de mare încât toată planeta ar fi fost distrusă pentru că tehnologia acelor vremi pentru efectuarea fotografiilor era cea fotochimică (film pe celuloid, transpus pe hârtie fotografică cu ajutorul acizilor și a bazelor toxice, apoi tipărirea lor în milioanele și miliardele de exemplare ale tuturor revistelor și ziarelor). Acum avem un consum de fotografie extraordinar, dar este digitală. Omenirea are soluții.

Trecutul în schimb este plin de războaie și boli, netehnologizat și riscant. Nu mureai de poluare cu metale grele dar mureai de ciumă. Sau te intoxicai cu metale grele dar nu știai asta.

Chiar dacă tehnologiile salvatoare vor fi apanajul inițial (ca întodeauna) al celor puternici sau bogați, timpul va democratiza aceste tehnologii. Cunoașterea științifică, precum și valorile acesteia, vor fi democratizate deoarece inteligența colectivă întotdeauna este superioară oricărei inteligențe individuale, oricât de performantă ar fi aceasta. Tot din acest motiv consider că viitorul simbiozei dintre inteligența umană biologică și cea artificială este un beneficiu pentru omenire, chiar dacă viitoarea omenire nu va mai arăta ca cea actuală.

De altfel omenirea, respectiv specia Homo sapiens, este născută în eonul tehnologiei, fiind de la nașterea sa augmentată, inițial cu focul ce a permis o mai bună și sănătoasă alimentație ce a dus la premisele unui creier mai masiv și mai performant. Socialul a făcut restul: etica, împărtășirea cunoașterii, performanța colectivă.

Față de celelalte viețuitoare care și-au finisat zestrea biologică prin selecție naturală, noi ne-am folosit, încă dinaintea configurării omului actual, de o selecție artificială, „ne-am dresat” în a utiliza tehnologii în locul unui stomac mai mare, gheare și colți, blană și sistem imunitar. Am suferit și de o domesticire reciprocă împreună cu plantele și animalele ce ne-au favorizat dezvoltarea atfel încât nu știm cu adevărat dacă, de exemplu, noi am domesticit lupul pentru a ne folosi de el sau o rasă de lupi ne-a domesticit pe noi pentru a-i îngriji și a evolua în multitudinea de rase ale câinelui actual.

Cam în același mod se va manifesta și simbioza om-tehnologie pe viitor. Poate că interesul tehnologiei (ca replicator ce este, asemănător codului genetic ce construiește mașini de replicare a lui, respectiv ființele vii, tehnomema este replicatorul capabil să construiască mașinării de replicat tehnomeme) e să se folosească de specia umană în aceeași măsură în care și omenirea se folosește de tehnologie. Din acest punct de vedere este irelevant pentru omul mediu, obișnuit, ca mine, dacă înțelege sau nu, dacă acceptă sau nu, această simbioză, deoarece ea se va înfăptui oricum. Chiar și scepticii sau potrivnicii pe baze ideologice folosesc tot tehnologia pentru a-și arăta scepticismul și împotrivirea. Beneficiile vor surmonta întodeauna reticențele. Resistance is futile.

Este posibilă apariția conștiinței de sine în cadrul inteligenței artificiale? Probabil. Mulți se tem de o asemenea situație. Eu nu. De ce? Asta va fi un avantaj inclusiv pentru specia umană deoarece conștiința de sine are un atribut insurmontabil specific traiului social: empatia. Sunt și alte animale ce posedă conștiință de sine: elefanții și cetaceele, ciorile și cimpanzeii. Dar toate sunt animale sociale, adică trăiesc în grupuri în care empatia joacă un rol esențial atât pentru traiul în comun cât și pentru a deduce sinele de alte personalități cu intenționalitate din mediu. Așadar o eventuală conștiină de sine a unei inteligențe artificiale va trebui în primul rând să deprindă tactica empatiei. E foarte posibil ca o inteligență artificială conștientă de sine să fie mai etică decât mulți din semenii noștri. Pentru că ea va cunoaște de unde provine față de conștiința de sine umană, rezultat al selecției naturale.

Da, mi-ar plăcea să trăiesc în viitor, oricât ar fi de îndepărtat, dar mi-ar părea tare rău de fiecare moment din prezentul imediat pe care l-aș pierde, chiar dacă acesta poate fi pe moment și cu suferințe. Trăim timpuri memorabile!, Cornel Crețu

Mircea – în viitor, peste 2.500 – 3.000 de ani

Undeva în viitor, poate [peste] 2.500-3.000 [de ani]. Poate o să ne schimbăm instinctele animalice. În 1.000 de ani nu se rezolvă mare lucru. 70% din omenire încă crede într-un zeu salvator. În ultima mie de ani nu am evoluat mult în baza religiei și a atrocităților [comise – n.r.] în baza ei.

Sunt curios dacă omenirea a ajuns la un alt nivel de gândire, să lase în urmă „iubirea de bogății”, crimele, violurile, războaiele etc. Sunt atâtea mistere în Univers. Poate ceva contacte cu alte „ființe, specii, alte lumi”, colonizarea și crearea unor noi „Pământ-uri”, eradicarea bolilor incurabile, un viitor necunoscut și enigmatic.

De mic copil eram fascinat de spațiu, și curiozitatea m-a împins să văd ce ar fi acolo sus. Am descoperit literatura SF de la emisiunea „Știință și imaginatie” de pe TVR 1 dupa Revoluție, prin autori de genul Dan Doboș, Ursula K. Le Guin, Pierre Barbet, Dan Simmons, Jack McDevitt, John Scalzi, Liu Cixin, Adrian Tchaikovsky, prin seriale (seria Star Trek, Stargate, Babylon 5, Andromeda, Fringe, Person of Interest) și filme (Predator, Alien, Matrix, Interstellar, Coma, E.T., Ender’s Game, Dark Planet, Planet of the Apes, Mars).

Ștefan Cojocaru, 40 de ani, antreprenor, București – într-o lume utopică

Cu siguranță mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o epocă pe care o imaginez în mintea mea de foarte multă vreme. Este o lume utopică în care oamenii au moralitatea și eleganța persoanelor care au trăit în secolul 19, inventivitatea și ingeniozitatea celor care au trăit la jumatatea secolui 20 și bucuria și extazul celor care au trăit la sfârșitul secolui 20. Deși poate răspunsul pare desprins dintr-o ficțiune, aceste atribute țin mai mult de credințele proprii decât de realitățile exterioare în care aș fi putut trăi fizic.

Așadar, deși epoca nu poate fi identificată exact în timp, totuși ea există în sufletul meu și probabil a multor altora și asta nu o face mai puțin reală decât oricare perioadă cu care ne identificăm fiecare. Până la urmă ce este realitatea decât ceea ce percepe fiecare în felul propriu și personal…

Consider că trăim niște vremuri în care adevăratele valori care definesc ființa umană, cum ar fi cinstea, moralitatea, compasiunea, modestia, iubirea sinceră, dar și altele, sunt din ce în ce mai rare la oameni. Nu am reușit să găsesc resursele interioare de a mă adapta la epoca internetului, la superficialitatea în gândire și trăire în care existăm acum.

Cele mai timpurii influențe în educație pe care le-am primit au fost de la bunicii și străbunicii mei. Am avut „norocul”, dacă se poate numi așa, să mă nasc într-o familie în care bunicii mei au fost niste exemple demne de urmat pentru mine. Bunicul din partea mamei, ambasadorul României pe continetul african. Un om de o verticalitate, moralitate, și prezență care m-au marcat pentru tot restul vieții. Bunicul din partea tatălui, profesor universitar titrat cu nenumarate cărți publicate în domeniul economiei agrare. Un om de o bunătate, modestie și candoare sufletească ce m-a făcut să văd viața cu alți ochi.

Ca tânăr, am fost influențat foarte mult în perioada comunistă de puținele filme SF pe care cu greu reușeai să le obții, dar și de nenumărate cărți de ficțiune și romane polițiste. Practic, singurul univers pe care mi-l puteam imagina era alimentat de acele idei pe care le vedeam și citeam. Ceea ce este foarte interesant e că deși subiectele erau de ficțiune, toate aveau la bază niște idei care țineau de virtuțile omului. Ideea că binele întotdeauna iese învingător. Ideea că cinstea atrage după sine cinstea celor din jur. Ideea că dragostea adevărată nu va lăsa suferințe, ci din contră va vindeca răni etc. Îmi aduc aminte cum veneam de la școală și mâncam masa de prânz doar dacă vizionam la video „Războiul Stelelor”. Atunci am creionat prima dată în mintea mea ideea că sunt mai mult decât corpul meu. Că există o legatură între mine și cei din jur care depășește bariera fizicului.

Îmi place [la această epocă – n.r.] faptul că pot exterioriza universul meu interior. Nu există cenzură, nu există prejudecăți, nu există bariere psihologice … Ființa umană nu a fost creată pentru a fi îngrădită, acesta este principala sursă a nefericirii. După cum ați observat, am folosit ideea că am fost creați și nu că am fi rezultatul evoluției naturale în decursul a sutelor de mii de ani. Așa am ajuns și la ideea care îmi place cel mai mult la epoca în care mi-ar fi plăcut să traiesc, că noi suntem mai mult decât aceste corpuri cu care ne identificăm, care au nume, sex, culoare etc. Dacă noi nu suntem corpurile în care locuim, atunci de ce să ne identificăm cu realitățile în care trăiesc corpurile noastre? Vedeți, asta este problema epocii actuale, fiecare crede în ceva și trăiește în altceva. Aici este problema, fractura, decăderea ființei umane.

Nu sunt prea multe [lucruri care să nu-mi placă la această epocă – n.r.] pentru că am ales să văd lucrurile care îmi plac. Dar, probabil, ca în orice altă epocă / realitate în care trăim sau am fi trăit, există defectele omului care de fiecare dată își fac loc să iasă la suprafață.

Surse foto: Wikipedia, Wikipedia, Wikipedia, Wikipedia, Wikipedia,
Macfadden Publications New York, publisher of Radio-TV Mirror / Wikipedia, New York World-Telegram and the Sun staff photographer DeMarsico, Dick / Library of Congress, Prints and Photographs Division, NYWT&S Collection, Ric Manning / Wikipedia, Wikipedia, The Hubble Heritage Team (AURA/STScI/NASA) NASA Headquarters, Free-Photos / pixabay.com, geralt / pixabay.com