Cu o căciulă trasă pe cap, îmbrăcat în trening, Alexandru Jurcan stă așezat pe pat și-mi povestește viața lui. Nu a avut niciodată prea multe: părinții au divorțat când era mic, nu și-a mai văzut tatăl de 10 ani și stă în cea mai strâmtă garsonieră pe care am văzut-o vreodată. Chiar și așa, plătit cu numai 787 de lei de stat pentru munca sa de profesor de istorie, Alexandru era mulțumit. Se gândea că era tânăr – acum are 25 de ani – și că odată cu terminarea facultății vor începe frumoasele provocări pe care cu toții le așteptăm nerăbdători la vârsta lui: carieră, familie, copii.

Însă în ultimul an și trei luni diagnosticele au început să se rostogolească în viața lui ca un șirag de bolovani grei care vin unul după altul: cancer la rinichi, cancer testicular, metastaze la plămâni, cancer la ficat. Ultimele 15 luni au fost o călătorie într-un labirint al coridoarelor de spital, al chimioterapiei și al teancurilor de hârtii cu buletine de analize și adeverințe care se tot adună pe rafturile biroului de-acasă. „Am hârtiile aici”, mi-a zis de cel puțin zece ori în timpul întâlnirii noastre, căutând prin dosare dovezile bolii și ale drumului parcurs prin sistemul de sănătate românesc.

După toate tratamentele urmate, încă nu s-a vindecat și și-a pierdut speranța că ar putea ieși din labirint atâta vreme cât se află în România.

—–

Alexandru locuiește într-un cartier mărginaș din sudul Bucureștiului, într-un bloc cenușiu cu patru etaje, cu tomberoane murdare la colț și o cușcă din lemn în fața scării construită pentru câinele blocului.

Mi-a deschis ușa într-o după-amiază rece de ianuarie. Am intrat într-un hol mic din care am trecut dintr-un singur pas în camera îngustă ce servea și drept sufragerie, și drept dormitor. Tocmai fusese la clinică și își făcuse analiza markerilor tumorali. A doua zi avea să primească rezultatele: spera că ultima serie de chimioterapie a funcționat și că cele trei tumori care îi cresc pe ficat încep să moară.

Pe birou avea o carte deschisă: „Orașul sacrificat. Al doilea Război Mondial la Ploiești”, de Lucian Vasile. „E scrisă de un coleg de la Istorie”, mi-a spus. Și el ar fi trebuit să-și dea disertația la masterat, dar nu a mai putut: „Trebuie dată. Sper să reușesc să o dau”. Acum poate măcar să citească. În timpul chimioterapiei i-ar fi fost imposibil: „Din februarie până în mai nu puteam nici să-mi pun o cană cu apă”.

Pe frigiderul strivit între dulap și perete stătea un mic brad de Crăciun din plastic, nu mai înalt de 20 de centimetri. În garsoniera în care stă alături de mama sa n-ar fi încăput nicicând un brad adevărat: abia încap un pat, un dulap, un birou cu scaun și o măsuță pentru televizor. Mai demult, când locuia într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, sărbătorile aveau mai multă strălucire: „Făceam brad, normal, aveam sufragerie de 20 de metri, cât casa asta era sufrageria”.

Dar nu e mâhnit din cauza asta: „Alții n-au nici atâta”.

Între 2012 și 2013, Alexandru a fost învățător la Școala nr. 119, la clasa pregătitoare. Apoi, în vara anului 2013, a dat examenul de titularizare, a luat 9,62 și a prins ore ca profesor de istorie, pe un post de suplinitor: „Știi ce rău mi-a părut că n-am mai putut să mă mai duc? Doamna directoare de acolo mi-a zis ai luat notă așa bună, mergi pe materia ta”.

A obținut 18 ore pe săptămână, normă întreagă, la două școli: Școala Mărțișor din Șoseaua Olteniței și Școala 134 din sectorul 5: „La 1 septembrie 2013 m-am prezentat la post, am început munca. Și-n octombrie au început problemele, la o lună de la începutul școlii”.

Brusc, a început să aibă dureri de spate foarte puternice, în partea stângă. A crezut că e ceva de la rinichi și s-a dus la medicul de familie, care l-a trimis să își facă o ecografie abdominală la o clinică privată. Rezultatul nu era foarte clar: „Mi-a zis că s-ar vedea ceva în zona rinichiului stâng, de 8 centimetri”.

„Era tumoarea”, mi-a spus Alexandru. Însă atunci nu știa nimic sigur.

alexandru jurcan
În ultimele 15 luni Alexandru a fost internat în multe spitale. Foto: Arhiva personală

Medicul imagist de la clinică nu era de specialitate și i-a spus să meargă la un urolog. A ajuns la o altă clinică particulară, la un medic specialist urolog. I s-a făcut o nouă ecografie abdominală: „Mi-a făcut ecografia abdominală și mi-a spus că nu am absolut nimic și că durerea poate să fie de la coloană”.

Mai târziu, când a aflat că „nimicul” era, de fapt, o tumoare, a-l da în judecată pe doctor, cum îl sfătuiau unii, nu a fost o variantă pe care să o ia în calcul. Un alt doctor chiar i-a spus că urologul s-ar face vinovat de malpraxis: „Mi-au spus și alți doctori că sunt doctori care termină cu 5 și care termină cu 10. Că au văzut ce tâmpenie a scris ăla acolo”.

„Am hârtia, am dovadă, dar prin ce-am trecut am zis că numai … cine să umble?”

Alexandru s-a întors liniștit acasă: medicii îi dăduseră niște calmante puternice și durerile încetaseră.

Cum a încetat să mai ia calmante, durerile au revenit.

„Chiar am tras de mine să mă duc la muncă… Vedeam că tot mă doare, dar dacă ăla mi-a zis că n-am nimic la rinichi …”

Uneori erau dureri insuportabile: „Era tumoarea aia care apăsa pe rinichi, îl înghesuia. Am mai stat așa luna noiembrie. Mă durea, mai luam calmante”.

Pentru că nu știa ce are, a stat o lună și jumătate, până la jumătatea lui decembrie 2013, fără tratament corespunzător. Văzând că tot îl doare, s-a dus la neurologie la un spital privat, cu trimitere: „Mi-au dat să fac un RMN la coloană și cei care mi-au făcut RMN-ul au observat că coloana părea OK însă au surprins și tumoarea. Era o tumoare de 10 cm în zona rinichiului stâng. Deci foarte mare…10 cm”.

L-au trimis la spital, la urologie: „M-am dus la Sfântul Ioan la spital, chiar înainte de Crăciun cu câteva zile”. I-au făcut o nouă ecografie și s-au uitat pe RMN-ul vechi: „Un doctor de aici mi-a spus că s-ar vedea ceva, dar nu știe exact ce este și să revin după sărbători că venea Crăciunul. Mi-au spus să revin după 5-6 ianuarie 2014 că ei pleacă de sărbători. Și m-a prins 2014 fără niciun diagnostic clar”.

alexandru jurcan
Alexandru Jurcan, în perioada în care era învățător la clasa pregătitoare. Foto: Arhiva personală

Boala lui Alexandru a primit un nume abia la trei luni de la primele dureri.

Pe 5-6 ianuarie 2014 s-a dus înapoi la doctor la Sfântul Ioan. Medicul de la spital l-a trimis să facă o tomografie abdominală la o altă clinică privată: „La tomografie s-a văzut că este o tumoare mare, în jur de 10 cm. Se numește retroperitoneală (în spatele peritoneului), care îngloba aorta renală, mai multe vene și rinichiul stâng. Rinichiul funcționa, dar era sufocat de tumoarea asta”.

„M-am dus cu rezultatul la doctorul de la Sfântul Ioan. S-a uitat, a analizat-o. Mi-a spus că nu se bagă, e prea complicat pentru el și că mă trimite la Fundeni la doctorul Pătrășcoiu. M-am dus a doua zi la Fundeni ca să-l caut pe doctorul respectiv. A luat filmul, s-a uitat și m-a întrebat: „Tu ai un testicul un pic mai mare decât celălalt?”. Și i-am zis că da, stângul e mai mare și un pic mai tare. Dar chiar nu mă durea. Și m-a cosultat jos acolo și mi-a zis că e cancer testicular, adică tumoarea aia mare avea rădăcina în testicul, era o tumoare secundară, cu mult mai mare decât cea din testicul, care era o gâlmă destul de mică”.

Cancerul era avansat: „Mi-a zis că, având în vedere că am tumoarea aia mare pe rinichi, trebuie operat de urgență mai întâi testiculul”.

Înainte de operație și-a făcut la Fundeni o nouă tomografie abdominală și la torace. Atunci a aflat că boala se răspândise și la plămâni: „Rezultatul a fost că aveam niște metastaze (adenopatii) și la plămâni. Erau noduli micuți: 2 cm, 1,5 cm. Nu erau așa mari. Boala poate avansa, se poate sui până la creier. Ea se tot suia. Eu am descoperit târziu, faza 3. Dacă mai stăteam câteva luni nu știu dacă stăteam de vorbă acuma”.

S-a internat la Fundeni la urologie. Pe 17 ianuarie a fost operat la testicul, iar chirurgul i-a scos tumoarea: „Operația a fost OK. La testicul n-a fost o operație foarte complicată. S-a rezolvat ușor. Dacă n-aș fi avut metastaze scăpam ușor. Poate făceam un pic de chimioterapie și nu mă mai chinuiam atâta”.

„Am descoperit la 24 de ani, când e să te lansezi în viață, să-ți construiești o carieră, o familie. Când apare o problemă gravă de sănătate nu poți nici să muncești, nici studii să faci… am rămas cu disertația nedată, nici familie nu poți să-ți faci …”

—–

Îl puteți ajuta pe Alexandru făcând donații în conturile Raiffeisen Bank (pe numele Violeta Cristea, mama lui Alexandru):

Cont în lei: RO69 RZBR 0000 0600 0434 9019

Cont în euro: RO58 RZBR 0000 0600 1729 8717

—–

Alexandru a dat la Facultatea de Istorie în 2008: „Din pasiune”. A intrat la taxă, așa că după BAC a muncit o lună de zile la o fabrică de curățenie. A strâns 7 milioane și și-a plătit singur o parte din taxa anuală de 25 de milioane.

S-a ambiționat, a învățat bine în anul I și a reușit să treacă la buget. A luat chiar și bursă: „Aveam note bune”. Când a terminat, în 2011, a terminat al cincilea din cei 49 de absolvenți din an, cu media 9,48: „Aveam actele aici … atât au absolvit din generația mea și cred că au intrat vreo 100”. La licență a luat 10 pe o lucrare despre răscoala din 1907: „E o licență muncită, făcută pe documente, cu aparat critic, note de subsol. Nu mai fusese abordată de foarte mult timp, că a fost considerată o temă comunistă și am încercat să o abordez din alt punct de vedere, nu cel marxist-leninist”.

alexandru jurcan
Lucrarea de licență a lui Alexandru. Foto: Andreea Dogar

„Am făcut o grămadă de școală, da…”

Îmi arată lucrarea de licență, citește din foaia matricolă, își caută adeverințele de la facultate printre zecile de hârtii și de documente: „Dacă e spațiu mic la mine, nu mai am pe unde să le pun”.

—–

După intervenție, doctorul Pătrășcoiu, cel care l-a operat la testicul, i-a spus că trebuie neapărat să înceapă chimioterapia pentru a omorî tumoarea de pe rinichi: „A zis „neapărat, fără chimioterapie nu ai nicio șansă”. Mai auzisem din filme cum e, că cade părul, dar nu știam cum e … E un dezastru”.

Medicul i-a recomandat să meargă la clinica privată Focus, la oncologie, la o doamnă doctor de acolo. Clinica avea contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, iar pacienții nu plăteau tratamentul cu citostatice și nici analizele.

Pe 3 februarie a început chimioterapia. Medicul oncolog de la clinică l-a avertizat de la început: „Mi-a spus că va fi un tratament dur, greu de suportat. A constat în 4 serii de chimioterapie, fiecare serie având câte 5 zile consecutive”.

În fiecare zi, de luni până vineri, Alexandru pleca la 8 dimineața de acasă, mergea la clinică, făcea tratamentul cu citostatice, iar apoi, pe la 2-3 după-amiaza se întorcea acasă: „Cu taxiul… și mi-era rău, îmi venea să vărs…”. Drumul dus-întors din Berceni până la Gara de Est trebuia făcut zi de zi: clinica nu făcea internări. Până la Focus, un taximetrist îi lua 18 lei. Dus-întors, 35-40 de lei pe zi. Într-o săptămână de tratament dădea aproape două milioane pe taxiuri.

Uneori, l-au mai ajutat prieteni de familie și l-au dus cu mașina până la clinică: „Când vede că e de durată toată lumea fuge”. Într-un fel, Alexandru înțelege de ce a rămas să lupte singur, ajutat numai de mama lui: „După-amiaza au serviciu. Mi-era și jenă să apelez”.

„După prima serie de chimioterapie, sâmbătă, nu mai aveam forță să mă ridic din pat. Mi-a fost extrem de rău”.

Cu imunitatea scăzută, obligat să iasă zilnic din casă pentru tratament, a făcut o pneumonie după prima serie de citostatice, pe la sfârșitul lunii februarie: „Tot făceam febră, 39. O sunam pe doamna doctor: „Ia nu știu ce”. Nu-mi trecea. Eu având imunitatea scăzută… corpul nu-i dădea de cap. Am stat mai bine de o săptămână acasă cu febră, 38-39, că acolo n-aveau unde să mă interneze. N-aveam voie să ies din casă cu pneumonie”.

La sfârșit de februarie s-a dus la Victor Babeș la boli infecțioase: „Am toate hârtiile. M-am internat și am stat 10 zile, până la începutul lui martie. M-au pus pe picioare la Victor Babeș cu tratament perfuzabil”.

După ce a scăpat de pneumonie a continuat chimioterapia și a făcut și celelalte 3 serii: „A fost foarte greu tratamentul că așa era schema pentru ce-am avut eu. Dacă era o zi la 3 săptămâni cum fac alții… Câteva zile bune nu poți să mănânci mare lucru după chimioterapie”.

După fiecare serie făcea o pauză de două săptămâni: „Am avut reacții adverse, mi-a fost foarte rău. Din alea două săptămâni una zăceam în casă, una îmi reveneam”.

La sfârșit de aprilie, după Paști, a făcut o nouă tomografie. Lucrurile păreau să ia, în sfârșit, o turnură pozitivă. Metastazele pulmonare dispăruseră: „Am scăpat de ele. Tumoarea din zona rinichiului era tot mare, aproximativ 7-8 centimetri, dar era parțial necrozată. Ceea ce era un semn bun”.

—–

Alexandru îmi arată o fotografie de acum câțiva ani. E o poză festivă de sfârșit de an: „Amintire de la școală 2012-2013”. Un tânăr solid și înalt, îmbrăcat la camășă – învățătorul – stătea sus, pe scări, deasupra copiilor pe care îi îndrumase timp de un an. Nu l-am recunoscut decât foarte greu pe Alexandru în învățătorul fericit de atunci: „Aveam păr. Făceam sport, eram destul de fit. Era un mediu foarte plăcut, și colegii, și directoarea erau foarte de treabă. M-am înțeles bine cu copiii”.

Alexandru nu e slab nici acum, dar trăsăturile i s-au schimbat. Din cauza citostaticelor, mi-a spus: „Te umflă la față”.

alexandru jurcan
Alexandru Jurcan a fost învățător timp de un an pentru elevi din clasa pregătitoare. Foto: Arhiva personală

—–

În iunie, după ce a terminat chimioterapia, a mers din nou la Fundeni la doctorul Pătrășcoiu ca să-i prezinte rezultatele și să îl întrebe dacă se putea opera și tumoarea de pe rinichi. Ultima tomografie spunea că avea 7 pe 7 cm, dar era uscată în cea mai mare parte.

„Mi-a spus să revin peste două săptămâni pentru internare, că se poate opera, dar îi mai trebuie încă un doctor, un internist. M-am dus pe 15-16 iulie la Fundeni, tot la chirurgie, m-am internat. M-am văzut cu un internist care mi-a spus că acceptă să mă opereze. Am stat 4 zile internat în Fundeni și internistul s-a răzgândit, nici n-a mai venit să-mi zică. A trimis o fată, nu știu cine era aia…”

A aflat că internistul a decis să nu se mai bage, iar celălalt medic nu putea opera singur: „Fiind arterele alea cuprinse de tumoare, dacă o secționa din greșeală ar fi fost un dezastru”.

L-au externat și l-au trimis acasă. Între timp, doctorul Pătrășcoiu a găsit la Spitalul Bagdasar un chirurg care a acceptat să îi fie partener: „Două săptămâni a durat până a găsit. M-au chemat pentru internare pe 4 august și pe 7 august m-au operat la Bagdasar”.

Operația a durat 6 ore și a fost un succes: „Au zis că au curățat locul foarte bine. Prima săptămână a fost foarte greu. Am avut 4 drene pe care mi le-au scos progresiv până în 12 zile. Surpriza a fost că tumoarea nu era de 7 cm, era de 15 pe 15 cm. Era dublă”.

„Deci tomograful ăla nu vede foarte bine. Am hârtiile aici. Am atât de multe acte medicale. Sunt așa de multe aici…”

S-a externat: “Pe 29 august m-am dus din nou la Focus, la doamna oncolog cu care am făcut chimioterapia. Mi-au făcut markerii tumorali la sânge. Eu, când am început chimioterapia în februarie, aveam markerul principal peste 8.000 ca valoare și el trebuie să fie maxim 7. Avea valoare astronomică”.

Acum, alfafetoproteina avea valoarea de 2,8. Era o valoare normală. Credea că a înfrânt cancerul. Se gândea chiar să înceapă munca de 1 octombrie.

—–

Alexandru nu și-a mai văzut tatăl de 10 ani. Nu mai știe nimic de el: dacă trăiește, dacă e în București, dacă mai locuiește în țară: “Nu știu de unde să-l iau”.

Părinții săi au divorțat când era mic: „Aveam 5-6 ani”. Inițial, a rămas în acte la tatăl său și a stat până în 1998 la el, când bunica sa a decis să vândă apartamentul și să se mute undeva la țară în județul Giurgiu, într-un sat ce ținea de comuna Călugăreni: „Și pe mine m-a dat la mama, care stătea tot în București. Am stat la mama până în clasa a V-a, când a avut niște probleme financiare. A vândut apartamentul în care stăteam și m-a dat din nou la tata. Am stat acolo și când am terminat clasa a VIII-a m-a dus din nou la mama, au făcut acte ca să rămân la mama”.

Tatăl a vândut casa de la țară și l-a adus la București: „De atunci, începutul lui 2005, n-a mai dat niciun semn. Nici de bunica din partea tatălui nu știu dacă mai trăiește”.

Un timp a încercat să-l sune. Îi răspundea „Da, da, vin”. Dar nu a venit. Băiatul a renunțat să-l mai sune: „N-avea rost…cu forța”.

Nu crede că tatăl său știe că este bolnav: „Sincer, nu cred că ar avea posibilitatea să mă ajute cu ceva, fără servici… poate să fie plecat în străinătate. Sincer, mai rău încurcă treburile, din păcate. N-am ce să zic, cât am stat la el mi-a dat să mănânc, m-a ținut la școală”.

alexandru jurcan
Alexandru Jurcan (dreapta) la terminarea facultății, alături de colegii săi. Foto: Arhiva personală

—–

La sfârșit de septembrie Alexandru a făcut o nouă tomografie. A aflat că, după ce scăpase de cancerul de la testicul, rinichi și plămâni, avea acum cancer la ficat: „S-a constatat apariția unor metastaze hepatice, adică au apărut niște tumori pe ficat pe care nu le aveam înainte, una în jur de 5,7 cm, una de 2,1 cm și încă una de 2,8 cm. Până în septembrie eu n-am avut nimic la ficat. Am făcut din nou și markerii tumorali la începutul lui octombrie și cel principal a crescut din nou la 134. A crescut foarte mult într-o lună de zile”.

„Doamna doctor oncolog mi-a zis că trebuie să încep din nou chimioterapie”.

A reluat tratamentul cu cele 3 citostatice care îi fuseseră injectate și în primăvară: cisplatin, etoposid și bleomicin.

A făcut două serii, la aceeași clinică privată, cu același medic oncolog: „Tot așa rău, stare generală foarte proastă după chimioterapie. Și în noiembrie, când am făcut din nou markerii tumorali … Uite câte buletine de analize… Tot ce am în birou, jos… N-a dat niciun rezultat, nici măcar n-a stagnat boala”.

După chimioterapie, markerul tumoral principal ajunsese la aproximativ 1.300. Boala continuase să avanseze nestingherită.

Medicul oncolog i-a spus că nu a răspuns la tratament și că îi va schimba tratamentul: „Mi-a dat altă rețetă, pentru 5 citostatice de data asta: cosmegen, endoxan, metrotexat, cisplatin și etoposid. Stai să mă uit în frigider, le am pe aici”.

Alexandru își ia citostaticele de la o farmacie din Colentina și le ține acasă. Nu le poate lăsa la clinică pentru că acolo se tratează numai ambulatoriu. Are o pungă întreagă; s-a ridicat și mi-a arătat o sticluță: „Dacă citești un prospect citostatic te sperii. După ce fac asta știi cum îmi țuie capul? Parcă am niște bare de fier care se bat. Îți dă pierderea echilibrului”.

Am desfăcut prospectul pentru cisplatin, mare cât două-trei cărți puse una lângă alta. „Zici că e ziar. L-am citit de N ori”, mi-a zis. Am citit în prospect despre efectele adverse posibile: tulburări acustice, cardiace, vestibulare, respiratorii, surditate, amețeli.

„Surditate…n-am avut așa ceva”, a completat Alexandru zâmbind. „În străinătate se dau medicamente care ameliorează mult din efectele adverse provocate de citostatice. În România se dau foarte puține și cu efecte îndoielnice, cel puțin în cazul meu”.

alexandru jurcan
Desen de Alexandru Jurcan. Foto: Arhiva personală

Pe 17 noiembrie trebuia să înceapă noul tratament, cu cele 5 citostatice, însă a răcit din nou: „O răceală mai puternică, tot pe fond de imunitate scăzută, cu febră mare, 38-39, și am stat o săptămână acasă să mă tratez cu nu știu ce antibiotice, dar n-a mers. Doamna doctor mi-a zis să mă duc din nou la Victor Babeș, că aveam febră, tot nu-mi scădea febra. M-a internat la sfârșitul lui noiembrie”.

A stat două săptămâni internat, iar când a ieșit s-a dus direct la Fundeni. Voia să se interneze și să urmeze chimioterapia în spital, să nu mai facă tratament ambulatoriu și să nu se mai îmbolnăvească din cauza microbilor. Un medic oncolog al spitalului i-a spus că se gândește la un tratament pentru el.

S-a internat aici: „A treia zi dimineața m-a chemat în birou la el și mi-a spus că tratamentul pe care ar trebui să îl fac eu pentru metastazele de la ficat, cu o substanță ifosfamidă, este foarte periculos, că aproximativ 50% din pacienții care au făcut tratamentul ăsta au avut complicații până la deces și că nu riscă, că nu vrea să-și ia el răspunderea asta. Mi-a zis că se mai gândește la alt tratament și să revin săptămâna următoare. Și atunci mi-am dat seama că nu prea are chef…când te amână așa…era joi…11 decembrie”.

Cât a stat la Fundeni două-trei zile a făcut o tomografie la cap și una la abdomen. Nu apăruseră metastaze la cap, însă tumorile de pe ficat se măriseră pentru că tratamentul nu funcționase. Una ajunsese chiar la 10 cm.

„Weekendul ăla mă gândeam: înapoi la Focus? Până la urmă am luat decizia – încă nu știu proastă-bună, că aștept încă rezultatele – ca luni, pe 15 decembrie, să merg din nou la Focus ca să vorbesc cu doamna doctor care mă tratase până atunci”.

Între 15 – 19 decembrie a făcut un nou tratament, timp de 5 zile, cu cele 5 citostatice.

„A fost cel mai îngrozitor, mult mai nasol. Am două săptămâni [de atunci – n.r.] și nu mă simt foarte bine. Tot ambulatoriu, cu du-te vino, cu taxiul, a fost greu. Acasă îmi era foarte greu. În decurs de 3-4 zile, după chimioterapie, am făcut o infecție în gură, stomatită hemoragică. Înainte de Crăciun eu nu mai puteam să înghit nimic și vorbeam greu”.

„În dimineața de Crăciun chiar nu mai puteam să deschid nici gura. M-a luat cineva cu mașina și m-a dus la Victor Babeș. Cred că s-au plictisit și ăia de mine de câte ori m-am dus acolo …. de 3 ori într-un an. Numai Crăciun n-a fost ăla! Când ești disperat, ce să-ți mai ardă de sărbători”

„Nu mâncasem, vomitasem 4 zile de la chimioterapie, apoi 3 zile doar supă din cauza infecției din gură. Mă durea foarte rău limba în gură”.

A stat internat până pe 30 decembrie, când i s-a vindecat infecția și s-a întors acasă.

Acum așteaptă rezultatele de la clinică.

—–

Alexandru are o memorie foarte bună și își amintește perfect toate datele: 3 februarie – prima zi de chimio, 16 mai – ziua când a terminat primul tratament de chimioterapie, 19 august – ziua când s-a externat de la Spitalul Bagdasar.

Cele mai multe sunt cifre care marchează o suferință, dar printre ele s-au strecurat și zile mai bune. 21 iunie 2014, de exemplu. Îmi arată pe laptop o poză de astă-vară, făcută în curtea Școlii 134, unde a predat până să se îmbolnăvească: „Aveam o lună de la chimioterapie și mă simțeam mai bine, era și cald. N-aveam sprâncene dar mă simțeam OK, puteam să cumpăr ceva, să-mi fac de mâncare singur”.

„Fusese serbarea și se uitau ciudat la mine. Și pe stradă când n-aveam sprâncene se uitau ciudat la mine”.

alexandru jurcan
Alexandru în iunie 2014, când se simțea mai bine. Foto: Arhiva personală

—–

„Metastazele astea hepatice, făcute de la cancerul testicular se fac foarte rar, extrem de rar, și nu există, cel puțin în România, o schemă de tratament de citostatice care să garanteze sau să aibă o șansă de succes mai mare. Mi-au spus că normal după operația din august nici n-ar fi trebuit să fac metastazele astea. Se fac foarte rar și se tratatează foarte greu”.

Speranța lui este să găsească în străinătate un spital care să îl trateze.

Sfârșitul de an și l-a petrecut trimițând zeci de mail-uri la spitale și clinici din străinătate. 40 în total: „Cred că unul sau două spitale din Italia au răspuns foarte vag. Aștept acum după sărbători să văd… Am trimis principalele acte medicale legalizate, traduse în engleză, să se uite peste ele să-mi spună dacă se poate trata ce am eu, cât m-ar costa dacă ar fi cu bani sau dacă lucrez cu formularul E112”.

Teoretic, formularul E112 permite unei persoane care suferă de o afecțiune ce nu se poate trata de urgență în România să plece să se trateze în Uniunea Europeană, urmând ca statul român să plătească tratamentul sau să îl deconteze parțial.

„Problema este că eu trebuie să găsesc spitalul, să vorbesc, să trimit e-mail-uri, nu Ministerul Sănătății. Am fost la Casa de Asigurări, au zis că așa e legea”.

Acum, Alexandru și mama sa încearcă să strângă o sumă cât mai mare de bani ca să plece să se trateze în străinătate. Dacă nu va reuși să își deconteze parțial tratamentul, cheltuielile cu tratamentul, internarea, analizele și transportul ar putea ajunge la 50.000 de euro. Până acum a reușit să strângă 9.000 de euro.

„Din banii ăștia dacă nu ai venituri mari, mai scoți să mănânci, lumină, întreținere, taxiul…”. Vitaminele trebuie să și le cumpere din banii lui: „Fiolă B1, B2 perfuzabil. Vitamina C e 6 lei fiola perfuzabilă”.

Mama lui e casieriță, are 25 de ani de muncă, iar din octombrie e în concediu fără plată. Și-a luat toate zilele de concediu posibile ca să stea cu fiul său, până le-a terminat pe cele plătite.

„E greu că sunt numai eu cu maică-mea. Dacă aveam o bunică… dar n-are cine să umble cu mine. În afară de mama chiar n-am pe nimeni în București. Mama e și ea obosită psihic. E o boală foarte grea”.

Singurul venit al familiei este acum salariul de profesor al lui Alex și indemnizația lui de handicap.

787 de lei, atât are un profesor debutant.

„Am și fluturașul”, mi-a zis, și mi l-a pus în față pe biroul îngust.

Din iunie mai primește ceva bani pentru că statul i-a recunoscut gradul II de handicap. Pentru asta primește 234 de lei de la Primărie.

„E tratament de durată. Un 50.000 de euro trebuie să am ca să plec pe banii mei. Numai analizele în UE m-ar costa 5.000 de euro. Cu 10.000 de euro nu știu dacă aș reuși să mă tratez. Și ce fac? Întrerup și vin în țară?”.

Nu are ce să vândă. Garsoniera confort 3 în care stă cu mama lui are, cu tot cu baie și bucătărie, 20 de metri pătrați. Mai mult de 10-12.000 de euro n-ar lua pe ea: „Dacă aș fi avut casă mare cu 3 camere sigur vindeam. Aici… nici nu-ți ajung banii”.

E convins că într-un spital din Italia sau Spania ar avea mult mai multe șanse decât în România: „De ce crezi că majoritatea celor care au bani pleacă în străinătate? O doctoriță oncolog mi-a zis că dacă am bani să plec în străinătate. Prioritatea mea e să găsesc un tratament care să funcționeze”.

Își amintește de cazul unei cunoștințe, un domn care la 35 de ani s-a îmbolnăvit de cancer limfatic: „A plecat în Italia, a făcut radioterapie și aici în România îi dăduseră șanse de 10%. Acum are 40 de ani, mănâncă bine”.

O asistentă i-a povestit că a plecat cu fetița ei de 5 ani bolnavă de leucemie în Italia. A stat 2 ani și jumătate la tratment și s-a vindecat. Boala nu a mai recidivat.

alexandru jurcan
Desen de Alexandru Jurcan. Foto: Arhiva personală

După 15 luni de tratamente, Alexandru e trist, dar nu e mânios pe sistemul de sănătate românesc: „M-a ajutat, dar când s-a complicat, nu știu ce să-mi facă. Dacă mă duc la 3 oncologi fiecare vine cu altceva. La noi în România un oncolog tratează orice fel de cancer. În afară sunt specializați, au tratat așa ceva. Unii tratează doar sân, unii numai ciroze, unii pulmonar. Adică nu se ocupă și de ciroze și de plămâni”.

Însă nu prea mai are timp și vrea să se agațe de ceva solid: „Dacă nu dă rezultat nici ce am făcut în decembrie, cu sacrificii foarte mari, e o problemă. E contracronometru”.

Se simte foarte rău față de luna septembrie: „Simt o stare proastă în corp, câteodată greață. Din noiembrie am picat rău de tot pentru că chimioterapia nici n-a funcționat și dacă nu funcționează face mai mult rău decât bine”.

Înainte, când avea câte o zi mai bună, desena. Are un dosar plin cu schițe în creion: peisaje cu oaze, dune de nisip și palmieri în deșert, fete cu pisici în brațe, rapperi, skateri sau dansatori. Prin septembrie-octombrie mergea cu ele la școala unde a predat și le împărțea copiilor. Băieților le plăceau mai ales cele cu rapperi și cu dansatori de break dance: „Alea mai reușite le luau”.

„Dar n-am mai exersat. Când mi-e rău, n-am chef să desenez”.

—–

Târziu, când am plecat de la Alexandru, era întuneric. Am stabilit să mă sune a doua zi și să îmi spună rezultatele analizelor făcute după ultima serie de chimioterapie. Era ger și gheață pe jos, iar mama lui Alexandru, care alergase toată ziua după hârtii, documente și adeverințe, m-a condus până în stație.

„Exact acum fac un an de când sunt cu Alexandru. Nici nu mai pot să plâng. Am ajuns la concluzia că nu cu plânsul fac treabă, dup-aia mă simt rău, mă doare capul. Știți cum stau în fotoliu și plâng vreo 3 zile și Alexandru tot bolnav e …”.

A doua zi, Alexandru a primit rezultatele printr-un e-mail.

„Din păcate sunt proaste”, mi-a spus. „Alfafetoproteina a crescut la de la 1.800 la 5.722. Adică chimioterapia nu a avut niciun efect”.

În curând, se împlinește un an de când se luptă cu boala lui. Dar Alexandru nu vrea să renunțe. Vrea să iasă din labirint.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și alte reportaje, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

Asemănări izbitoare între părinți și copiii lor, la aceeași vârstă
Câini uriași, surprinși în ipostaze amuzante
Cu istoria la piaţă. Un oraş antic, scos la vânzare