Prima dragoste a copilăriei. Cum am trăit-o alături de băiatul „frumos la față”

prima dragoste a copilăriei
Un desen făcut de mine în care eu și Alex ne ținem de mână (ceea ce nu cred că s-a petrecut vreodată în realitate :) ) (stânga); Eu la vârsta de 4-5 ani (dreapta)

Prima dată m-am „îndrăgostit” când aveam vreo 3-4 ani. Băiatul de care îmi plăcea era vecin de bloc și locuia cu bunicii săi la același etaj cu mine, într-un bloc gri din Pitești. Era cu un an mai mare și îl chema Alex.

Părinții mei, care știau că mi s-a pus pata pe el și mă tachinau, mă tot întrebau: „Da’ de ce îți place de Alex?”, iar eu răspundeam cu inocență: „Că e frumos la față”.

Ei, se pare că, oricât de mult am zice că aparențele nu contează, pentru un copil ele sunt al naibii de relevante. Vecinul meu de bloc avea cel mai frumos păr blond, de culoarea paiului, fin și moale ca o eșarfă de mătase. În plus, mai avea și ochi mari și albaștri: culoarea lor nu era nici prea deschisă, nici prea închisă. Aveau exact nuanța cerului senin într-o zi caldă de vară.

Dar să nu credeți că eram vreo superficială. Dincolo de frumusețea pe care o vedeam la Alex, aveam și câteva „lucruri în comun”. Chiar asta erau: lucruri. Mai exact, jucării. Eu aveam vreo 15-20 de păpuși tip Barbie (spun „tip Barbie” deoarece nu erau originale, normal – nu găseai așa ceva în anii ’90 – ci copii făcute să semene cu frumoasele Barbie suple, cu picioare lungi și păr auriu), iar el avea o mulțime de mașinuțe, de la cele metalice, vopsite în culori vii și cărora li se deschideau ușile, până la preferata mea – o motocicletă pe care se afla o fată îmbrăcată în pantaloni roșii.

Începutul acestor sentimente e foarte neclar în mintea mea. Dacă mă chinuiesc să îmi aduc aminte când a început să îmi placă de Alex, îmi vine în minte un moment, dar amintirea este atât de vagă încât nu mai știu unde e granița dintre realitate și imaginație. Dar e cam așa: pe când aveam vreo 3 ani, eu, mama, Alex și bunicul lui am mers la o alimentară din cartier. Alimentara era undeva într-un complex construit mai sus de drum, iar ca să ajungi la complex trebuia să urci niște trepte din beton, înalte pentru un copil mic. La dus nu am avut nicio problemă, dar la întoarcerea de la alimentară și eu și Alex ne-am împiedicat și am căzut pe treptele buclucașe. Întâmplarea a căpătat proporții în mintea mea de copil și am simțit că acea căzătură „ne-a legat” într-un fel.

Ceva mai târziu a venit momentul în care am decis să îi arăt lui Alex că „m-am îndrăgostit” de el. Eram deja mai mare (pasiunea mea pentru el ținut câțiva ani buni, cam până când am mers la școală). Ne întorceam de la joacă și urcam scara blocului – eu cu mama, el cu bunicul. Ajunși la etajul 3, unde locuiam, urma să ne luăm la revedere și să intrăm fiecare în casa lui. Înainte de a ne despărți însă, eu mi-am luat inima în dinți, m-am apropiat rapid de el și l-am pupat pe obraz. Apoi am intrat fuga în apartament, simțindu-mi obrajii înroșiți de emoția gestului nebun și curajos pe care îl făcusem. Nu îmi amintesc deloc ce au zis părinții mei – probabil că s-au amuzat de vitejia romantică de care dădusem dovadă.

Un alt desen făcut de mine, menit să surprindă iubirea dintre mine și vecinul meu

Nu mai țin minte nici dacă i-am spus vreodată lui Alex că îmi place de el. Dar era clar că și-a dat seama și simțeam că și lui îi place de mine.

Totul s-a destrămat la scurt timp după ce el a început să meargă la școală (eu eram mai mică decât el cu un an, așa că am început mai târziu). La un moment dat, nu mai știu exact cum, printre copiii de la bloc a început să se răspândească vestea că lui Alex nu îi mai place de mine, ci de o colegă de clasă. Parcă nici când ne jucam nu mai era la fel ca înainte. Cu toate bârfele care circulau pe scara blocului, cu toate că mergeam la grădiniță în aceeași clădire în care era și școala lui, n-am putut să aflu nimic despre fata pentru care „mă părăsise” Alex.

Jurnalist GreatNews, lucrez în presa centrală din 2008 și am scris pentru publicații precum Yahoo News România, ziarul „Evenimentul Zilei”, site-ul turism.evz.ro sau revista „National Geographic România”. Scriu cu plăcere reportaje și portrete pe care le ilustrez adesea cu fotografii și cred că baza meseriei de jurnalist stă în munca de teren și în discuțiile cu oamenii. Mă interesează în special temele sociale, drepturile omului, egalitatea de șanse, diversitatea culturală și domenii precum știința și turismul.