Oamenii care nu uită niciodată: „Trecutul este la fel de viu. E ca și cum ai niște răni deschise”

poze fotografii vechi
Foto: Gadini / pixabay.com

Câțiva oameni din lume pot să își amintească în detaliu aproape fiecare zi a vieții lor. După ani de cercetări, oamenii de știință încep să reușească să înțeleagă ce este „memoria autobiografică superioară”, relatează BBC.

Nima Veiseh își amintește cu exactitate ce a făcut în oricare dintre zilele din ultimii 15 ani: cum a fost vremea, cu ce era îmbrăcat, pe care parte a metroului a stat când mergea la serviciu.

„Memoria mea e ca o bibliotecă plină cu casete care surprind fiecare zi din momentul în care m-am trezit până am mers la culcare”, a povestit el pentru BBC.

Creierul lui Veiseh a început să înregistreze totul extrem de detaliat pe 15 decembrie 2000, ziua în care a întâlnit-o pe prima lui iubită la petrecerea celui mai bun prieten al său, care împlinea 16 ani. Avusese întotdeauna o memorie bună, însă din acel moment a fost capabil să îți amintească în detaliu fiecare zi a vieții sale.

Oamenii precum Nima Veiseh sunt extrem de interesanți pentru neurologi, care speră să înțeleagă felul în care creierul înregistrează amintirile. În trecut, s-a crezut că o astfel de abilitate are legătură cu autismul, însă această ipoteză s-a dovedit a fi greșită.

Acum, câteva studii recente par să reușească să explice mai bine cum funcționează creierul persoanelor care își pot aminti întreaga viață cu atât de multe detalii.

Hipertimezia sau „memoria autobiografică superioară” a fost identificată prima dată la începutul anilor 2000, la o tânără femeie pe nume Jill Price. Ea i-a scris un e-mail neurologului Jim McGaugh în care i-a spus că putea să își amintească fiecare zi a vieții de la vârsta de 12 ani.

Intrigat, neurologul a chemat-o în laboratorul său și a început să facă diferite teste: îi dădea o dată și îi cerea să îi povestească evenimentele din acea zi. Aproape invariabil, Jill Price își amintea totul cu exactitate. Jill ținuse și un jurnal în acea perioadă, așa că oamenii de știință au putut să verifice și dacă își amintea corect întâmplările din viața personală. Într-adevăr, Jill Price nu greșea aproape niciodată.

După câțiva ani de teste sporadice, cercetătorii au decis să îi dea un test spontan și i-au cerut să numească toate zilele în care a venit la laboratorul lor. McGaugh și colegii săi nu își aminteau lista întâlnirilor, însă înregistraseră aceste date, așa că au putut să o verifice pe Jill. Și de această dată Price și-a amintit corect toate datele.

Povestea lui Jill Price a devenit foarte cunoscută prin intermediul presei, iar apoi mai multe persoane care aveau aceleași simptome (inclusiv Veiseh) au contactat echipa de cercetători de la Universitatea din California, Irvine, pentru a înțelege de ce au o memorie atât de bună. Într-una dintre întâlnirile de la laborator, Veiseh i-a corectat pe cercetători în privința datei la care înotătorul Michael Phelps a câștigat cea de-a 8-a medalie de aur la Olimpiada de la Beijing din 2008.

Interesant este faptul că memoria unei persoane cu hipertimezie este foarte centrată pe sine. Deși își poate aminti cu detalii extraordinare întâmplări autobiografice, un om cu „memorie autobiografică superioară” nu este mai capabil decât un om obișnuit să își amintească informații impersonale, ca de exemplu o listă de cuvinte alăturate la întâmplare.

Oamenii de știință au înțeles mai multe despre hipertimezie atunci când au studiat felul în care memoria acestor oameni evoluează de-a lungul timpului.

Craig Stark de la Universitatea din California, Irvine, a realizat interviuri cu persoane cu hipertimezie la o săptămână după anumite evenimente din viața lor, după o lună și după un an, tocmai pentru a observa felul în care amintirile se schimbă de-a lungul timpului. Dacă la oamenii obișnuiți amintirile devin vagi după câteva luni, pentru subiecții cu „memorie autobiografică superioară” întâmplările erau la fel de „proaspete”.

„Trebuie să fie vorba de felul în care ei mențin o informație – ceva ce noi toți ceilalți nu facem”, a explicat Stark pentru BBC.

Din păcate, scanarea creierului acestor persoane nu a dus la descoperirea niciunei diferențe anatomice mari față de oamenii cu o memorie tipică.

„Nu au un lob în plus sau o a treia emisferă a creierului”, a mai spus Stark.

Răspunsul s-ar putea afla în altă parte. Mai exact, în tiparele și în obiceiurile generale ale procesului de gândire. Recent, Lawrence Patihis de la Universitatea de Sud din Mississippi, SUA, a analizat 20 de persoane cu „memorie autobiografică superioară” și a descoperit că au obținut rezultate foarte bune la doi indicatori: „predispoziție spre fantezie” și „concentrare”. „Predispoziția spre fantezie” poate fi considerată tendința a visa cu ochii deschiși și de a-și imagina lucruri, iar „concentrarea” poate fi înțeleasă drept tendința de a-și lăsa mintea absorbită de o activitate.

„Sunt extrem de sensibilă la sunete, mirosuri și la detalii vizuale. Cu siguranță percep lucrurile mai puternic decât oamenii obșinuiți”, a explicat Nicole Donohue, care a participat la mai multe teste.

Concentrarea îi ajută să creeze o bază sigură a unei amintiri, iar înclinația spre fantezie îi face să revadă acea amintire iar și iar în săptămânile și în lunile următoare. De fiecare dată când își amintesc o întâmplare, amintirea inițială devine și mai puternică.

„Memoria autobiografică superioară” ar putea fi înțeleasă ca o formă de expertiză, precum muzica sau sportul, doar că domeniul de expertiză este povestea propriei vieți.

Oamenii care au hipertimezie sunt de acord că o memorie atât de bună îi poate ajuta, însă din cauza ei poate fi dificil să scape de amintirile dureroase din trecut.

Un avantaj este că datorită unei memorii atât de bune ei pot să retrăiască cele mai frumoase experiențe. De exemplu, Veiseh a vizitat foarte multe galerii de artă când era tânăr, iar picturile îi sunt și acum extrem de vii în minte.

„Imaginează-ți cum e să poți să îți amintești fiecare pictură, de pe fiecare perete, din fiecare galerie din aproape 40 de țări. Lucrul ăsta în sine reprezintă o educație solidă în artă”, a povestit Veiseh, care a devenit pictor profesionist.

Însă un trecut atât de viu are și dezavantaje.

„Poate fi foarte dificil să uiți niște momente jenante. Simți aceleași emoții – trecutul este la fel de proaspăt și de viu. Nu poți să oprești acest șuvoi al amintirilor, oricât de mult încerci”, a spus Donohue.

Veiseh este de acord: „E ca și cum ai niște răni deschise – ele sunt pur și simplu parte din tine”. Mai mult, bărbatul crede că memoria sa l-a făcut o persoană mai bună și mai tolerantă: „Unii spun „iartă și uită”, dar din moment ce uitarea este un lux pe care nu-l am, trebuie să învăț să iert cu adevărat. Nu doar pe alții, ci și pe mine”.

Foto: Gadini / pixabay.com

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

Satul uimitor unde fetițele se transformă în băieți la vârsta de 12 ani
O boală misterioasă. Povestea oamenilor care au încetat să mai doarmă
Omul care a rezolvat o problemă de matematică veche de 300 de ani. Ce premiu a primit

Jurnalist GreatNews, lucrez în presa centrală din 2008 și am scris pentru publicații precum Yahoo News România, ziarul „Evenimentul Zilei”, site-ul turism.evz.ro sau revista „National Geographic România”. Scriu cu plăcere reportaje și portrete pe care le ilustrez adesea cu fotografii și cred că baza meseriei de jurnalist stă în munca de teren și în discuțiile cu oamenii. Mă interesează în special temele sociale, drepturile omului, egalitatea de șanse, diversitatea culturală și domenii precum știința și turismul.