Fete în Saint Louis, Senegal / Foto: Manuele Zunelli Wikimedia Commons
Loc al exotismul extrem, Africa neagră fascinează și sperie în egală măsură. Adesea, atât de mult încât nu dorim sau renunțăm să o cunoaștem. Ne mulțumim cu informațiile subțiri pe care le prindem din zbor despre acest continent imens sau ne satisfacem curiozitatea pasageră printr-un documentar sau vreun ghid care își propune să ne livreze în 20 de minute sau în câteva pagini „totul despre Africa”.
Prima dată când am întâlnit-o pe Simona Corlan-Ioan, vreme de cinci ani ambasadoare în nouă state din Africa, m-a rugat pe mine și pe ceilalți studenți prezenți la cursul său să spunem cinci lucruri care ne vin în minte atunci când ne gândim la Africa neagră. Cineva spus „sărăcie”. Eu am adăugat „animale sălbatice” și „triburi”. Celelalte răspunsuri s-au învârtit tot pe-acolo. Ce știm, până la urmă despre Africa?
GreatNews a discutat cu doamna Corlan-Ioan, în prezent ambasadoare în Maroc și totodată singura femeie din România ambasadoare într-un stat din Africa, despre drumul pe care l-a parcurs acest continent timp de 50 de ani și despre schimbările prin care trece în prezent. Un lucru a reieșit clar din discuția noastră: Africa nu și-a găsit calea, dar o caută. Un exemplu recent: lovitura de stat din Mali din această primăvară și avansul tuaregilor dinspre deșert spre sudul țării, într-o încercare de a lua în stăpânire un stat care simt că nu le mai aparține.
GreatNews.ro: Cum ați descoperit Africa?
Simona Corlan-Ioan: Am descoperit-o prin cărți. Primul contact cu Africa au fost jurnalele de călătorie. Eram elevă în liceu, am descoperit lucrările de călătorie și atunci am început să citesc prima dată despre Africa. După aceea, în facultate fiind, eram foarte tentată de tot ce însemna istoria mentalităților. Erau anii ’80-’85 și era foarte în vogă istoria mentalităților la vremea respectivă. Profesorul Lucian Boia, 
doamna profesoară Zoe Petre, erau foarte apropiați de „Școala Analelor” (din Franța-n.r.) și veneau cu noutatea asta metodologică într-o istoriografie închisă, comunistă, naționalistă, dură, unde cursurile de istorie universală erau foarte puține și, de regulă, foarte punctuale.
Voiam să lucrez pe imaginea celuilalt. Și era foarte la modă, deja fusese congresul care lansase termenul de alteritate în anii ’80. Și atunci profesorul Boia mi-a spus dacă vă interesează alteritatea încercați ceva despre alteritatea radicală. Eu, care știam deja jurnalele de călătorie, m-am dus direct la Rene Caillie, un călător francez de început de secol XIX, considerat primul călător în Tombouctou. Visam demult la Tombouctou, mi-l imaginam demult. Și când l-am descoperit pe Rene Caillie, domnul Boia a fost foarte încântat. A zis perfect, atunci lucrăm pe secolul XIX, Africa radicală, un celălalt par excellence. Și cred că am început cu o lucrare de seminar.
După care, părea neserios la vremea respectivă, am lăsat… A rămas pasiune, am continuat să citesc, să cochetez cu asta. Dar lucrarea de licență mi-am făcut-o pe istorie economică. Au venit anii ’90. În ’94 s-a deschis la București școala doctorală francofonă. S-a deschis biroul regional pentru Europa Orientală la București. Și atunci ne-au invitat să concurăm pentru primele burse ale școlii ăsteia doctorale de la București. Mi-a reînviat ideea „Africa și imaginea celuilalt”. Când am propus subiectul, Rose Marie Lagrave, directoarea școlii doctorale la vremea respectivă mi-a spus „Ooo, s-a scris despre Africa imens, biblioteci întregi, n-o să faci mare lucru”. Am continuat, în încăpățânarea mea și am prezentat proiectul despre Africa și am ajuns în ’95 la Ecole des Etudes en Sciences Sociales la Paris, în centrul de studii africane, sub direcția lui Elikia M’Bokolo, de origine congoleză, cu studii la Paris, un mare cercetător și un profesor extraordinar, animatorul eminiunii de pe RFI „Memoire d’un continent”.
Curtea unei moschei din Tombouctou / Foto: KaTeznik Wikimedia Commons
Elikia M’Bokolo, când a auzit de Tombouctou, a spus „este cel mai frumos subiect pe care l-am avut până acum, ăsta merită o lucrare de doctorat”. Am zis bun, înainte de a face o lucrare de docorat, fac un master, pentru că pentru asta eram acolo, era „Diplome d’Etudes Approfondies”. Am făcut un master pe Tombouctou și pe construcția legendei în secolul al XIX-lea. Am susținut teza de doctorat după aceea la București în cotutelă, însă profesorul Boia a continuat ideea de a merge pe o lucrare mai generală despre Africa. Și am făcut atunci un doctorat despre „Africa – încarnarea celuilalt”. Asta a fost lucrarea mea de doctorat, pe care am susținut-o la București.
Elikia M’Bokolo a continuat să mă preseze cu Tombouctou și am spus, de acord, vom lucra în continuare pe Tombouctou și să vedem ce o să iasă. A ieșit o carte în 2002 am publicat-o la Paideia și tot felul de articole în limba franceză pe care le-am publicat în reviste din Franța. Elikia M’Bokolo mi-a spus la vremea respectivă, „dacă vrei să continui să lucrezi pe Tombouctou, nu merge la Tombouctou – trebuie să rămâi în imaginar”. Mi s-a părut foarte stranie povestea: cum adică să lucrez pe un oraș și să nu îl văd? Și a spus „Nu, termină Tombouctou imaginar și în momentul în care vei termina de lucrat du-te să-l vezi. Dar până atunci nu. Pentru că se vor amesteca”.
Am înțeles în 2009 de ce a spus treaba asta. Am continuat să lucrez, am terminat o nouă carte care este ceva mai completă decât prima, pentru că am trecut și în secolul al XX-lea cu studiul. Am observat că, după cucerirea orașului, legenda asta devine mult mai puternică decât fusese înainte. În loc să dispară odată cu preluarea orașului și readucerea lui în circuitul european, ea nu numai că nu dispare, dar se întărește. Și acest Tombouctou e deja un joc al realului și al imaginarului. Al realului și al măștii. Iar masca devine în secolul XX mai puternică decât realitatea. Nu ne mai interesează unde este Tombouctou pe hartă, ci Tombouctou este locul de nicăieri, locul în care se poate face orice.
În limba engleză, „Timbuktu” chiar asta a ajuns să înseamne, „undeva la dracu’-n praznic”.
Da, la marginea lumii cunoscute. Povestea e că dacă reușești să ajungi în Tombouctou (foto), ai văzut Tombouctou, poți să mori. Deci este tot ce-și poate dori omul, un fel de paradis, mai departe de atât nu mai vrei nimic. Acesta a fost primul meu contact cu Africa – contactul din cărți. Un contact academic, intelectual. Și am avut posibilitatea să cunosc oameni de foarte mare valoare în centrele 
de studii africane. Am predat istoria Africii – secolul XIX, am predat discursuri politice la „Științe Politice” și am văzut că și la noi în țară există o dorință de a trece dincolo de barierele astea europene și de a descoperi și alte spații. La noi, totdeauna când s-a vorbit despre studiile africane, s-a spus „noi n-am avut colonii, în fond ce ne interesează pe noi, Africa e atât de departe, noi cu Balcanii”. În fine, am constatat atunci că e existat un interes, era curs opțional și am fost obligați să limităm numărul de studenți la 100, pentru că nu puteam – la un moment dat am avut 150 în sală și nu se putea face curs cu 150 de oameni. Și m-am mirat.
În octombrie 2006 Mihai-Răzvan Ungureanu – era ministru Afacerilor Externe la vremea respectivă – mi-a dat un telefon. De fapt, secretarul de stat Teodor Baconschi. M-au sunat și m-au întrebat dacă m-ar tenta ideea de a pleca ambasador în Senegal, știind background-ul meu. Am fost teribil de uimită în momentul în care am fost contactată. Nu-mi trecuse prin cap. Aveam de gând să depun la AUF (Agence Universitaire de la Francophonie – n.r.) pentru o misiune în Africa să descopăr și eu Africa reală, cochetam cu ideea, dar rămăsesem pe imaginarul meu. Am fost uimită și Mihai-Răzvan Ungureanu ne-a explicat că aveau atunci interesul de a relansa relațiile între România și vechii parteneri. Exista ambasadă acolo, însă ambasadorii de profesie erau puțin reticenți, era un spațiu foarte îndepărtat.
În fine, ei aveau de gând să relanseze relațiile economice cu statele respective unde noi am avut într-adevăr în perioada comunistă multe proiecte și am exportat mult acolo, am dat burse, am format cadre, sunt foarte mulți formați în România. Am ezitat puțin, vreo trei săptămâni m-am gândit. Era totuși o provocare să schimb meseria, să schimb continentul. Sigur că era un vis, dar dintr-o dată toate … a fost o decizie greu de luat. Pe urmă, cu firea mea optimistă, am zis dacă mă voi duce acolo, îmi va părea rău, că voi avea multe lucruri de înfruntat. Dacă nu mă voi duce, îmi va părea la fel de rău că n-am acceptat provocarea. Deci din două rele, hai să o aleg pe cea mai interesantă. Și am acceptat să mă duc.
Am fost ambasador în nouă state. În octombrie 2006 am aterizat la Dakar și după aceea, până în 2008, cred că lunar eram într-un avion. În fiecare lună mergeam într-una din țările în care eram acreditată: Mauritania, Mali, Burkina Faso, Coasta de Fildeș, Guineea-Conakry, Guineea-Bissau, Capul Verde, Gambia și Senegal. N-am reușit să depun scrisorile – din motive pur administrative – decât în cinci. A fost o experiență foarte interesantă, din toate punctele de vedere. Și antropologic, și etnologic, și politic, și uman.
În 2011, președintele Băsescu a semnat decretul de numire și sunt ambasador acreditat în Regatul Maroc și aștept și acreditarea pentru Mauritania. Pentru că, între timp, lucrurile s-au mai aranjat puțin și Ministerul Afacerilor Externe a considerat că pentru un ambasador este mult să acopere nouă state – și nouă state care au probleme politice și economice încontinuu. Și în urma acestor reîmpărțiri pe hartă Mauritania a trecut la Maroc. Cum, de fapt, era și firesc pentru că cei mai mulți o consideră parte a Maghrebului.
Din ce ați observat, cum privesc europenii Africa? Spuneați că ați invitat mulți politicieni români să vină în Africa, dar nu au dorit.
Nu au venit. Africa e prea departe și pentru intelectualii români, și pentru politicienii români. Africa plutește încă în imaginar. Noi, partea asta de lume, privim Africa cu ceva reticență, puțină teamă. Avem imaginile pe stereotipurile de la posturile de televiziune – de pe National Geographic sau de pe History. Este Africa aceea a bolilor, a mizeriei, unde nu ai mare lucru de făcut. Și, de regulă, când invitam, întrebările erau „Bun, dar există un hotel unde să putem sta?”, „Boală, malarie, hepatită – nu cumva ne îmbolnăvim?”. Totdeauna răspunsul meu era „Uitați-vă la mine, sunt de cinci ani în Africa. N-am fost bolnavă niciodată de nimic și m-am și îngrășat cinci kilograme”. Oricum, mă priveau și mă privesc în continuare ca pe o pasăre rară în toată povestea asta pentru că în corpul diplomatic român sunt prima femeie care a fost ambasador în Africa – și în Africa de la sud de Sahara și în Africa de Nord. E primul caz – deci exotismul este maxim.
Hombori, Mali / Foto: Timm Guenther Wikimedia Commons
În cazul nostru, sunt stereoptipurile. În cazul francez, Senegalul a fost colonia lor preferată și continuă să fie locul lor preferat. Europenii – aici zic francezii, britanicii, italienii, spaniolii – vin în Africa să descopere Africa. Vin cu mare drag în Africa. Suedezii vin cu mare drag în Africa, au proiecte. În Suedia trimit câte 15 dolari sau euro pe lună și iau în grijă un copil pe care nu-l cunosc, nu l-au cunoscut niciodată, dar îi plătesc studiile. E un fel de „adopție” și îi plătesc studiile pe toată viața: merge la liceu, la facultate și după aceea un altul îi ia locul. Există proiecte pentru ajutorul orfanilor. Sunt interesați și de partea exotică, de vacanțe și personal să ajute cu ceva lumea asta care trece printr-o perioadă grea.
Deci în cazul nostru este respingere sau, poate, încercare de a descoperi partea exotică. Dacă românii merg în Africa, merg în Kenya pentru safari. Sau în Africa de Sud pentru că sunt convinși că e civilizată – după modelul pe care îl au ei în minte că trebuie să fie civilizată.
Cât de în siguranță ar fi un turist care ar vrea să se ducă în Africa?
I-aș recomanda să nu plece să descopere de unul singur Africa. În primul rând există dificultăți de viață de zi cu zi. Există mijloace de transport în comun, dar nu suntem învățați să stăm împreună cu oaia, cu capra, cu papornița. Există un alt ritual. Nu spun că nu este sigură Africa, dar este total diferită, iar șocul diferenței poate să te facă să te simți inconfortabil. Nu ești în pericol, nu ți se întâmplă absolut nimic, dar este șocul unor civilizații care sunt diferite. Nu poți să te plimbi pe stradă cum ne plimbăm aici pe stradă pentru că în Senegal nu prea au trotuare. Noi suntem niște anonimi în orașe – în Africa nu ești un anonim, în Africa toată lumea vorbește cu toată lumea, este o cultură a poveștii. Și cu cât ești mai străin, cu atât ești mai interesant pentru comunitatea respectivă, cu atât ar dori să-ți povestească despre ale lor și în același timp să te privească și să te cunoască, să-i povești și tu de-ale tale.
Piață în Senegal / Foto: Wikimedia Commons
Și asta poate fi pentru un european dificil de acceptat – că nu poți face zece pași pe stradă fără să fii abordat de cineva care vrea să știe de unde ești, cu ce te ocupi, unde vrei să te duci. Nu-i nimic rău în asta, e o formă de a interacționa. Sunt foarte prietenoși. Pentru că e foarte cald – o mare parte din viața de zi cu zi se desfășoară în stradă: el își face micul comerț în stradă, își face ceaiul în stradă, face mâncarea în stradă. Dacă ai trecut pe lângă el te invită să iei parte la ritualul lui, să împarți masa, ceaiul cu el, să stai de vorbă cu el. Sunt niște oameni foarte deschiși. Și să sperăm că transformările astea nu o să-i schimbe și pe ei, că nu o să se închidă.
Mijloc de transport în comun în Senegal / Foto: Ferdinand Reus Wikimedia Commons
Credeți că vor urma și alte transformări în Africa?
Sigur, și se vor petrece repede. În următorii ani vom asista la transformările astea. O să vedem un continent care va arăta altfel. Și asta se va petrece în timpul vieții noastre. Este o criză a statelor naționale și a politicului. Este clar că vom asista la schimbări – cum vor arăta ele nu știu să vă spun, dar se simte, simți în aer că vor veni schimbări.
Credeți că vor fi chiar schimbări de granițe, așa cum s-a întâmplat în Sudan, de exemplu?
Sigur vor fi schimbări de granițe. Cum s-a întâmplat în Sudan, cum se întâmplă acuma în Mali, cum era gata-gata să se întâmple în Coasta de Fildeș și a fost salvată în ultimul moment prin intervenția formațiunilor autohtone și intervenția franceză. Cum se întâmplă în momentul acesta și în Guineea-Conakry. Sunt multe state care nu vor putea funcționa în granițele astea.
De ce?
Pentru că au fost artificiale. S-a întâmplat acel paradox: au fost construite întâi statele naționale, iar după aceea au trebuit susținute ideologic și politic. Istoria în cazul statelor europene este folosită ca să susțină construția națională, în cazul statelor africane a fost inventată ca să justifice construția națională. Sunt invenții. Sigur că națiunea este invenție, dar în cazul Africii este cu asupra de măsură invenție. Europenii au mers și au continuat să vadă continentul ăsta pe stereotipuri de secole. Nu-i cunoșteau pe africani și când au împărțit Africa au împărțit comunități întregi fără să-și dea seama. Sunt triburi care sunt împărțite între trei-patru state. Triburile astea, comunitățile astea nu recunosc granițele naționale. Au regulile lor pe care le respectă. Oameni de știință, politicieni, și-au pus tot talentul în funcțiune pentru a le justifica, însă etnicul pare – după mine, s-ar putea să mă înșel – dar etnicul îmi pare mult mai puternic acum decât tot ce înseamnă ideologie. Și am observat o reîntoarcere pe structurile tari.
De exemplu, în Senegal, Gambia, Guineea-Bissau – sunt trei limbi oficiale: franceza, engleza și portugheza. În toată această regiune predominante sunt triburile wolof, etnia wolof. Acești oameni vorbesc în trei state naționale aceeași limbă și aparțin aceleiași etnii. Iar regulile etniei sunt mult mai puternice decât regulile statele.
Spuneați despre Guineea că este unul dintre cele mai bogate state din Africa, dar nu reușește să-și exploateze bogățiile tocmai din cauza conflictelor dintre diferite etnii.
Nu reușește să-și exploateze bogățiile din cauza unor lideri politici care nu sunt capabili să conducă un stat cum trebuie din cauza faptului că statul nu există în momentul de față, nu există o autoritate în adevăratul sens al cuvântului. Noul președinte, care a fost ales prin alegeri libere anul trecut, are mari dificultăți să-și impună principiile. Este o țară în care economia nu funționează. Ar trebui să se reinventeze după alte reguli – și politice, și economice, și administrative. Are nevoie să renască. Acum nu funcționează în sensul că alegerile nu au făcut altceva, după o perioadă lungă de dictatură, decât să deschidă cutia Pandorei. Pentru că etnia care a fost la putere – soussou – a acceptat să lase locul unei alte etnii – etnia care se considera îndreptăți să vină la putere – etnia peul – este etnia care controlează economicul.
Femei peul din Paoua, Republica Centrafricană / Foto: hdptcar Wikimedia Commons
Dar în aceeași măsură și etnia malinke se consideră îndreptățită să preia puterea – ca număr, ca influență în stat, ca prestigiu. Președintele este de etnie malinke, cel care a pierdut alegerile este de etnie peul. Comunitatea peul nu a acceptat niciodată că reprezentantul lor a pierdut alegerile. Noul președinte nu reușește să stabilească cu celelalte partide politice – care sunt toate propulsate de etnic – nu reușește să stabilească de comun acord o dată pentru alegerile parlamentare. De un an de zile Parlamentul tot întârzie să se constituie. Greu de crezut că un stat poate funcționa în condițiile astea.
La ora actuală, cum este privită perioada colonială în Africa?
Amintirea este foarte puternică. Eu am crezut, din bibliotecile occidentale, că am terminat cu amintirea asta, că perioada asta colonială a fost asumată, că istoria a fost asumată. Poate nu pace, dar armisitițiu – pentru că e greu de șters din mintea oamenilor o perioadă dură. Când am ajuns acolo însă am constatat că memoria este încă foarte vie și africanii încă nu s-au împăcat cu trecutul lor. Sunt multe voci care încearcă să analizeze cu detașare, fără o implicare în perioada asta colonială. Mai mult oameni de știință, însă discursul acesta al vinovăției este încă foarte puternic. Pentru tot ce s-a întâmplat în cei 50 de ani de independență, partidele politice, oamenii politici nu-și asumă eșecurile. Și atunci toate eșecurile sunt puse pe seama perioadei coloniale. Răspunsurile la toate eșecurile se caută în perioada colonială.
Iar la nivelul arhitecturii este poate cel mai vizibil războiul acesta al memoriilor. Tot ce este arhitectură colonială este aproape uitată, lăsată, pentru că nu e asumată, nu e nimănui. E ca un fel de război cu clădirea. O lăsăm să se ducă, să moară și să uităm că a fost vreodată.
Și factorii politici acceptă să lase arhitectura să se ruineze?
Da. Vor să modernizeze orașele și pentru ei a moderniza înseamnă a șterge de pe fața pământului ce-a fost și a reconstrui.
Deci omul alb este în continuare marele vinovat.
Da. Marile puteri sunt în continuare marile vinovate. Nu aș zice că există o conotație rasială foarte clară, dar Europa are în continuare vina, America are și ea vina perioadei coloniale.
Nu s-a ieșit din logica vinovățiilor. Care credeți că ar fi soluția pentru a ieși totuși din acest ciclu al pasării vinii?
Nu cred că există soluție pentru asta. Trebuie să-și asume propriul trecut – și de-o parte, și de alta. Și Europa trebuie să asume perioada colonială și să pună capăt acestui sentiment de vinovăție. Pentru că în toată perioada asta de ajutor, 50 de ani în care fostele state coloniale au dezvoltat proiecte, nu i-au implicat pe africani, nu i-au făcut parteneri. Pur și simplu au trimis bani, ajutoare. Trebuie să-și asume că tipul ăsta de politică nu este eficient și trebuie să își asume și partea europeană istoria. Sigur, a fost o greșeală, dar gata, s-a terminat. Și partea africană trebuie să-și asume că este o perioadă din trecut. Trebuie să reîncepem.
Valorile acestea europene – democrația, drepturile omului, egalitatea în fața legii – au reușit să fie adoptate în Africa?
Este un amestec îngrozitor în momentul acesta. Acesta continent a fost forțat să accepte regulile europene. Le-au acceptat în perioada colonială. În momentul în care s-a produs decolonizarea au preluat modelul european pentru că tradiția trebuia să fie uitată și nu aveau nici elementele din tradiție pe care să se bazeze noile construții. Singurul model era modelul colonial, dar nu era adaptat. Era preluat și suprapus – că dacă ar fi fost adaptat ar fi fost foarte bine. Și atunci acest continent a fost forțat să accepte regulile jocului european fără să le asume. Și din această situație s-au produs de-click-uri, nu funcționează. Trebuie să-și găsească propriile lor reguli. Sigur că vorbim despre democrație, despre drepturile omului.
Dar sunt și foarte sensibili. În momentul în care încerci să ridici problema drepturilor omului, a democrației, și alte concepte europene și să atragi atenția că nu pot fi preluate și suprapuse peste o realitate care nu este realitatea europeană – au un fel de reținere, cred că născută dintr-un complex: „Adică ce vreți să spuneți, că noi nu suntem capabili să dezvoltăm o democrație așa cum este democrația europeană?”. Sigur, răspunsul este „Nu e cazul să dezoltați același model”. Cred că e momentul să asumăm cu toții să trebuie să revedem anumite concepte. Trebuie să le adaptăm la niște realități care nu sunt aceleași. Sigur că vorbim despre drepturile omului în Africa, numai că altfel decât înțelegem noi drepturile omului în Europa.
Trec din Africa neagră în Africa arabă acum. În ultimele luni tot am discutat în comunitatea diplomatică – noul partid de la putere în Maroc este un partid islamist. Și se tot vorbește despre drepturile femeii. Este o societate civilă care se bate pentru drepturile femeii. Dar felul în care această societate civilă înțelege drepturile femeii este diferit de felul în care țările nordice înțeleg drepturile femeii sau țările din Europa Occidentală. Noi spunem de ce femeia își pune voal? Pentru că asta este opțiunea ei. Dreptul ei este de a purta voal. Singura femeie din guvern poartă voal – face parte din partidul islamic, este opțiunea ei. Nu o poți obliga să facă altfel. În Maroc fiecare face așa cum consideră – vezi doamne în ținută europeană. Soția regelui este foarte modernă. Poartă nu fuste scurte, dar până la genunchi, are un păr minumat pe care îl poartă despletit. N-am văzut-o niciodată cu voal, doar când merge la rugăciune. Surorile Majestății Sale la fel, sunt femei moderne. Dar asta este o opțiune.
E important să existe posibilitatea de a alege.
Sigur. Pentru asta trebuie să ne luptăm. Exact pentru asta – să îi facem să respecte și ei în cadrul comunităților respective dreptul de a alege.
Legat de modelele europene, spuneați la un moment dat că anumite lucruri le-au fost inoculate africanilor. La ce vă refereați?
La tipul de frumusețe. Senegalezii sunt niște oameni foarte frumoși. Sunt amestecați, sunt mulți peuli veniți dinspre Egipt, este influența arabă, sunt foarte frumoși. În schimb, unele etnii au pielea foarte neagră, un negru de abanos. Idealul de frumusețe este pielea deschisă la culoare, spre café au lait. Toate reclamele promovează tipul ăsta de frumusețe. Și de aici o întreagă isterie la doamnele senegaleze ca să-și deschidă pielea la culoare. Folosesc tot felul de creme, tot felul de nebunii, pentru că ele trebuie să răspundă acestui ideal de frumusețe. Nu am înțeles niciodată de ce pielea aceea neagră de abanos nu este căutată. Și părul întins – își fac niște coafuri minunate, este o adevărată artă. Dar nu părul ondulat, ci părul întins, european. Dar o groază de bani să-și întindă părul, să-și pună tot felul de meșe.
Dacă valorile europene – democrație, drepturile omului etc, ar fi asumate de liderii comunităților, credeți că s-ar putea difuza în comunitate?
Nu cred că este o soluție pentru că există diferența. Și nu mai putem să o ignorăm. Trebuie să-și găsească propriul drum. Care este el, nu știu să spun. Între diplomați ne-am întrebat de multe ori care ar fi soluțiile pentru acest continent. Am discutat cu colegi din mediile științifice. Mi-am pus eu personal de foarte multe ori întrebarea ce se poate face. Nu cred că există o soluție dată de cineva, de undeva. Lumea asta își va găsi ea, sigur, drumul, dar va trebui să o mai așteptăm puțin. 50 de ani se pare că sunt insuficienți.
Imediat după decolonizare a urmat o perioadă de efervescență politică în Africa, de dezbateri libere.
Câțiva ani au fost, foarte puțini. Până spre ’63 a fost o perioadă de efervescență politică. După care, neexistând bazele, liderii politici nu aveau pe ce să-și susțină autoritatea și să se justifice. Și atunci s-au impus regimurile autoritare, partidele unice, în ideea de a salva statul unitar. Se simțeau amenințați pentru că nu aveau baze reale, erau pe nisipuri mișcătoare. Și atunci regimurile autoritare au fost considerate soluția pentru salvarea noilor state independete, unitare, în granițe naționale.
Francofonia poate să fie un liant?
Este un liant în fostele colonii franceze. Și este o formă pe care ei o folosesc de a-i apropia de restul lumii. Merg și fac studii în străinătate în țările francofone, primesc burse pentru asta, președintele Wade le-a impus limba franceză – este limba oficială a statului – și le-a impus oamenilor de știință să vorbească numai franceza la colocviile internaționale. În vizitele oficiale, chiar dacă sunt vorbitori foarte buni de limbă engleză, refuză să vorbească limba engleză și cer traducători dacă nu există vorbitori de limbă franceză. I-am apreciat foarte mult: se luptă mai bine pentru limba franceză decât o fac francezii.
În Tunisia și în Maroc se întâmplă o întoarcere către limba arabă. În Tunisia după „primăvara arabă”. Sigur că limba franceză nu este limbă oficială în niciuna din țările Maghrebului, dar era cumva o limbă a administrației. Și în ultimii ani ne confruntăm cu faptul că din ce în ce mai puțin se vorbește franceză în administrație, din ce în ce mai mult primim note în limba arată. În întâlnirile oficiale se vorbește în limba arabă. Sigur că de fiecare dată au grijă să avem traducerea în franceză, engleză și spaniolă.
Cum sunt văzuți arabii în Africa neagră?
Arabii sunt frații mai mari. În primul rând, împart aceeași religie. Au secole de istorie comune. Nimeni nu vorbește despre o vină a arabilor. Sunt foarte puțini cei care îndrăznesc să abordeze rolul arabilor în comerțul cu sclavi. Probabil că asta este legat de împărășirea aceleiași religii. Dar încă nu se vorbește despre rolul lor în istoria de traumă a Africii. Ceea ce eu zic că este foarte bine – sunt locatarii aceluiași continent. E bine să se aibă ca frații, sunt frați.
Acum, cât de profesionalizată este clasa politică în Africa?
Senegalul a dovedit că are o cultură politică. Alegerile de luna trecută au dovedit o cultură politică. Societatea civilă este puternică. Președintele Wade a încercat să impună un al treilea mandat. A schimbat constituția în mai multe rânduri, are proiecte multe, și avea disperarea omului aflat la sfârșitul vieții care vrea să-și vadă viața împlinită. Toată viața a luptat pentru democrație în Senegal, a luptat să devină președinte. Pur și simplu îi mai trebuiau câțiva ani ca să-și vadă 
proiectul împlinit. A mai vrut un al treilea mandat, deși paradoxal – el a fost cel care a schimbat constituția și a făcut din șapte ani cinci ani. Acum mai voia încă un mandat, care nu era constituțional. Comisia constituțională a spus că este constituțional pentru că al doilea mandat nu a fost de șapte ani, pentru că s-a schimbat, a fost o întreagă discuție.
Ei, opoziția s-a unit, societatea civilă s-a unit și președintele Wade (foto) a pierdut în al doilea tur. Și, exercițiu de democrație, în momentul în care au apărut primele rezultate, a apărut pe posturile de televiziune și și-a recunoscut înfrângerea. Ăsta este deja un semn de maturitate. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Coastei de Fildeș acum un an, când președintele Gbagbo a declarat că este vorba de fraudă electorală, că Ouattara nu are niciun drept și nu a vrut să plece. Și a declanșat războiul civil, a declanșat intervenția franceză acolo. Și a plecat așa. Ce spuneam mai devreme, fiecare stat – în momentul în care se va maturiza – va da proba aceasta de capacitate. Senegalul a trecut-o. Și încă ceva: Senegalul este statul – cred că singurul – care nu a cunoscut niciodată o lovitură de stat. Și este oricum singurul în care un președinte a demisionat de bunăvoie și nesilit de nimeni. Nu am mai cunoscut asemenea caz în 50 de ani.
În afară de Senegal, care alte state credeți că se apropie de modelul acestui stat?
Ghana este pe drumul cel bun. Mali părea să fie pe drumul cel bun până la lovitura de stat de acum o lună. Capul Verde. Dar aici e altă discuție, Capul Verde e la intersecția lumilor: nu e nici Africa, nici America, nici Europa – este un amestec, exact imaginea statului într-o insulă. Și-au dezvoltat propria lor lume: nu sunt nici africani, nici europeni. Încearcă să se modeleze, dar merge bine.
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă-ne un like pe pagina noastră de Facebook.
