O adolescentă care a trăit cea mai mare parte a vieții sale într-o sărăcie lucie le dă o lecție de recunoștință tuturor copiilor de vârsta sa care se plâng pentru toate lucrurile minore din viața lor.
Salvarea acesteia a venit într-o valiză din America, atunci când a primit o mulțime de dulciuri, mai multe decât mâncase în toată viața sa. Cu acea valiză, a venit și promisiunea că viața ei se va schimba radical și că va avea posibilitatea să facă ceea ce își dorește: să învețe ca să aibă un viitor strălucit și să poată astfel să își ajute părinții și frățiorii mai mici.
La patru ani de când fetița a fost ajutată de către o persoană cu suflet mare, aceasta și-a spus povestea impresionantă și a demonstrat că fără persoana cu suflet mare din Diaspora, ea nu ar fi reușit să facă ceea ce îi place atât de mult: să învețe.
„Sunt elevă în clasa a zecea în Bucureşti și cred că am trăit un miracol pentru care voi fi recunoscătoare toată viață românilor din Diaspora. Până în clasa a opta, am trăit cu teama gândului că nu o să am nicio șansă să îmi continui studiile, să mă pot duce și eu la liceu, fiindcă părinții mei nu aveau posibilități financiare. Oamenii din satul meu din județul Vaslui, printre care se numără și familia mea, nu au o situație financiară bună, dimpotrivă, pentru că în zonă nu sunt locuri de muncă. Locuitorii zonei se ocupă în principal doar cu agricultura și creșterea animalelor.
Când eram acasă, și eu trebuia să am grijă de animalele din gospodărie, să le hrănesc, să le curăț, să ajut în gospodărie. Aveam grijă de ceilalți frați mai mici și, apoi, când terminam treaba, mai și învățam. Cu toate astea, la școală reușeam să iau notele cele mai mari din clasă. Îmi plăcea să învăț, deoarece descopeream multe lucruri care îți sunt folositoare peste tot. Ceea ce mă motiva să studiez și mai mult era faptul că îmi vedeam părinții cum munceau ca să ne dea ce să mâncăm, să ne îmbrăcăm, asta fiindcă ei nu au avut posibilitatea să învețe din cauza sărăciei.
Văzându-mi mama cum spală rufele, la mână, seara, cum avea grijă de animale, iar a doua zi se ducea cu tatăl meu să munceasca cu ziua, mi se rupea inima; îmi promiteam că dacă o să ajung să îmi fac un viitor o să-i ajut, pentru toate eforturile depuse de ei pentru mine și frații mei. Uneori vedeam alți copii mâncând tot felul de dulciuri, înghițeam în sec, ai mei de-abia aveau bani să ne dea să mâncăm. Alteori vedeam colegii care aveau tot ce le trebuie, iar eu aveam doar câteva caiete primite de la școală, pentru că părinții mei nu mai aveau bani și pentru asta.
Cel mai mare vis al meu, de când eram doar un copil de 11 ani, a fost acela de a putea să merg la liceu, asta pentru că știam că dacă voi rămâne alături de părinții mei, nu voi reuși să-mi creez un viitor prea strălucit. Alte fete, care nu au reușit să se ducă mai departe la școală, fie s-au măritat imediat, fie au stat acasă cu părinții, ajutându-i la treabă. Eu, dacă aș fi rămas acasă, m-aș fi dus cu ziua cu părinții mei, însa în niciun caz nu m-aș fi măritat, pentru că vedeam asta ca pe un chin.
Întotdeauna am sperat la o minune, de asta dorința de a învăța sporea în mine. Uneori cedam, cu gândul că degeaba aștept un miracol. Nu se va întâmpla… Însă apoi mă încurajam, spunându-mi: <Numai oamenii slabi renunță>…Și așa continuam să visez. Toate aceste frământări le-am avut până în clasa a VIII-a, când mă pregăteam de absolvire, și știam că drumul meu urma să se încheie brusc. Pentru mine, șansa de a scăpa de problemele și sărăcia din zonă însemna școala. Într-o zi însă, minunea s-a întâmplat!
La 19 mai 2011, au venit la mine în sat niște reporteri de la <România te iubesc> , căutând copii analfabeți care nu au putut învăța, însă niște vecini de-ai mei le-au spus reporterilor de mine, cum că sunt un copil care are note foarte bune, însă posibilități destul de reduse. Ziariștii au venit la mine acasă și au făcut un reportaj, punându-mă să le povestesc despre mine și despre visurile mele.
După un timp, am primit din America o valiză plină cu dulciuri și haine, nu mai mâncasem atâtea dulciuri în viața mea! Eram foarte încântată, apoi aceeași persoană minunată care mi-a trimis acea valiză-miracol mi-a spus că vrea să mă ajute să mă duc la liceu. Mi-a stat inima în loc! Nu știam cum să reacționez. „Am plâns de fericire!” Nu-mi venea să cred, plângeam de fericire că mă pot duce la liceu! A fost cea mai frumoasă zi din viața mea, una pe care mi-o amintesc și acum, retrăind acele momente.
În ziua aceea am aflat că am posibilitatea de a mă duce la liceu mai departe, să-mi urmez visurile, și am învățat că dacă îți dorești ceva sincer și din suflet, nu are cum să nu se îndeplinească. Însă trebuie să și lupți, chiar dacă uneori îți vine să cedezi. Sprijinul financiar primit din Diaspora mi-a schimbat complet viața. Cu banii aceia îmi plătesc lunar căminul în care stau, îmi iau de mâncare și alte lucruri de care am nevoie. Am început să văd cum visurile mi se îndeplinesc, să sper mai mult, să-mi doresc să fac cât mai multe lucruri. Au trecut de atunci doi ani.
Acum am terminat clasa a zecea și sunt unul dintre cei mai fericiți copii, pentru că am avut șansa de a mă duce la liceu. Cred că m-a ajutat cineva din afară, pentru că probabil a fost impresionat de cazul meu, pentru că știa de problemele din țară și poate a încercat să se pună în locul meu pentru a-mi înțelege situația, ori a trecut prin ceva asemanator. Dacă nu mai primeam acest ajutor, acum nu mai eram la București, ci acasă, ajutându-mi părinții la treabă, și așa visurile mele s-ar fi năruit. Acum important este că am primit ajutor și că totul s-a schimbat în bine și îi voi fi datoare toată viața pentru aceasta acelei persoane minunate care mi-a schimbat viața”, a scris adolescenta pe voceadiasporei.ro.
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
Recomandările editorilor GreatNews:
Memorie și concentrare la examene, fără pastile. Un produs natural face minuni!
Un nou atac Daily Mail la adresa românilor