Frumoasele peisaje rurale mozaicate din zonele montane și de deal din România sunt în centrul eforturilor mai multor organizații de mediu din țară și din străinătate, care și-au propus să ajute comunitățile locale să păstreze această bogăție naturală. Astfel de pajiști și de fânețe, unde trăiesc o mulțime de specii de plante și de animale, au căpătat în ultimii 10 ani o recunoaștere europeană. Drept urmare, statele membre UE s-au angajat din 2007 să măsoare întinderea acestor terenuri agricole, să le cartografieze și să prevină pierderea lor. Deși România are printre cele mai extinse și bine conservate terenuri agricole cu înaltă valoare naturală din Europa, existența acestor zone rurale este amenințată de abandonarea terenurilor agricole, de sărăcie sau de depopulare.
Denumite zone agricole cu înaltă valoare naturală (ÎVN), aceste terenuri ocupă peste 30% din suprafața agricolă a țării: 5 milioane de hectare, asociate cu ferme de mici dimensiuni (de semi-subzistență), de obicei familiale, în zonele colinare din interiorul și din exteriorul arcului carpatic.
Pășunile, pajiștile și fânețele valoroase sunt situate în special în Transilvania, în Maramureș, în dealurile subcarpatice și în sud-vestul țării, și sunt integrate într-un peisaj mozaicat extins și neîntrerupt ce include elemente naturale (precum marginile de câmpuri, gardurile vii sau din piatră, zone împădurite sau cu arbuști, pâraie), petice de pământ cultivat și livezi tradiționale.
Peisajele rurale de acest fel, născute prin practicile agricole tradiționale, ar putea fi o adevărată „mină de aur” pentru turismul românesc și pentru comunitățile locale, însă deocamdată nu sunt valorificate la adevăratul lor potențial. Dincolo de oportunități pentru recreere, aceste peisaje culturale sunt surse de aer curat, de apă și de produse alimentare tradiționale de calitate înaltă.
În ciuda valorii lor pentru comunitățile rurale și pentru societate, cele mai multe dintre aceste pășuni și pajiști semi-naturale și zone mozaicate se află sub o presiune crescândă din cauza abandonului, a intensificării activității agricole și a schimbării în modul de folosire a terenurilor. Sunt amenințate deoarece sistemele agricole la scară redusă nu mai oferă siguranța financiară sau confortul vieții de la oraș sau din străinătate.
Organizațiile de mediu arată că tocmai din acest motiv oamenii de aici ar trebui sprijiniți pentru ca ei să își diversifice activitățile economice (să primească turiști sau să își înființeze afaceri care să vândă produse tradiționale de calitate).
Intensificarea activităților agricole nu este potrivită pentru aceste terenuri din zonele montane sau deluroase, însă pe de altă parte menținerea situației actuale nu ar face decât să perpetueze sărăcia comunităților locale.
Proiectul „Dezvoltare rurală și Terenuri Agricole cu Înaltă Valoare Naturală”, desfășurat în perioada 2012 – 2016 de WWF-România, Fundația Adept, ProPark și Agridea (Elveția), a pornit de la ideea că păstrarea acestor peisaje frumoase nu se va întâmpla prin prevenirea schimbărilor, ci prin combinarea inovației cu tradiția.
În cadrul proiectului finanțat printr-un grant din partea Elveției, prin intermediul Contribuției Elvețiene pentru Uniunea Europeană Extinsă, reprezentanții organizațiilor de mediu au mers în comunități și au ținut ateliere de lucru la care au participat peste 500 de fermieri din 6 zone cu terenuri agricole cu înaltă valoare naturală din România (Zarand, Târnava Mare, Târnava Mică, Pogany-havas, Valea Barcăului, Mara – Cosău – Creasta Cocoșului). Oamenii au aflat cum să obțină finanțări pentru afacerilor lor, de ce este important să se asocieze și ce legislație și norme de igienă trebuie să respecte.
De exemplu, în zona Zarand, aflată la limita dintre județele Arad și Hunedoara, s-a înființat un punct de colectare a laptelui, care reprezintă o sursă de venit durabilă pentru comunitatea locală. Din cauza cantităților mici de lapte pe care le produc sătenii, pe cont propriu nu ar fi reușit niciodată să își vândă laptele. Însă cu ajutorul punctului de colectare au o șansă în economia de astăzi.
În cadrul proiectului, peste 250 de fermieri au vizitat alte ferme și asociații din România, Germania, Ungaria și Austria pentru a observa diferite modele și pentru a găsi soluția cea mai bună pentru gospodăria proprie.
„Sunt zone [din România – n.r.] unde oamenii au început să încerce să ajungă pe piață prin cooperative. Dar există încă rezistență față de cooperative. Sunt zone unde singura modalitate de a ajunge pe piață e de a se lucra cu procesatorii privați care iau laptele, îl procesează, iar laptele ajunge în afară. Problema e că micul producător rămâne cu foarte puțin pentru că prețul e mic”, a menționat Monia Martini, manager de proiecte în cadrul WWF-România.
Reprezentanții ONG-urilor au descoperit că micii producători au o capacitate redusă de a găsi și accesa piețele de desfacere și de a-și prezenta produsele într-un mod atractiv pentru consumatori. De asemenea, ei nu au abilități de marketing și nici acces la informații, iar birocrația excesivă le îngreunează accesul la finanțare. În ceea ce privește sprijinul din partea statului, plățile pentru terenurile agricole cu înaltă valoare naturală sprijină doar 40% din aceste zone din țară (două milioane de hectare dintr-un total estimat la 5 milioane de hectare).
ONG-urile cred că soluția este ca micii producători să se asocieze și să fie sprijiniți să creeze o identitate comercială „umbrelă” a produselor din zonele ÎVN (un brand unic) și o strategie de poziționare a lor pe piață. Aceste produse trebuie separate de celelalte tipuri de produse și trebuie să dobândească o identitate proprie, comună.
„Nu vrem să conservăm sărăcia, ci să dezvoltăm mediul rural – acel mediu rural pe care nu îl mai găsim în alte state. El reprezintă o valoare extraordinară pentru România și pentru Europa”, a explicat Achim Irimescu, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în cadrul unei conferințe dedicate zonelor agricole cu înaltă valoare naturală din România.
Potrivit ministrului, zonele rurale din România pot beneficia de fonduri atâta timp cât oamenii de acolo sunt sunt îndrumați corespunzător. Deocamdată, România este mult în urma celorlalte state europene în ceea ce privește produsele tradiționale recuoscute oficial în UE: are doar 3 (magiunul de prune de Topoloveni, salamul de Sibiu și telemeaua de Ibănești), în vreme ce la nivel european există peste 1.400, campioane fiind Italia, cu aproape 300 de produse tradițioale recunoscute, și Franța, cu peste 240.
„În mediul rural din România sunt produse de foarte bună calitate care trebuie promovate. Realizând produse de calitate, locuitorii pot obține veniturile necesare unui trai decent. Important e să îi învățăm nu să aștepte fonduri, ci să folosească aceste fonduri pentru a crea cooperative, initiațive antreprenoriale”, a completat ministrul.
Legat de agroturism, Irimescu a arătat că România trebuie să rezolve problema infrastructurii dacă își dorește cu adevărat să obțină venituri importante de pe urma frumuseții acestor zone montane sau de deal: „Comisia Europeană ne spunea în trecut „degeaba faceți agroturism dacă n-aveți infrastructură”. Așa e, sunt zone superbe ce nu pot fi vizitate. Ar trebui să poată fi vizitate de orice cetățean din UE”.
Carlo Petrini, președintele Slow Food International, o organizație fondată în Italia în anul 1986, care promovează bucătăriile tradiționale și regionale ca alternativă la mâncarea de tip fast food, este de părere că România are un patrimoniu cultural nevalorizat: „România are 3 produse tradiționale, nu își valorizează materia primă. De ce nu au nume diferite o plăcintă cu prune din Moldova și una din sudul României? Turiștii ar trebui să poată să mănânce mâncăruri tradiționale românești. Trebuie descoperită acea identitate tipică a satului și orgoliul de a face acel produs. Este o țară fantastică, cu o realitate minunată. Satele săsești sunt frumoase pentru că au mândria de a păstra patrimoniul construit. Schimbarea se face de pe teren. Fondurile venite de la Banca Mondială fac o schimbare, dar schimbarea esențială trebuie să vină de acolo”.
Profesorul Laszlo Rakosy de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, a explicat zonele cu înaltă valoare naturală ar trebui păstrate în beneficiul localnicilor: „Peisajele și pajiștile de înaltă valoare sunt rezultatul acestor oameni, acestor actori care de peste 2000 de ani, folosind coasa de mână, au contribuit din plin la formarea și la păstrarea acestei bogății excepțioanale de plante. Pe lângă coasa de mână, o importanță deosebită au avut-o și animalele – cât timp s-au încadrat la un număr rezonabil”.
Rakosy a avertizat că un număr prea mare de oi care pășunează într-un singur loc duce la distrugerea biodiversității: „Sunt zone cu 3.000-4.000 de oi unde se mănâncă și pământul. Acolo nu mai rămâne nimic”.
„Viitorul este o tehnologie mai modernă: mașini ecologice, fără tractoare grele, care înlocuiesc cositul manual cu succes. Zonele cu înaltă valoare naturală pot asigura viitorul economic al comunităților locale, concomintent cu păstratea biodversității”, a mai arătat el.
Nat Page, președintele Fundației Adept Transilvania, crede că aceste peisaje pot supraviețui numai cu ajutorul pieței, prin inițiative sustenabile, nu printr-o infuzie permanentă de fonduri externe. Cu alte cuvinte, fie că se axează pe turism sau pe comercializarea unor produse tradiționale, localnicii ar trebui să învețe cum să se asocieze și să își pună pe picioare afaceri care să le „vândă” orășenilor și vizitatorilor un produs de calitate sau o experiență: „În România e nevoie de localnici cu viziune. E nevoie de câte un singur om în fiecare comunitate și poți face o diferență”.
„Fermele de subzistență trebuie conectate la piață. E singurul mod. Trebuie să ne asigurăm că aceste ferme mici au acces la piețe. România are un potențial uriaș în sectorul agricol, dar sunt provocări majore. Credem că acest potențial nu este exploatat”, a apreciat și Elisabetta Capannelli, country manager pentru România la Banca Mondială.
Potrivit acesteia, în prezent este dificil ca oamenii să rămână în zonele rurale din România din cauza sărăciei și a multor proiecte rămase neterminate (ca de exemplu situația cadastrului). Tehnologiile moderne sunt insuficient adoptate, iar sătenii – tot mai bătrâni – nu au acces la informații.
„Sărăcia în mediul rural e de 3 ori mai mare decât în mediul urban. Asta nu este acceptabil pentru nicio țară. Micii fermieri trebuie transformați în antreprenori ce au acces la piață. Guvernul trebuie să ia măsuri”, a continuat Capannelli.
Banca Mondială are câteva recomandări pentru autoritățile din România: să îmbunătățească legătura sătenilor cu piața, să se axeze pe conectarea locuitorilor din mediul rural la informații și să rezolve problema irigațiilor, a cadastrului și a accesului la apă potabilă.
Iman Boot, expert în agricultură și dezvoltare rurală în cadrul Comisiei Europene, a atras atenția că zonele agricole cu înaltă valoare naturală sunt abandonate peste tot în Europa, ceea ce reprezintă un mare risc: „Un alt risc este intensificarea. Oamenii încearcă să scoată mai mult din terenul lor și folosesc fertilizatori. Fertilizatorii le dau ceva pe termen scurt, dar nu vor putea fi competitivi cu alte părți mai moderne din Europa”.
În schimb, sătenii ar trebui să se concentreze pe diversificarea activităților economice și pe cooperare. Esențial este ca localnicii să aibă încredere unii în alții și să fie mai activi politic, crede Boot: „Asta se poate face numai împreună. Oamenii vor plăti averi pentru a veni în România ca să vadă peisaje, chiar să devină ciobani pentru o săptămână. Trebuie să știe cum să aibă acces. Iar beneficiile să ajungă la persoanele care produc acele zone cu înaltă valoare naturală. Trebuie ca oamenii să se ducă spre piețe, nu spre subvenții. Asta e soluția pe termen lung”.
La fel de important este ca sătenii să obțină un preț mai bun pentru produsele lor, țel care poate fi atins prin introducerea unor tehnologii noi care să crească producția: „Creșterea producției – dar nu intensificare. Sunt multe lucruri de dezvoltat din punct de vedere tehnologic: de exemplu, să taie pajiștile automatizat, nu cu coasa”. Prețurile bune pot fi obținute și prin etichetare și prin promovarea unor produse speciale.
Dacă nu se face nimic, în 10 ani aceste frumoase peisaje culturale rurale din România ar putea fi istorie, crede Boot.
Clunie Keenleyside, de la Institutul European pentru Politici Europene de Mediu, a arătat că flora și fauna sălbatică asociată cu terenurile agricole riscă să dispară: „E important să fie o viabilitate economică. Am văzut cum în Marea Britanie s-au pierdut aceste zone. Acum 15 ani încă le aveam în Marea Britanie. Odată ce le pierzi nu le mai aduci decât foarte greu înapoi. Se pierde școala, poșta, iar apoi pierzi toată comunitatea. Dar când oamenii trăiesc în sărăcie și se luptă să supraviețuiască este dificil să vadă în aceste zone o valoare cu adevărat”.
Printre posibilele soluții, Keenleyside a menționat recunoașterea și recompensarea financiară a muncii fermierilor ce practică o agricultură cu înaltă valoare naturală.
Mihai Herciu, director general al Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), crede că mediul rural românesc poate prospera numai dacă micii producători se asociază: „E dovedit că numai prin asociere mai mulți mici producători pot să reușească să își facă o politică de marketing care să le permită valorificarea produselor. O afacere din mediul rural, dacă nu e verificată de cererea de pe piață, atunci mai devreme sau mai târziu va avea de suferit și poate se va închide. Din păcate, conceptul de asociere nu a fost promovat la adevărata valoare în piață. Sunt rețineri ale fermierilor față de asociere”.
Herciu a dat ca exemplu pozitiv centrul de prelucrare a fructelor de pădure și de producere a gemurilor și a compoturilor din satul Saschiz, unde fiecare om din localitate își poate aduce fructele: „Aceste inițiative locale trebuie mai întâi să existe și apoi să fie încurajate”.
Peter Hurley, producătorul festivalului anual „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, a atenționat că „cea mai mare criză” cu care se confruntă agricultura românească de 25 de ani este lipsa de cooperare: „Și nu se face nimic în aceată direcție. 400 de milioane de euro ar costa soluția pentru a salva această civilizație [civilizația rurală – n.r.]. Pentru fiecare GAL [grup de acțiune locală – n.r.] din țară [ar trebui – n.r.] câte două milioane de euro ca să discute cu oamenii despre asociere. Sunt 200 de GAL-uri în țară”.
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
