Până în secolul XX, medicii operau îmbrăcați în propriile haine, iar măsura competenței lor era dată inclusiv de cantitatea de sânge și fluide de pe îmbrăcămintea purtată în timpul operațiilor. Operațiile fără mănuși și cu instrumente nesterile au durat multă vreme, iar apariția măștii chirugicale nu a avut rolul de a apăra pacienții, ci doctorii în primul rând.
Aceste măști au apărut în timpul pandemiei de gripă spaniolă, începând cu 1918. Erau ani în care teoria antiseptică a celebrului doctor britanic Joseph Lister începea să capete tot mai mulți adepți. Medicii, care intrau în contact cu o mulțime de bolnavi, doreau o minimă protecție împotriva bolii, iar măștile chirugicale din bumbac chiar asta reușeau să ofere.
Imediat după această ”invenție”, au apărut și primele mănuși medicale. Primii care le-au purtat nu au fost medicii, ci personalul auxiliar din spitale. Mănușile erau din cauciuc și erau mult mai grele față de mănușile de astăzi, iar angajații din spitale le purtau pentru a-și proteja mâinile de soluțiile folosite la curățarea încăperilor și echipamentelor din spitale. Ulterior, și medicii au acceptat (cu greu) să poarte astfel de mănuși în timpul operațiilor.
Anii ’40 au adus cu ei un avans rapid în privința modului în care erau tratate rănile pacienților, pentru a preveni infecțiile. Chirurgii buni trebuiau să opereze și bine, și curat. Instrumentele, proviziile și hainele din spitale au început să fie sterilizate fie prin expunerea la abur de înaltă presiune sau la oxid etilenic.
Inițial, toate costumele medicale erau de culoare albă, pentru a transmite pacienților că sunt într-un loc cât mai curat, cât mai sigur. Apoi, prin anii ’50-’60, cele mai mult spitale au renunțat la alb în favoarea diferitelor nuanțe de verde. Costumele verzi au reușit să reducă oboseala ochilor pacienților și, important, petele de sânge de pe ele nu erau atât de proeminente.
Primele costume pentru spitale moderne, pe care medicii le folosesc și astăzi, au apărut în anii ’70. Un tricou în V și pantalonii cu șnur (uneori cu elastic) erau piesele de bază ale costumului, realizat din bumbac sau din combinație de bumbac cu poliester. Între timp a aparut si halatul de unică folosință care se pune peste hainele medicale sau ale vizitatorilor.
Verde și albastru la operații, mai multă libertate pentru restul medicilor
În multe săli de operație, medicilor le este interzis să poarte haine proprii (precum un tricou sau un maiou) pe sub hainele medicale. Motivul este simplu: o mulțime de agenți patogeni pot fi ”purtați” cu ajutorul hainelor în imediata proximitate a pacientului vulnerabil.
Așa-numitele pălării, bonete medicale au apărut tot în anii ’40-’50. Acum, cele mai răspândite sunt acele protecții bufante pentru păr, car sunt purtate de asistente și chirurgi, dar și de toți pacienții care urmează să fie operați. Medicii care poartă barbă primesc în operație o mască pentru întreaga față. Scopul pălăriilor medicale este de a împiedica agenții patogeni din părul personalului medical (sau chiar din părul pacientului) să ajungă în rana deschisă la operație.
În timp ce la chirurgie sunt larg răspândite costumele medicale de culoare verde deschis sau albastru deschis, la alte specialități alegerea costumului medical din punct de vedere al culorii e ceva mai relaxată. Sunt spitale care folosesc culorile hainelor medicale în funcție de specialitatea asistenților/doctorilor. Aceste halate medicale de la Limarom, purtate cu sau fără haine personale, sunt perfecte pentru medicii non-chirurgi din policlinici.
Există chiar opțiunea de a personaliza aceste haine, fie cu numele medicului, fie cu denumirea unității medicale. În cazul pediatrilor, apar adesea pe hainele medicale personaje populare din desene animate.
