În pat cu dușmanul. Fuga dintr-o închisoare fără gratii, după 24 de ani

Foto: Diana Zaharia

E luni, 6 seara, la început de septembrie. La Centrul Diaconia este ora cinei, iar Mioara Ionescu împarte farfuriile în sala de mese de la parter.

Miroase a budincă, iar copiii nu mai au răbdare:

„Mami, iese budincă. Știi ce bună e?”

„Eu vreau mazăre!”.

„4 de mazăre”, zice bucătarul.

„Și o ciorbică”, răspunde Mioara.

În total, 6 copii și 4 femei stau pe scaune. Cu o bonetă albă și înaltă așezată pe cap, bucătarul centrului le împarte copiilor lapte în cănuțe de tablă: „Care mai dorește să spună”.

Pe farfuriile din tablă se aude jocul metalic al furculițelor.

„Mai avem margarină? Vrea ăsta micu’?”

„Da”.

„Mai vreau”.

„Să nu te doară burtica dup-aia”.

„Nu mă doare burtica”.

„Eu mai vreau o porție”.

„Da, puiule, ce mai vrei?”

Un băiețel în pulover roșu se duce la deschizătura din perete de unde ies farfuriile cu mâncare și mai ia o cană cu lapte.

Mă așez la masă alături de mame și mănânc o porție delicioasă de macaroane cu brânză și gem. Laptele e cald și îmi amintește de gustul laptelui de țară din copilăria mea.

„Nu face așa! Stai frumos! Cum spui?”, îl întreabă mama.

„Mulțumesc!”, spune băiatul în roșu. „Săru’mâna pentru masă”, zice apoi râzând în timp ce traversează sala și iese pe ușă.

O mamă își șterge băiețelul slăbuț pe degete. Alta își ține copilul în brațe și îi dă să mănânce. Le privesc și îmi par mame cu o viață normală, cu grijile și bucuriile obișnuite. Dar mă înșel: în spate micilor gesturi și îndatoriri care le umplu zilele se ascunde o suferință nebănuită.

––

Brunetă și cu părul tuns scurt, cu sprâncene negre foarte subțiri arcuite frumos pe chipul alb, cu ochi căprui și buze groase roz, trăsăturile fine ale Mioarei Ionescu mi-au amintit din prima clipă de figura din tinerețe a mamei mele. Privindu-i trăsăturile delicate mi-a fost greu să îmi imaginez că Mioara a avut, odată, fața desfigurată.

Are 44 de ani, dar arată cu 10 ani mai tânără. Ultimii 24 i-a petrecut alături de Petru, soțul său în vârstă de 45 de ani, căruia i-a dăruit doi copii: un băiat, Eugen, și o fetiță, Bianca. Băiatul are acum 23 de ani, fetița 13.

Când ne-am cunoscut, Mioara mai avea câteva zile și se muta definitiv din adăpost. Găsise un proprietar generos care știa că fusese abuzată de soț: îi promisese că îi va lăsa chiria, timp de un an, la 100 de lei pe lună.

„Era o garsonieră nelocuită de 2 ani. Nu se putea locui. Am scos tot: linoleum, stinghie, ruginise și bazinul de apă de la WC. A fost ruginit și când l-am curățat a început să curgă apă pe perete, s-a făcut dâră. Orice început e greu. Dar eu văd în asta un pas înainte. Știu că pare egoist, dar sunt grijile tale. Știi pentru ce te zbați, pentru ce te agiți”.

În ultimii ani de căsnicie Mioara simțise tot mai mult că, de fapt, în casa lor nu trăiau doar ei patru – soții și copiii – ci și un al cincilea membru, care își arăta tot mai des chipul hâd: băutura. Petru a devenit dependent de alcool: „Nu se mai trezea din băutură: dimineața, prânz și seara. Cu sticla de coniac pe mânecă și stingea cu bere. Dimineața trebuia să aibă cafeaua pusă caldă în sticlă. Pe drum el își completa cu coniac mai mult ca sigur. Venea în fiecare seară pe la 10. Nu se putea discuta, nici dimineața, nici în timpul zilei. El bea și în timpul nopții. El nu se mai trezea zi – noapte. Totul era băutura. Orice aș fi spus, el trebuia să țipe, să înjure, din orice subiect”.

Când băiatul era mai mic, tatăl îl suna ca să-i transmită prin el nevestei ce-o aștepta odată ce avea să ajungă acasă: „<Pregătește-te că avem meci>. Vă dați seama că venea acasă și nu știam cum să mă port ca să evit meciul”.

Bătăile nu erau rare, dar prima i-a rămas întipărită în minte ca un fier roșu: „A fost o noapte întreagă de chin, de calvar”. Petru s-a întors acasă băut, pe la 11-12 noaptea.

„Mi-a zis <vezi că avem meci>. Că el a vorbit cu cineva la masă și că i-a confirmat că eu am fost cu persoana aceea. Mi-a pus cuțitul la gât. Mi-a pus mâna pe masă ca să-mi taie degetul mic dacă nu îi recunosc că am fost cu persoana. M-a zgâriat la deget cu cuțitul, la gât… Știam că nimic nu e adevărat decât alcoolul din mintea lui”.

„Și pumni, pumni… Din nas îmi pica sânge… Ce bătaie, că n-o poți numi bătaie, am fost desfigurată… Cu pumnii, cu palmele, de-o parte în alta, așa-mi făcea capul. Îl imploram să înceteze că nu-i adevărat. <Nu, să-mi spui…> Totul a fost o invenție de-a lui de la băutură, o gelozie pe fond de alcool. Am strigat toată noaptea după ajutor, dar era ușa închisă”.

După o repriză de lovituri, Petru devenea brusc drăgăstos, o chema la el, o lua la el pe genunchi, iar apoi o lovea din nou: “<Hai vino la tata să te iubesc, să-mi zici tu mie …>, după care începea… Până dimineața la 4 a durat”.

La sfârșit a vrut să aibă contact sexual cu nevasta lui. Forțată, a trebuit să accepte: „Mai aveam scăpare? Că eram terminată de bătaie”.

Dimineața, când i-a făcut cafeaua, Mioara avea buzele atât de umflate încât nici nu putea să vorbească.

„Atât am așteptat, să plece. Am luat copilul, haine în sacoșă”.

Băiatul era mic pe atunci: n-avea decât 7 ani. Cu ochii vineți, nasul și buzele sparte, Mioara a fugit acasă la soacra sa. După două zile Petru a apărut la ușă: „A venit apoi la soacră și a zis că-i port numele și să merg acasă”.

Soacra a îndemnat-o să plece, că doar era omul ei: „Și a trebuit să mă întorc acasă. Niciodată nu și-a cerut scuze sau iertare, să zică că am fost beat. Vorbele astea nu le-am auzit. Era stilul lui”. Bătrâna era tolerantă cu fiul său. Și ea avusese un soț alcoolic de la care primise bătăi toată viața: „Îi bea și parfumul și carmolul de la baie”.

Certurile și geloziile au continuat: „Nu aveam voie să fac nimic. N-aveam voie să întârzii 15 minute de la servici. Nici la biserică nu mai aveam voie să merg că <trăiesc cu preotul>. Era gelos că mă îmbrăcam în tricou și în blugi. Păi dacă eram vreo elegantă să merg cu fustă, pantofi cu toc, să merg la coafor, să mă întrețin, atunci ce-ar fi fost?”.

Petru avea pretenții mari de la femeia lui. O suna de la serviciu ca să-i spună să-l aștepte cu mâncarea caldă și îi dădea ordine în bucătărie: „Venea să controleze oul. Făcea teoria chibritului cum să arate ouăle: gălbenușul moale, albușul tare și un pic de maro pe margine. Dacă nu, arunca cu ele: <Ce-mi dai mie, cauciuc?>. Vă dați seama cât stres. Stătea lângă mine să vadă cum pun uleiul. Dacă nu era uleiul încins bine… scandal, arunca cu uleiul… a aruncat cu uleiul și cu ouăle prin bucătărie”.

Într-o zi, ca să scape de bătaie, s-a închis în baie: “A împins ușa și a rupt zăvorul. M-a împins cu piciorul în piept și mi s-a oprit respirația. A văzut că nu pot să respir, a umplut ligheanul cu apă rece și l-a aruncat pe mine… alt șoc. M-a umilit în ultimul hal. M-a dat afară pe stradă, mi-a încuiat poarta…”.

Altă dată, Petru s-a enervat pentru că l-a atins din greșeală cu ușa: „Pe el îl deranja orice zgomot, nimic nu mai suporta. Era calculatorul pus după ușă. Și de câte ori deschideam îl atingeam cu ușa. A trântit ușa să spargă geamul, că îl deranjez, că n-are loc în casă: <Eu nu mai am loc în casa mea>”.

„Eu căutam să-mi fac treaba cât era el la serviciu. Găseam scrum pe cearșafuri, totul mirosea a tutun, scrumiere vărsate pe jos. Era o dezordine totală. Eu cum intram lăsam geanta și mă apucam să strâng. De multe ori nici nu mă schimbam”.

“Era nemulțumit tot timpul. N-aveam voie să spun ceva, să obiectez. El era Dumnezeu pe pământ. N-aveam voie să povestesc ceva de la muncă, de pe drum. Din orice începea scandalul. Bea, dormea 1-2 ore, se trezea și o lua de la cap. Nu dormea, nu mânca. Bea. Și de la asta, numai scandaluri. Ajunsesem să evit să discut cu el. Nu puteam să spun A, că el spunea B. Era omul contrazicerilor. Cu toate cunoștințele trebuia să se contrazică. Băieții la băutură îl porecliseră <justițiarul>. El n-a conceput să aibă o discuție. Eu dacă povesteam o întâmplare din autobuz, de la servici, el făcea scandal din asta. Dacă spuneam că am stat în stație: <Ești proastă!>. Mi-era și frică să mai deschid gura”.

„Din ușă mă lua: <Unde ai stat până la ora asta? Atâta faci cu troleul, atâta cu tramvaiul>. A aruncat cu scrumiera, a aruncat cu cana de cafea, nu m-a nimerit. Toți vecinii îl auzeau. Vara, la curte, auzeau numai scandal… Avea un obicei. Stătea în sufragerie la TV. Pe la 10:30-11:00 atunci începea scandalul: <Vino încoa, de ce nu stai cum mine, vino să stăm de vorbă>. Fata venea cu mine de frică să nu mă bată. Nu mereu avea efect. Câteodată a mers, câteodată nu”.

„Era gelos, nici la școală nu mă lăsa să merg, nici la tură de noapte, credea că mă întâlnesc cu bărbați. Și vorbea urât și făcea glume proaste: <Mai bine vedeam o monedă decât să te văd pe tine>”.

Mioara își amintește că Petru avea „o palmă mare, osoasă”: „Când dădea o palmă îmi ajungea și la gât, și la față, și la nas. Rămâneam cu gâtul întors de la o palmă”. Dar bărbatului nu i se părea mare lucru: „Ce, i-am dat o palmă… Ce, moare de la o palmă?”.

Nu a vrut să depună plângere la poliție pentru că îi era frică de urmări. Se temea că tot ea va avea cel mai mult de suferit.

Soacra îi spunea cu reproș că nu era suficient de afectuoasă cu fiul ei pentru că el nu voia decât iubire: „Că nu-i ofer dragoste, că nu dorm în pat cu el…”. Nici nu avea cum. Familia cu 4 membri împărțea două camere dintr-o casă a soacrei: băiatul dormea pe canapea în sufragerie, Petru într-un pat în stânga tot în sufragerie, iar ea și fetița într-un dormitor „de 3 pe 3”: “Eram eu cu fetița, cu un șifonier”.

„Singura satisfacție [era] că mă duceam și-mi scoteam banii de pe card. Asta era singura satisfacție, că în Carrefour umpleam coșul și aveam de toate. El un iaurt nu lua. Și acolo ne stresa: <Te-ai măritat cu Carrefour-ul?>. Îl sunam să ne ajute cu sacoșele, nici atunci nu venea. Da’ când aduceam sacoșele venea, căuta, își lua biscuiți și îi punea pe masă… Erau biscuiții copiilor. Plus că mi-a aruncat de nu știu câte ori ciorba din frigider și salata pe pereți, și ouăle din tigaie. Da’ nu și-a făcut niciodată cafea. Nici măcar să-și pună apă caldă”.

––

Mioara avea 19 ani și abia dăduse BAC-ul când l-a cunoscut pe Petru. Era decembrie și se angajase la o întreprindere de cinescoape din București. Pe atunci locuia într-o localitate din apropierea capitalei și făcea naveta. Petru s-a angajat la aceeași fabrică, la o lună după Mioara. De cum a văzut-o, tânărul Petru pus un rămășag cu ceilalți muncitori din fabrică: „<Pariu că o să fie cu mine?>.

„Eram blondă, frumoasă, cuminte. M-a invitat la sora lui. Eu l-am refuzat. Fiind mai retrasă, zic nu mă invită la o cofetărie, cum se face? L-am refuzat. Și el s-a împrietenit cu toate fetele de acolo și eu am fost ultima. De pariu el mi-a recunoscut cu nonșalanță…”.

„Era tânăr, înalt, frumos, brunet, cu ochi verzi. Nu aveam de ce să îmi fac griji atunci. Dar în timp… tatăl lui a fost alcoolic și el l-a urmat îndeaproape. Tatăl lui bea și spirtul, și parfumul de la baie, tot ce găsea prin casă. La 20 m-am căsătorit. La 21 l-am avut pe băiat și la 31 pe fată”.

Mioara a ținut morțiș să lucreze și în timpul căsniciei. Se opunea total ideii că „femeia stă acasă și bărbatul aduce banii”.

Timp de 10 ani a fost femeie de serviciu într-o firmă: „Am zis <Nu>, sunt dispusă și să dau cu mătura. Nu dădeam cu mătura, dădeam cu aspiratorul. Zece ani de zile am așteptat să se ivească un post”.

Și s-a ivit. Inițial, la recepție. Răspundea la telefon și la faxuri. Apoi s-a ocupat de contabilitatea firmei, de gestiune, iar când au avut nevoie de o secretară de director ea a fost omul cel mai potrivit. Ulterior a intrat în sistemul medical, mai întâi ca îngrijitoare: „Am stat o lună îngrijitoare. După o lună am dat examen și am intrat infirmieră. Timp de 3 ani am lucrat ca infirmieră și am făcut în timpul liber școala de asistente. Și am dat examen și am intrat ca asistentă. Toată viața mea a fost numai examene, numai lucrări”.

„El cred că avea o invidie și o ură că nu concepea să fiu mai presus de el. Am observat asta când am făcut școala de asistente. El făcea un scandal monstru că dau banii la stat, că toată lumea ia banii de la stat și eu îi dau. Tot timpul am căutat să avansez atât cât se poate, cât potențial am avut eu. Ca în final să fiu asistentă medicală. Am văzut de când am intrat în sistem că e ceva ce îmi place. Când faci din suflet îți iese”.

––

Anii petrecuți alături de Petru au învățat-o pe Mioara că trebuie să se justifice și să își explice neîncetat acțiunile. Cu un soț gelos și suspicios, se dezvinovățea încontinuu pentru toate minciunile și infidelitățile plăsmuite de mintea bărbatului. Erau doar niște fantasme, însă niște fantasme care coborau din lumea închipuirilor și lăsau urme adânci în realitate.

Am vorbit de multe ori, iar de fiecare dată, ca și cum în acele momente trecutul s-ar fi revărsat în prezent, Mioara simțea nevoia să se dezvinovățească, să îmi explice în detaliu de ce soțul său nu avea dreptate atunci când îi reproșa că îl înșală.

Anul trecut, pe 24 februarie, Mioara a vizitat-o pe una dintre surorile sale. Femeia botezase un copil și avea musafiri. Rămas acasă, Petru era nervos: „Și o tot punea pe fată să mă sune. Că de ce nu l-am luat și pe el. El era la serviciu. A stat și a băut, m-a tot sunat”.

S-a întors pe la 10 jumătate seara: „Cum am intrat pe ușă am dat <Bună seara!> și el m-a pocnit peste față. Că e ziua de Dragobete și eu mă duc la bărbați de Dragobete?”.

Din nou, Mioara și-a afirmat, curajoasă, nevinovăția. „Nu băusem decât un suc”, mi-a spus, iar la mica petrecere de după botez nu erau decât 3 familii și ea.

„A mai venit după-aceea, mi-a mai dat și după ceafă ca să completeze, cu amenințări, cu vorbe urâte, că mă duc la petreceri, la bărbați. Dar îl anunțasem unde merg și el era la servici. Cu alte cuvinte nu aveam voie nici să ies la sora mea, că ele mă instigau să umblu cu bărbați. M-a amenințat că vine să mă dea afară de la serivici. Dar n-avea motiv”.

Mioara a fugit de acasă la începutul lunii martie a anului trecut, într-o perioadă în care soțul său a intrat de două ori în comă alcoolică.

„Eu călcam. A venit fetița de la școală și zic <Vezi, fă liniște, că tati a adormit>. Se duce să se schimbe și vine speriată: <Mami, vino repede că tata a leșinat>. Era grena la față, cu gura întredeschisă. Am chemat salvarea”.

„Fetița i-a dat cu apă pe față. Și-a revenit, au venit de la salvare, a refuzat intrarea. A zis că dacă moare vrea să moară în casă, că din cauza noastră moare. A dat semnătură că el nu se internează. A doua seară a început să înjure pe la 11 noaptea. La fel i s-a făcut rău, aceeași stare de inconștiență”.

În a treia seară nu a mai vrut să își ia nici pastilele: „Și mi-a aruncat pastilele că i le-am dat eu greșit. I-am zis: <Nu d-asta, ci ți-e rău că le-ai luat cu țuică>. A trântit masa, a aruncat cu cutiuța de medicamente în mine. Că <tu ești dușmanul>, <tu ești otrava>”.

Pe la 11 noaptea, Petru țipa la Mioara și la copii și le spunea să plece din casă: „Ultima seară numai atâta a răcnit: <Făcear-ai cancer, curvă, vagaboandă> și tot felul de injurii care erau acuzații pe nedrept. De gelozie nebună din cauza alcoolului. Fetița a început să plângă. Eram desculțe, în pijama. Plângeam și eu, și ea. Zice: <Vă iert în seara asta, dar mâine când vin de la serviciu să nu vă mai găsesc acasă>”.

A doua, pe 7 martie, când a plecat dimineața la școală, Bianca și-a luat toate manualele și toate caietele cu ea: „Vă dați seama ce ghiozdan greu a avut. Copiii au fost de partea mea și m-au ajutat”.

Mioara avea ziua liberă și și-a petrecut-o pe toată în casă. Se hotărâse să plece, dar voia să lase totul în ordine: „Am făcut mâncare, am spălat, am călcat”.

Când l-a sunat, pe seară, l-a anunțat că l-a părăsit: „El voia scandal, să venim acasă. El asta voia, să ne umilească în ultimul hal. I-am spus că ne-a dat afară și nu mai venim acasă”. După câteva zile petrecute la cunoștințe și la rude, timp în care a făcut și o plângere la poliție pentru că a fost dată afară din casă, Mioara și fetița ei au ajuns în centrul pentru victimele violenței domestice al Asociației Diaconia din București.

––

La început, Biancăi i-a fost greu la centru: „Fetița s-a acomodat greu, a plâns: <Mami, nu te gândești la patul nostru, la perna noastră?>. Într-o noapte, că tuna și fulgera, începuse să plângă că tata e singur acasă. Și i-am zis: <Mami, tu nu te gândești dacă el se gândește la tine?>”.

„Am lăsat-o s-o sune, să-l viziteze, dar el prin asta voia să mă atragă pe mine acasă, să mă convingă să mă întorc. Greu a înțeles și ea situația, că încerca să o cumpere: că îi ia tabletă, nu i-a luat; că îi încarcă telefonul. I l-a încărcat o lună, [apoi a zis – n.r. ]că de ce nu i-l încarc eu”.

Când au fugit de acasă nu au putut să își ia prea multe haine: „Fata n-a avut o pereche de adidași, n-a avut trening”. Mioara a trebuit să îi cumpere altele, „de la A la Z”: „Șosete, maiou, chiloți, căciulă, fular”.

După ce s-au refugiat în adăpost, Petru i-a spus fetei că îi permite să vină acasă să-și mai ia din lucruri. Dar la plecare i-a vărsat sacoșa în mijlocul casei: „[A zis] <Ai venit c-o geantă pe umăr și vrei să pleci cu o sacoșă?>. Unele i-a dat voie, altele nu… foarte puține. Ca să mă întorc eu, să mă prindă pe mine acolo și să mă ia la întrebări”.

Mioara mi-a spus că, în trecut, Petru îl bătuse și pe băiat. Acum, se temea că fiul ei începuse și el să bea. Deși a lovit-o mai puțin decât pe fratele ei, Bianca nu a scăpat de jigniri: „N-o scotea din <copilul străzii>. Dacă îi dădea voie să se joace pe stradă îi zicea <N-ai casă, n-ai curte?>. El îi dădea voie ca dup-aceea să găsească un motiv să o jignească”.

––

Mioara a luat decizia să lase totul în urmă și să renunțe la partaj deoarece casa în care a locuit în ultimii ani îi aparținea soacrei și s-a gândit că e mult prea complicat să obțină o parte din locuință.

Nu a fost mereu așa. Inițial, familia locuia într-un apartament, iar ambii soți erau proprietari în acte. Timp de 10 ani, până li s-a născut fetița, Mioara și Petru au stat la bloc. Mioara a avut probleme grave în timpul sarcinii și a stat mult timp internată în spital. În tot acest interval, Petru nu a mai plătit întreținerea, iar datoriile s-au tot adunat până când soțul a decis că vinde apartamentul și se mută cu familia în casa mamei lui.

„El a luat decizia singur. M-a sunat la spital: <Vrei, nu vrei, trebuie să vindem apartamentul. Îți convine, nu-ți convine, vând>. Am fost obligată să semnez. După ce-am născut fetița ne-am mutat la curte”.

Cu banii de pe apartament au plătit datoriile, nașterea și au reușit să bage gaze și să facă o bucătărie și o baie din BCA: „Urma să ne legăm cu partea veche și să facem acoperiș legat între ele. Nu s-a întâmplat asta”.

Când tatăl Mioarei a vândut o casă veche de la țară, Petru n-a fost mulțumit de banii aduși de nevastă în casă și a bătut-o: „Că unde-s banii? Dar n-aveam unde, ce să fac cu banii? Totul era de la bani, că nu-i ajungeau lui banii de băutură și prieteni”.

La moartea mamei a moștenit și un teren. Toți banii obținuți de pe urma terenului – adică 19.000 de euro – au ajuns pe mâna soțului. Nu au apucat decât să meargă într-un concediu în Spania și să înceapă să îi construiască băiatului o casă separată în curte: „N-am reușit să o finalizăm. Nu mai are cine să o termine… Într-o iarnă, din toamnă până în primăvară, i-a terminat”.

Cu restul de bani Petru a vrut să își facă toate poftele: „Știi cum schimba sutele de euro? Și-a cumpărat numai prostii. Dacă vă fac o listă vă închinați. Boxe din alea mari de nuntă de 45 de milioane, zicea că le închiriază, și-a cumpărat pistol, sabie, iatagan, calculator de 22 de milioane și nu știa să lucreze pe el. A dat cu pumnii și picioarele în el că s-a enervat că nu știa să-l folosească: <Îl sfărâm, nu merge, nu e bun>. Și-a luat altul”.

Pentru pistol a dat un test la poliție. L-a luat fără probleme. După ce și-a cumpărat arma, ar fi trebuit să o țină într-un seif sau într-o cutie specială: „Și nu avea, stătea cu el sub pernă. L-au mai verificat, dar știți cum se verifică. Nu au văzut că n-are seif? Nici în cutia lui nu-l mai ținea”.

În curte a instalat camere de filmat: „Și n-avea decât niște cherestea în curte. Nu era o avere. Aveam vecini cu vile și n-aveau camere”. Și-a făcut și un post de radio pe internet și a cumpărat un aparat ca să mixeze muzică: „Și cu banii ăștia puteam să punem acoperiș sau să terminăm casa, ceea ce-mi doream din tot sufletul”.

Mai toate bunurile cumpărate de-a lungul timpului erau pe numele lui, chiar dacă banii erau și ai Mioarei. Într-o zi a sunat-o și a anunțat-o că i-a făcut un cadou: „Hai că ți-am făcut o surpriză. Ți-am cumpărat un aragaz”. Dar îl cumpărase din banii moșteniți de pe urma terenului.

În ultima vreme Petru își ținea salariul de 880 de lei doar pentru el: „În ultimul an s-a purtat foarte rău. Erau luni când aducea 50 de lei, maxim 100 de lei. Când era datoria la lumină un milion și ceva, o plătea el. Când era mai mult, n-o mai plătea. Nu mai aducea salariul acasă, dar nu-i ajungea salariul lui pentru băutură și țigări. Trebuia să-i plătesc datoriile la butic”.

Vânzătorul îi spusese Mioarei că dacă nu plătește nu-i mai dă pâine, ouă și alte cumpărături pe caiet: „I-am zis vânzătorului: <Nu-i mai da băutură pe caiet, că eu din salariul meu trebuie să-i plătesc lui datoriile. Te las cu băutura neplătită>”.

„Cu o săptămână înainte de salariu începea calvarul: <Mie să-mi aduci fluturașul să văd câți bani ai>. El, în schimb, nu aducea fluturașul. Greu… cu datorii la butic, de la un salariu la altul, în jur de un milion, un milion 200… o duceam din datorie în datorie. El nu mai dădea niciun ban. Și nu mai voia să facă nimic în casă”.

Când soția era plecată la muncă, lua banii de pâine și-și cumpăra țigări: „Ajunsese să-și bată joc de mine. Venea acasă cu prietenii fără să mă întrebe. Să le dea de mâncare, dar fără să mă întrebe. Eu la ora 11 când veneau prietenii trebuia să fac ciorbă. Trebuia să mă abțin să nu ies la baie. Mi-era jenă, somnoroasă, ciufulită, trebuia să trec prin fața lor”.

Vrând-nevrând, trebuia să-l slujească: „Eram marioneta lui că-i purtam numele: <tu stai în picioare, faci cafea, stai cu noi>. Toată viața mi-a reproșat că n-am avut nume, că am fost de la țară”.

„Îmi puneam perna în cap ca să nu mai aud vorbe și înjurături. Stăteau în pat cu sticla de băutură. Asta era toată activitatea: băutură și scandal. E ceva normal pentru ei să înjure. Vă dați seama că se auzea în toată casa când venea el cu prieteni. Vorbea tare, mai punea o muzică, <băga-mi-aș…>. Eu mă sculam la 5, plecam la servici, eram obosită”.

Când se întorcea acasă avea de strâns scrumiere, pahare, căni de cafea: „Erau seri în care stăteam până la 10-11 ca să strâng, să debarasez, să fac mâncare, nici nu mă schimbam. Și tot nu era bine că n-aveam timp să mai stau cu el”.

––

Petru a continuat să fie agresiv și după ce Mioara s-a refugiat în adăpost: „De atunci a început mai rău scandalul, cu mesaje și telefoane de amenințare. Din orice vorbă se ajunge la țipete, înjurături și reproșuri. A aflat unde stăm, s-a interesat unde ar putea pleca o mamă cu copii. A venit, a făcut scandal, că el intră cu poliția, că mă dă afară de la centru că stau ilegal, că sparge geamuri, că dă foc. A venit, a intrat în biserică, s-a spovedit, a luat numărul de telefon al preotului, dar i-am explicat preotului că nu se mai poate și că cu un asemenea om nu se mai poate continua”.

„Vreo două-trei luni s-a rugat de noi să ne întoarcem acasă. I-am zis că nu se mai poate, că tu ai căzut și acolo rămâi pentru că ai o vârstă la care nu te mai poți ridica. I-am zis că la vârsta asta nu te mai îndrepți cu nimic. El mi-a reproșat că au fost și zile bune. Câteva, le numeri pe degete. Toată viața mea a fost mai mult rău decât bine”.

Într-o zi, Petru a venit printre blocuri și a urmărit-o pe Mioara de la colț în timp ce vorbea în parc cu fiul său: „M-a urmărit dimineața la ora 7 când am venit de la schimbul de noapte”.

Altă dată a venit la adăpost: „A venit cu un buchet de liliac din curte și a încercat să mă agreseze în fața centrului. Insista să-mi pupe mâna, că să-l iert și m-a tras de mână. Și i-am zis dacă mai îndrăznești să mă bruschezi… nu știu ce se întâmplă… Atunci m-am speriat..”

Bărbatul nu voia să cedeze și a invitat-o pe fetiță la o prăjitură în oraș: „Eu țineam ghiozdanul și ei mergeau în față. În stație iar i-au venit nervii să mă întorc acasă. Că-mi ia gâtul în stradă…”. Petru și-a chemat în cofetărie și un prieten de familie polițist, care a încercat să îi împace: „Că <sunteți la o vârstă, că trebuie să ajungeți la un consens>. I-am zis că nu se mai poate și el insista”.

Au urmat amenințările la telefon: „Mă stresa, nu-mi dădea pace, mă amenința că vine la servici și mă dă afară de la servici. M-a urmărit pe stradă, mi-a zis <uită-te pe unde mergi, că eu sunt umbra ta și eu îți iau gâtul pe stradă>. Eu nu aveam nicio dovadă scrisă. I-am tot închis. Eu nu l-am înjurat niciodată. Nu l-am jignit, nu i-am zis nici măcar <dă-te mai încolo>. Nu mi-e felul. Îi tot închideam și-l ignoram și probabil l-am scos din sărite”.

Când a văzut că nu îi mai răspunde, Petru a găsit soluția mesajelor: „A început cu mesaje de amenințare în care a zis că îmi încheie contractul cu viața”. În martie 2014 Mioara a depus o nouă plângere la poliție: „L-a chemat la poliție și ne-a pus față în față”. Polițistul doar i-a spus lui Petru că soția îl poate da în judecată pentru amenințările din SMS-uri.

„El m-a sunat și mi-a zis: <Ai văzut că nici poliția nu poate să-mi facă nimic?>”.

Apoi au început mesajele cu „Tic-Tac”, la diferite ore, de dimineața până seara: „Cam o săptămână m-a stresat așa”.

A ajuns din nou la poliție: „M-au întrebat <Și ce să facem, să îi punem în vedere?>. Zic <faceți ce trebuie să faceți>. I-au dat o amendă de 200 de lei. De atunci n-a mai dat niciun mesaj de genul ăsta”.

În august, când i-a zis soțului că vrea să vină acasă să-și ia din lucruri, a izbucnit din nou: „Mi-a zis că dacă vin îmi ia gâtul”.

Mioara i-a rugat pe polițiști să îi ofere protecție ca să meargă până acasă, dar autoritățile i-au zis că nu există această posibilitate și că nu pot să-i asigure protecția, nici cu cerere scrisă: „Și-am renunțat la toate lucrurile”.

“Televizor, frigider, aragaz, a spus că alea nu mi le dă și că n-am ce să caut acolo. Cu toate că i-am explicat că sunt din banii mei. Dar erau documentații, cărți de medicină… Nu vrea să recunoască că eu am adus bani în casă, că am muncit și am contribuit la menținerea casei și a căsniciei”.

Nu a păstrat chitanțe, iar cele mai multe lucruri sunt cumpărate pe numele lui: „Nimeni nu s-a gândit că se va ajunge aici. E stresul prea mare ca să mă complic”.

Când a hotărât să divorțeze, nu i-a cerut lui Petru decât pensie alimentară și custodia fetiței. El a fost de acord ca fetița să rămână la mamă: „Mai greu cu pensia alimentară. Am înțeles că e în șomaj și el crede că n-o să-mi plătească pensie alimentară. Nu i-am cerut nici partaj, nici banii investiți. Vreau doar liniște și numele înapoi pentru că el toată viața mi-a reproșat, din prima lună, că-i port numele. Că eu sunt datoare față de el că îi port numele. I-am zis că <nu m-ai luat de la gară, am avut familie, am avut părinți, am avut nume>”.

Cel mai mare regret era că nu plecase de lângă el mai devreme: „Am tot sperat să-l ridic și să-l iau după mine, să fie bine, să crească copiii până îi vedem la locul lor, dar nu s-a putut”. De-a lungul anilor, Petru a îndepărat-o și de surorile sale, și de rude, și de prieteni: „Surorile mele le-a îndepărtat. Zicea <că ele sunt niște curve>. Și din cauza asta ele nu mă mai vizitau. [Zicea: ] <N-are părinți, n-are pe nimeni. Să văd unde se duce>. Și eu i-am arătat că am”.

––

Am prins-o pe Mioara la telefon la sfârșit de septembrie. Se simțea foarte bine în noua garsonieră în care se mutase cu fetița ei: „E bine, e ca acasă, e așa cum mi-am dorit”. Mi-a zis că aveau strictul necesar și că se descurcau: „E o realizare, un pas înainte”.

Pe 7 octombrie urma să aibă prima înfățișare la divorț. Rămăsese neclintită în hotărârea ei de a nu cere nimic din bunurile familiei pentru ea: „N-am ajuns la partaj că n-am dovezi. El mi-a confirmat că vrea să-și ia adio, în ideea să își vadă fiecare de viața lui mai departe. Mi-ar plăcea să se termine de la prima înfățișare”.

––

Pe 15 decembrie ne-am întâlnit la un restaurant din București. Își vopsise părul în negru închis, iar șuvițele îi cădeau răsfirate peste fruntea albă. Aranjată, machiată cu rimel și creion negru, fard argintiu și ruj roz, cu dinții mari și albi ca niște mărgele, Mioara părea și mai tânără decât ultima dată când o văzusem.

Eu am cerut o cafea, ea un ceai. După toți anii în care a trăit lângă un soț alcoolic, nu mai suporta nici mirosul de alcool: „Eu sunt anti-alcool. Nici măcar o bere nu mai pot să văd în fața mea din cauza lui. Urăsc alcoolul. Nu pot să-l mai sufăr, să simt miros de tărie, de bere. Nu suport, m-a exasperat”.

Divorțul se încheiase, iar acum aștepta pronunțarea: „Mă simt foarte bine acum. Îmi ocup timpul, am terminat și cu divorțul. Am avut prima înfățișare la care el a fost de acord cu tot ce am cerut eu: custodia fetei, numele și pensia alimentară”.

Petru a acceptat ca pe viitor să își vadă fiica doar două weekend-uri pe lună. I se părea chiar prea mult: „La început el a zis că poate nu vrea să stea tot weekendul la el, poate vrea să o vadă două ore în oraș”.

„N-am intrat în partaj pentru că știam că nu-mi dă nimic, că nu scot nimic de la el … Că nu aveam nicio dovadă. Eu aveam niște facturi, niște chitanțe, dar au rămas acolo…într-un plic, într-o bibliotecă, printre cărți. Asta înseamnă alt proces. Mai bine săracă și liniștită, m-a chinuit prea mult ca să am puterea …”.

Așa că a luat-o de la zero, într-o nouă locuință, alături de Bianca: „Avem spațiu, o garsonieră pentru două persoane e bine. Am luat-o de la început cu tot ce înseamna o casă, o gospodărie. Am cumpărat mașină de spălat, m-a ajutat un coleg și mi-a donat un frigider și un cuptor cu microunde”. Televizorul a fost tot un dar: „Am avut parte numai de oameni buni care au înțeles ce înseamnă să fii la necaz”.

Începuse deja să strângă bani ca să-și permită să-i plătească proprietarului o chirie mai mare din septembrie 2015: „Suntem atât de econoame încât suntem la a treia lună și n-am încărcat butelia”.

După ce s-au mutat, au renovat complet garsoniera și au băgat apă caldă:„N-am avut apă caldă, gaze, noi am zugrăvit, noi am utilat-o. N-am avut decât un pat, un șifonier, un aragaz, un dulap de bucătărie, o masă și două scaune de bucătărie. Cam atât a fost de folosit din casă”.

Era fericită că Bianca, proaspăt trecută în clasa a VII-a, continua să meargă la centrul de zi de la adăpostul Diaconia ca să își facă lecțiile acolo. Mioara mai avea un motiv de bucurie. Eugen, băiatul ei, plecase și el din casa tatălui. Se mutase împreună cu o fată: „A preferat să stea cu părinții ei, cu bunica ei, decât acasă. S-a maturizat, fata a avut un efect pozitiv asupra lui. Și-a găsit loc de muncă după ce s-a mutat la ea, la un Mega Image la casierie. Are salariu, bonuri de masă”.

––

Într-o seară de ianuarie, Mioara m-a condus pe străduțe și alei până am ajuns într-un bloc cu patru etaje dintr-un cartier bucureștean. A deschis ușa și m-a poftit să intru în noua ei locuință, garsoniera în care stătea în chirie alături de fetița ei.

„Ce bine e să zici, gata, am ajuns acasă”, mi-a spus imediat ce am intrat, iar ea a încuiat ușa în urma mea. „Eu când intru și spun <Gata, am ajuns acasă…>, mă simt acasă. Nu mai vreau să știu de nicio problemă, de nimic”.

Garsoniera avea o cameră spațioasă și o bucătărie lungă. Într-un colț al sufrageriei instalaseră un radiator: caloriferul era mic și nu prea făcea față. O canapea, un dulap, o masă pentru lecții și o masă pentru televizor umpleau camera. În ultimele luni mama și fiica vopsiseră în alb toți pereții din casă: „Era un vernil închis și parcă era apăsător. Am zis mai bine un alb. Am scos și linoleul că era mucegăit și găurit”.

Covoarele și draperiile erau primite în dar de la o soră a Mioarei: “Nimic n-aveam. Am luat-o …nu de la 0, de la 2 – 3”.

Pe ușa de la baie Bianca atârnase un desen cu o cizmă roșie ca de Moș Crăciun, cu vată albă lipită pe post de blăniță, și cu două fete desenate copilărește în mijloc: mama și fiica. Sub cizmă, o inimă roșie purta mesajul „I love you mom”.

Urmele Crăciunului erau încă vizibile în noua casă: steluțe pe dulap, beteală la galerie, un mic brăduț artificial pe un scăunel din lemn, cu un vârf sclipicios aproape la fel de înalt ca bradul.

Sufrageria era plină de jucării de pluș aliniate pe canapea: Tweety galbeni, iepuri, rățoi, ursuleți, cățeluși – vreo 15 în total. Mioara mi-a spus că maimuțoii fuseseră în camera lor de la Centrul Diaconia. Când au plecat, directoarea centrului i le-a oferit Biancăi: „Ea nu a avut maimuțoi. I le-a dat la sfârșit doamna directoare. S-au strâns din donații și erau în camera ei de la centru. I-a zis că poate să le ia pe toate”.

Pe televizor am recunoscut globul cu inimioare roșii plutitoare. Semăna cu globurile de Crăciun în care „ninge”, doar că avea poza Biancăi în mijloc. Nu îl mai văzusem până atunci, dar Bianca îmi povestise la centru cât de rău îi păruse că micuțul glob cu fotografia ei rămăsese acasă, iar tatăl se încăpățâna să nu-i dea voie să și-l ia.

Mioara mi-a spus că Petru cedase până la urmă: “A văzut și ea multe și a participat la multe. Îmi pare rău pentru ea, dar n-aveam cum să o protejez să nu participe sau să nu vadă… A mai atins-o… ea a rămas traumatizată de țipetele lui… Numai dacă țipa la ea se scăpa pe ea, prin clasa întâi, a doua. Plângeam amândouă pe aceeași pernă până adormeam”.

Bianca stătea așezată pe covor, Mioara pe canapea, și își aminteau împreună de ciudățeniile bărbatului pe care îl lăsaseră acum în urmă: „Avea multe materiale pentru casă și îi era frică să nu le fure cineva. Erau 4 camere [de supraveghere]. Una bătea spre poartă. Era foarte suspicios. El din casă, din pat, voia să vadă ce vorbește maică-sa la poartă: dădea sonorul tare. [Zicea] <Și pasărea cerului trebuie să-mi ceară voie să treacă prin curtea mea>”.

Au bufnit în râs amândouă.

Bianca mi-a arătat pe telefonul mobil poze cu masa de Anul Nou și cu masa de Crăciun. Au fost singure de sărbători, dar s-au simțit minunat în noua casă. Eu le-am arătat pozele din tinerețe ale mamei ca să vadă că asemănarea cu Mioara era izbitoare.

Mama Biancăi era fericită că începea o nouă viață. Dar mi-a mărturisit că se simțea teribil de obosită. Ca să își permită să stea în chirie avea două slujbe. La spital lucra în ture de 12 cu 24 de ore, de zi sau de noapte, iar când nu avea ture în timpul zilei îngrijea bătrâni la domiciliu: îi supraveghea, le cumpăra mâncare de la piață, le făcea curățenie, le cumpăra tratamentul de la farmacii și avea grijă să își ia medicamentele.

„E început de an și eu deja mă vaiet de oboseală. N-am avut decât un liber de Crăciun și de 1 ianuarie. Cum sunt liberă merg în partea cealaltă. E greu, nu știu cât oi rezista. Sper să rezist”.

Oricât i-ar fi fost de greu, nu lua în calcul să se mai întoarcă acasă. Știa ce ar fi așteptat-o acolo. Își amintea cu groază de o femeie care a stat o vreme în adăpost, iar apoi a decis să plece cu soțul care venise să o ia din centru: „A venit și a luat-o cu scandal. Era ziua ei. De la poartă a luat-o cu înjurături”.

Mioara nu s-ar mai fi întors la o astfel de viață.

Când se gândea la noaptea de martie în care a hotărât să-l părăsească pe Petru știa că a luat decizia corectă: „Eu până în ultima clipă n-am avut nicio intenție să părăsesc domiciliul. Într-o noapte am stat, am plâns, m-am gândit, m-am răzgândit și cred că am luat decizia bună pentru mine. Mie nu-mi vine să cred cât am stat. N-am avut tăria să fac pasul că el mă descuraja tot timpul că să te văd ce faci, unde te duci. Asta e viața, merge înainte”.

„Vreau să fie Bianca bine. Dacă ar fi să fiu cu cineva nu știu dacă nu ar deruta-o pe ea. Ca să pot să o coordonez pe ea, mai amân eu momentul ăsta. Că dacă o fi să fie să mai am o altă, o a doua șansă la viață, o să fie și mâine, și peste 100 de ani”.

La plecare, înainte să ne luăm la revedere, Bianca i-a șoptit ceva la ureche mamei sale. Apoi s-a dus în bucătărie și s-a întors cu un Moș Crăciun mare din ciocolată. Mi l-a dăruit și mi-a spus că ei nu prea îi place ciocolata.

Am plecat și m-am gândit că Mioara și Bianca nu aveau aproape nimic atunci când au plecat de lângă Petru: nici casă, nici lucruri, nici bani. M-am întrebat câți oameni ar fi pariat pe reușita lor în urmă cu un an. M-am întrebat dacă eu aș fi crezut în biruința lor, știind cât de puțin ajutor primesc femeile abuzate din România. A trebuit să admit că nu. Dar m-aș fi înșelat teribil. Cu puterea ei fantastică, Mioara ne demonstrase tuturor că și cel mai încâlcit labirint avea o ieșire.

*Numele persoanelor din acest articol au fost modificate pentru a proteja identitatea victimelor.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și celelalte articole din seria GreatNews dedicată violenței domestice alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

Prizonieră într-o Românie crudă. Când pumnul e lege de căpătâi
O dramă dintr-un milion. „Femeia trebuie să țină casa, chiar dacă îți dă o palmă”
O altfel de emigrare
1,2 milioane de motive pentru care Ziua Femeii nu există în România