Foto: Diana Zaharia

Am sunat-o pe Elena într-o seară ploioasă de la sfârșitul lunii noiembrie. Mi-a răspuns și am auzit pe fundal o hărmălaie veselă de glasuri de copii, ca o muzică jucăușă care îi învăluia vocea. M-am mirat și am întrebat-o ce se aude.

„Nu sunt la centru, mi-am găsit de lucru”, mi-a spus. „La o grădiniță”.

Era prima dată după aproape 20 de ani când Elena lucra din nou. În ultimii 19 ani trăise la țară, într-un sat mic din județul Buzău, și se ocupase numai de copii și de muncile câmpului.

Acum, începea să redescopere viața independentă, departe de soțul care o bătea în bătătură cu coada de la topor și cu bățul.

––

Ne-am cunoscut la sfârșitul lunii august, la adăpostul din București al Asociației Diaconia unde vin să stea femei și copii victime ale violenței domestice. Suplă și înaltă, cu mâinile muncite brăzdate de cute adânci, Elena Chiriță avea, la 38 de ani, riduri amare în jurul gurii și linii greoaie care îi apăsau fruntea. Dar tunsoarea scurtă, băiețească, îi dădea un aer tineresc. Mi-a spus că abia își tăiase părul, de o zi-două. Mai toată viața îl purtase lung. Îl mai avuse scurt o dată, însă nu din voia ei.

A plecat prima dată de-acasă acum 10 ani: „Atunci m-a bătut rău de tot cu bățul, cu coada de toporișcă, eram numai dungi și el avea de gând să-mi taie nasul. M-a tuns cu forța cu foarfeca. Am stat cu fesul în cap până a început să crească. Numai scări era în capul meu și mi-era și rușine de lume”.

A fugit și a venit în Afumați, la mama ei, unde copilărise. Gheorghe a venit după ea și a făcut tărăboi: „A spart toate geamurile la mama la casă”. Bătrâna a chemat Poliția, iar Gheorghe a fost arestat: „L-a ținut închis 6 luni cât a durat procesul. Și-a retras mama plângerea și s-a întrerupt procesul”. La sfârșit omul a primit 2 ani de închisoare cu suspendare și a ieșit din pușcărie.

A venit după nevastă și a plâns, a rugat-o să vină acasă și i-a promis că nu o s-o mai bată. Bătrâna și-a încurajat fiica să se întoarcă acasă, chiar dacă și ea avusese parte de aceeași viață: „[A zis:] <Hai, du-te înapoi, că și eu am dus-o rău cu taică-tu. Du-te înapoi că se face om de casă>. Că vezi-Doamne am copii cu el, că s-a schimbat… cum e la țară. Și ea știind că și ea a dus-o cu alde tata… Ea putea să zică <Lasă maică, că așa o să fie toată viața>. Că dacă nu mă trimitea atunci poate n-aveam 5 copii, aveam doar 2 atunci. Prin minune a divorțat și ea de tata. Ca să scape de divorț mai repede a renunțat la partaj, la tot, și acum îi pare rău că după o viață nu s-a ales cu nimic. Acum 5 ani au divorțat. El am înțeles că și-a refăcut viața”.

Gheorghe a rămas cu cele 6 luni de închisoare pentru că a spart geamurile. Pentru bătăile aplicate Elenei nu a făcut, niciodată, nicio zi de pușcărie: „Cu toate că am dat declarație, că am fost la poliție în Voluntari, de care aparține Afumațiul”.

Elena s-a întors acasă.

„Și mi-au zis vecinii: <Nu te mai întoarce. La ce mai stai, nu vezi că te omoară în casă?> Și uite că m-am întors”.

„Bineînțeles că nu s-a liniștit. La o săptămână a început iar cu înjurături. Când te sculai te înjura: <Hai dă-te dracu, fă o cafea!>. Am început nici să nu-l mai bag în seamă când înjura”.

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

„Când era bolnav, când avea ficatul distrus, dimineața adu-i micul dejun la pat, mâncarea la pat, ceai, sandvișuri. A ținut ce-a ținut [tratamentul – n.r.]. Când s-a scăpat, s-a scăpat cu totul. A început iar pe băutură, cu înjurături și cu bătaie, cum mă prindea singură pe bătătură. Aștepta seara să adoarmă copiii ca să înceapă scandalul”.

Când o bătea, Elena fugea la soacră, la două străzi distanță. Ajunsese să se plimbe mai mereu de colo-colo cu cei mici, 3 zile acasă, 3 zile la soacră: „A venit la soacră-mea, voia să mă bată și acolo, odată m-am pitit, odată m-a scăpat soacră-mea. A vrut să dea în ea, a nimerit în fată”.

Nu-și mai amintește motivele pentru care primea pumni și palme. Era ceva obișnuit: „Dacă ne apucam să batem la un coteț de porci, i se părea că n-am ținut bine scândura… Pac! Îmi dădea una. Stăteam cu rândul cu copiii până la 10-11. La urmă rămâneam eu, se culcau ei. Stăteam la pândă să vedem se culcă, să nu vină peste noi. Nu știam cum să facem liniște”.

Copiii au crescut înconjurați de vorbe urâte: “La el dacă îi înjura zicea că îi alintă. Că d-aia îi înjură că îi e drag de ei. Acuma iar le zice să vină la el. El bea băutura ca pe apă. Cred că nici nu mai știe gustul la apă. Dacă are sticlă trebuie s-o bea”.

Gheorghe avea datorie la buticul din sat, bea și ajutorul social de la primărie, și alocațiile copiilor: “Doar scotea capul pe geam: <Auzi, ia-mi și mie o bere și 3 țigări>. Și se ducea copilul pe bicicletă. Avea vie multă. Nu vindea niciun kil de vin, păstra pentru el. Și când termina cumpăra. [Ziceam:] <Dacă ai vin de ce mai cumperi bere>, <Nu, ca să sting tăria>”.

Familia Chiriță cultiva legume la solar și avea porci și păsări, ca la țară. Mai scotea un ban din munca la câmp: „Atât aveam, atât cosumam. N-aveai ce să oprești, n-aveai de unde”.

De cum venea timpul frumos și se coceau roșiile, ardeii, salata și castraveții, bărbatul dădea de bani și-i cheltuia pe băutură. Banii pe care îi câștiga muncind cu ziua prin sat ajungeau tot la cârciumă: „Știa să repare motoare, îl mai chema lumea. Acu’ dacă îi dădea ăla juma’ de țuică era cel mai fericit. Nu mai lua bani”.

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

Vara trecută, în iunie, Elena s-a refugiat iarăși în casa soacrei. Gheorghe a venit după ea și a gonit-o și de aici: „A venit cu scandal, cu gălăgie. Când să-mi dea un pumn, m-am ferit eu. Trăgea și ăla mare, și soacră-mea. [A zis] <Până seara, dacă nu pleci cu copiii de aici, vin și te omor>. Atunci mi-am luat copiii și am plecat la Afumați”.

I-a luat pe cei trei copii mici, a făcut autostopul din Buzău până în capitală și ajuns din nou la Afumați. De data asta, mama nu a mai primit-o. Avea o casă spațioasă, cu 4-5 camere, și ar fi fost încăpătoare pentru toți. Dar i-a spus Elenei că mai bine își ia copiii și pleacă în altă parte. Ei îi era prea teamă că se va trezi iar cu Gheorghe la ușă și că îi va da foc la casă: „Dacă nu m-a primit când eram cu băieții în stradă și ploua… Așa îmi spune, că de frică. Da’ am impresia că s-a învățat singură, să nu aibă grija nimănui”.

Nici în casa din Afumați a tătălui său n-ar fi fost binevenită, chiar dacă era goală. Bătrânul divorțase de mama Elenei și acum locuia cu noua nevastă în București. Poliția din localitate a anunțat-o că nu poate pătrunde în locuință fără voia tatălui: „Dacă se duce el și depune plângere n-are ce să facă decât să mă evacueze. Nu vrea să lase pe nimeni acolo. Din ambiție. Stă în București, are casa goală în Afumați”.

Cu 3 copii după ea, Gheorghiță de 2 ani, Maria de 10 ani și Mihai de 9 ani, Elena a stat câteva săptămâni într-o cameră pe care Primăria Afumați o deținea la stadionul din oraș. Apoi a fost îndrumată spre Centrul Diaconia.

Acum, la aproape două luni de când îl părăsise, Gheorghe încă o suna ca să afle unde e și când vine acasă:„ Mă sună <Vino acasă că nu te mai bat, nu te mai înjur>”. Dar cuvintele pe care i le spunea alte ori erau mai apropiate de Gheorghe pe care și-l amintea: „[Mi-a zis] <cum te prind, te omor>. Mi-a aruncat toate hainele în cotețul la porci. Că dacă nu mă mai întorc…”

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

Soacra trăgea și ea de noră ca să vină acasă. Când Elena a întrebat-o dacă îi garantează că fiul ei nu mai dă în ea, a dat înapoi: „A, păi nu mai garantez maică”.

Cumnata îi spunea același lucru și o învăța să profite de bunăvoința soțului: „A, păi dacă nu te întorci tu acuma cât te vrea el acasă, la urmă nu te mai primește”.

Dar Elena era hotărâtă, alesese o separare definitivă: „Mai repede umblu cu copiii pe stradă decât să mă întorc acolo. Poate din chinul ăsta îți vine și zile mai bune. Barim știi că te chinui pentru copii”.

Mi-a spus că la țară, în România, „e ceva normal” ca un bărbat „să ia o femeie la bătaie”: „Dacă îi spuneai la o femeie bătrână: <Eee, lasă maică, că nici eu n-am trăit bine>. Să pleci, să te întorci, era o rușine. Chiar și soacră-mea mi-a zis să vezi ce ne râde lumea, ce ne vorbește tot satul. Acolo la țară e altă concepție… ”.

„Ăștia bătrânii dacă aude c-ai divorțat li se părea ceva anormal. Cum să divorțezi? Nu poate să conceapă ideea că n-ai încotro și trebuie să divorțezi. Mai îmi zicea soacră-mea: <Ia uite și p-aia de la televizor, iar a divorțat>. Îi ziceam: <Ce alea e proaste ca noi să stea așa?>”.

„Dacă nu tot el mă gonea, știi că și acum o târâiam? Poate că și eu tot acolo stăteam cu copii cu tot”.

––

Elena Chiriță crede că o femeie care a fost abuzată în mod constant de soț are nevoie de cel puțin 6 luni de sprijin: „Ca să poți să-ți revii tu ca om. Prima lună de zile după ce am venit nu știam pe ce lume sunt”.

Spune că ar fi nevoie de mai multe centre pentru femei abuzate, la nivelul întregii țări: „Că sunt multe mame care n-au unde să se ducă. Și multe nu știu unde să se ducă, multe n-au auzit. Ar fi bine să mai facă d-astea și să facă cunoscut prin publicitate la TV, la radio, că mulți nu știe”.

Maria s-a acomodat repede la centru, la fel și băiatul cel mic, Gheorghiță. Dar Mihai era trist, trecea clasa a IV-a și nu voia să meargă la școală în București: “Ar vrea la școală la Buzău. Aici să nu cunoști pe nimeni și acolo pe toți. Una e comună, alta e oraș. Nu e obișnuit cu mașini multe”.

„Aici iacă am intrat în a treia lună și nu s-a acomodat. Când e jocul mai în toi, el se dă la o parte. Psihologul a vorbit câte două ore cu el și a zis că n-are nimic, numai că nu vrea să se împrietenească”.

De când era în adăpost, Elena își dusese toți copiii la psihologul centrului. A fost prima dată când copiii au avut acces la consiliere. La școala din satul buzoian nu exista niciun psiholog: „După câte știu trebuie să existe… ce spune că în majoritatea școlilor să existe examen psihologic, la noi nu există așa ceva… Că mai duci copilul acolo să se descarce”.

Mama se temea că dacă îl va da pe Mihai la școală în București, va fugi: „Mi-e că dacă îl înscriu cu forța nu se duce. D-asta mi-e mie. O să-l trimit la Buzău că cu forța nu. Decât să nu se ducă la școală și să stea prin parcuri. [Am zis:] <Barim să știi și tu să citești ca lumea, să citești un act, că nu știi de ce te lovești>. Cu el am avut probleme de la grădiniță. Fugea, se ducea la taică-su: <Hai las-o dracu’ de grădiniță! Ce-i trebuie?>”.

Tatăl și-a încurajat mereu copiii să nu meargă la școală. Băiatul cel mare are acum 18 ani. În clasa a IX-a părinții l-au trimis să facă liceul la București. Aveau o rudă, o cumnată a Elenei, care a acceptat să îl țină în gazdă: „I-am zis: <Ești la oraș, parfumat, nu stai toată ziua în bălegar>”.

După câteva luni, a venit acasă în vacanța de iarnă și n-a mai vrut să se întoarcă la capitală: „L-a auzit pe taică-su: <Că dacă are carte ce face cu ea? Este cu facultăți și n-are servici. Lasă băiatul acasă. Că tot la grădină rămâne, tot la pământ. Ia mai dă-o dracu’ de școală că eu dacă am făcut 12 clase, ce-am făcut cu ea?>”.

„Și a făcut doar 8 clase, n-a terminat-o pe a 9-a și acu’ stă la sapă la grădină”.

Băiatul de 15 ani a făcut la fel. Era la liceu în Buzău, iar părinții îi plăteau internatul: „Și cu el tot așa am pățit. <Și ce faci mă, mai te duci? Las-o dracu de școală, stai acasă>, îi zicea asta în fiecare weekend. S-a învățat iar acasă și n-a mai vrut. N-a fost și el să insiste. El n-a avut nicio legătură cu școala la copii, cum se duc alții la ședințe, el n-avea nicio treabă”.

violență domestică românia
Mihai nu s-a adaptat la viața în capitală. Foto: Diana Zaharia

Elena mi-a spus de la prima noastră întâlnire cât de mult își dorea să-și găsească un loc de muncă în București. Încercase în mai multe locuri, dar îi ceruseră vechime și experiență. Ea nu mai lucrase nimic în afară de muncile câmpului de aproape 20 de ani: „Am căutat și ca femeie de serviciu și n-am găsit. Aștept poate s-o găsi ceva, poate cu timpul s-o ivi ceva”.

Dăduse deja un examen și obținuse atestat de paznic și spera că poate își va găsi un post de agent de pază la o grădiniță, la un spital sau la un magazin.

[quote_box_center]„Surorile mele, care n-am ținut legătura cu ele, ce zice: <Când ai nevoie, vii peste noi?>. Practic, nu mai ai niciun sprijin de nicăieri. Acuma singurul sprijin e centrul ăsta, care te ajută să-ți găsești un servici, să strângi un ban, neplătind chiria. Le dă rechizite, le dă încălțăminte care nu are. Începe copiii școala și le dă. Ne bucurăm cu ce ni s-a oferit. Dacă nu ne primeau aici, unde stăteam, pe stradă?”,

Elena Chiriță, victimă a violenței domestice, 38 de ani[/quote_box_center]

––

Când ne-am văzut la sfârșit de septembrie mi-a povestit că tocmai îl dusese pe Mihai la țară cu o zi înainte.

„Mie o să-mi fie dor de tine, eu vreau cu tine”, i-a zis băiatul pe drumul spre Buzău.
„Păi stai, dar te dau la școală aici”.
„Nu vreau”.
„Păi ce facem, pierdem anul?”

Îi era dor de prietenii din sat și de la școală. Fratele cel mare, de 18 ani, îi promisese mamei că va avea grijă de băiat. Elena știa că nu se poate baza pe soț, iar soacra și cumnata nu erau încântate: „Că dacă băiatul e acolo, nu mai poate să plece frati-su la cules. În loc să plece la 6 la cules, pleacă la 7.30 că trebuie să îl trimită la școală”.

Cum l-a lăsat acasă pe Mihai, rudele au început să o sune ca să-și ia copilul înapoi: „Din sfert în sfert de oră mă sună să mă duc să mi-l iau. Cumnata a zis <că îl ia și-l duce la mama la Afumați>. Dar l-am adus cu cererea lui, cu semnătura lui”.

Elena își amintea că lui Gheorghe îi plăceau copii: „El și-a dorit copii, dar el nu știa să îi schimbe un pantalon: <Ia vezi, ce are ăla de plânge?>, <Mai stai mult cu ăla pe picioare?>. Când avea chef se mai juca cu ei, acu’ nici nu se mai uita la ei. Se ducea copiii la el: <Hai, dați-i drumul la mă-ta>”.

În ultimul timp, doar băutura îi mai stârnea interesul: „Dimineața cu gândul la băut, seara cu gândul la băut. Când vedea un ban, dă-mi și mie să-mi iau o bere și 3 țigări. Până nu știa că nu mai ai niciun ban nu te lăsa. Venea întruna”.

Ca să facă rost de bani pentru băutură vindea lucruri de prin casă: „Am pățit așa cu o mașină de spălat. Când a trecut țiganii mi-a dat-o la fier vechi. Am spălat de mână până am găsit alt jaf la alt om. Când n-avea, făcea ce făcea, vindea fiare, cadre de bicicletă, roți”.

violență domestică românia


Relația Elenei cu poliția a fost bizară și complicată. Femeia nu a simțit niciodată că autoritățile pot, într-adevăr, să o protejeze de soțul abuziv. A fost descurajată imediat ce s-a dus la postul de poliție din comună. Polițistul din secție i-a spus că dacă îi dă amendă lui Gheorghe „oricum n-o plătește”: „Și că rămân numai niște hârtii scrise. Nu se întâmplă nimic dacă doar faci o plângere. O depui și pe a doua și pe a treia și tot așa rămâne. În comune te omoară, te jupoaie, și poliția vine după o oră. Așteaptă să te omoare ca lumea și la urmă apare și ea. Și dacă se cunoaște unul cu altul chiar nu face nimic. Că la noi poliția stă cu el la masă, vorbește, stă la cafele, pleacă”.

Altă dată, polițistul care a venit la ei în curte l-a sfătuit pe Gheorghe să nu își mai bată soția: „Am chemat la poliție și după ce că a venit și târziu, când a venit persoana, doar atât i-a spus, să nu mai facă… cu atât a rămas, cu vorba. La noi la țară nici nu mișcă degetul”.

La final, soțul i-a râs în față: „Ce credeai că-mi face mie polițaiul?”.

„Și eu am rămas cu buza umflată. Doar verbal câteva vorbe să nu zică că a venit degeaba. Dacă îți zic că mi-era și frică să-i dea amendă că așa îmi scotea ochii dup-aia că <ai dat banii la polițai>. Din asta iese alte scandaluri, <că dacă nu te duceai nu pierdeai banii>. Singura dată când a fost un polițai mai ca lumea acolo, unul mai bătrân, l-a luat și l-a dus o lună la Buzău, la Săpoca, a stat internat o lună acolo. Nu știu ăia cum i-au dat drumul”.

Atunci, bărbatul a stat internat o lună de zile la Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Săpoca: „Când s-a întors uite așa îmi bâțâia oasele, zic uite acuma mă ia la bătaie”.

Elena nu a cerut niciodată un ordin de restricție împotriva soțului. Credea că ar fi trebuit să fie divorțată ca să ceară unul. N-avea nici dovezi ale abuzului, cu excepția unor eventuali martori. Însă și acum era convinsă că nu ar fi reușit în veci să își convingă vreun vecin să depună mărturie împotriva lui Gheorghe: „Toți vecinii știa, se uita câteodată prin gard, dar nu intervenea de frica lui. Zicea <I-auzi, Elena iar o primește în seara asta>. Și nu era mulți să fie martori. Când zici că chemi poliția nu vrea nimeni să fie martori. Când aveai câte o vecină și aveai încredere în ea, ea doar te asculta, dar nu se băga că îi era frică ca vecină…”.

Gheorghe o bătea cu pumnul, cu bățul, cu ce nimerea. N-a ajuns niciodată la spital sau la doctor: „Am avut urme, la față nu, că nu dădea tare la față. Am avut vânătăi pe corp, mă bătea cu bățul. Dar n-am fost la IML”.

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

În București, timpul Elenei se scurgea între copii, treburile de la adăpost și căutarea unui loc de muncă. Știa că dacă nu mai voia să se întoarcă la Gheorghe va trebui să își găsească o slujbă în capitală: fetița ei, Maria, începuse școala aici.

Când ne-am întâlnit la început de octombrie mi-a spus că tocmai se întorsese din oraș. Fusese să întrebe de locuri de muncă din om în om: „Am fost și azi, și ieri, pe la magazine non-stop, ca să fac curățenie. Toată ziua am fost plecată câte 2-3 ore de acasă. Mulți a zis că are prin firmă femei de servici, mulți că n-are nevoie”.

„Am depus CV-uri peste tot: <Hai că te sunăm>. Aștept răspunsul de la agenți de pază”. Cu o săptămână înainte reușise să facă un ban după îi făcuse curățenie în casă unei femei.

Spera să-și găsească o slujbă, iar apoi să se mute cu o prietenă – tot o mamă abuzată – pe care și-o făcuse aici, la centru. Se gândeau să împartă chiria pentru o căsuță mică: „O curte să găsim, nu bloc. E și ieftină, să aibă și copiii unde să iasă în față. Doi pași dacă face tot e ceva”.

Elena a locuit toată viața la țară, la curte. Acum, la centru, era altfel: „Nu mi-e drag să stau la bloc. Aici stai toată ziua într-o cameră. Te plictisești, nu poți să stai. Toată viața în aer, acuma stai închis. E bine la bloc dar să-ți placă, să fii învățat. La țară ieși dimineața, e cald, stai afară, mai intri seara”.

Încerca, treptat, să își schimbe viața. Însă Gheorghe rămăsese captiv în viața cea veche, în care cuvintele se rosteau răstit și dădeau naștere amenințărilor și jignirilor: „<A, da’ las’ că dau eu de tine, să vezi ce te omor>. Aseara m-a sunat iar, a răspuns fata. Dar i-a închis. A mai sunat de vreo 5-6 ori și nu i-a mai răspuns. Să zică și el ce face băieții, cum o duce… El nu zice nimic ca lumea. Să vezi când îi drăcuie și-i face în toate felurile. Mă sună, mă amenință. Zice două vorbe și la urmă înjură. Îl las să înjure, închid telefonul”.

 


Gheorghe nu a fost mereu așa, mi-a povestit Elena într-o zi de la sfârșit de octombrie. S-au cunoscut acum 20 de ani, când Elena abia ajunsese la majorat. Ea era din Afumați: „La 18 ani abia mă angajasem și eu în București la o fabrică de mobilă pe Baicului. Am lucrat 8-9 luni”.

Întâmplarea a făcut să ajungă într-un sat din județul Buzău: „Eu am avut o cunoștință din satul lui. La 18 ani eram mică și proastă. L-am găsit pe Făt-Frumos acolo. M-am dus prima dată, a doua oară și a treia oară am rămas la el. Mama nici n-a știut. M-am măritat, nici nu le-am spus părinților”.

A fugit la el într-o zi de aprilie, iar anul următor, în ianuarie, au făcut și nunta, civil și religios: „În aprilie nu m-am mai dus la muncă. Mama zicea ți-ai lăsat servici, ți-ai lăsat tot și ai plecat”.

„Era frumos… Acuma nu mai e. Era mai bătrân, m-a luat cu vorba, e 15 ani diferență. El avea 35 de ani. Vă dați seama… ce minte aveam eu la 18 ani și el la 35? Era trecut prin multe. Am aflat după ce l-am luat că a făcut pușcărie… A făcut pușcărie pe timpul lui Ceaușescu că a furat cu mașina din magazine, roți de rezervă de la mașini. A făcut, a ieșit, iar a intrat. Vă dați seama ce viață a avut. Și eu l-am luat… Asta e… Prietenii atunci n-a zis niciunul că a făcut pușcărie. După ce l-am luat n-a mai furat. Se retrăsese la maică-sa la țară acolo, că fusese la București. Și m-am dus eu Ileana Cosânzeana și l-am găsit”.

Bătăile au început după ce li s-a născut primul băiat, care are acum 18 ani: „La început a fost ca lumea. Muncea, muncea, mergea la sapă. A fost bine până la primul băiat. Bea și atunci, dar nu depășea măsura”.

De atunci a băut tot mai mult, dar Elena nu l-a părăsit: s-a gândit că bătaia nu va deveni o regulă. Soacra îi găsea scuze fiului și o convingea și pe noră că o palmă nu e mare lucru: „Hai lasă, că se mai întâmplă. N-a vrut, l-oi fi supărat”.

Dar bătăile și cuvintele urâte nu au încetat: „El nu trebuie să-i dai motiv că și le găsea el. Făcea scandal, înjurături, gălăgie. Mă înjura, zicea că-mi spune ceva normal. Nu mai spun că dacă vorbea măscări, începuse și băieții, că el era ca un exemplu pentru ei. E ceva ca lumea dacă zice tata”. Ani în șir, Elena nu a primit niciun sprijin din partea cuiva. A devenit prizonieră în propria viață: soacra, cumnata, rudele, chiar și mama ei o sfătuiau să reziste alături de Gheorghe.

violență domestică românia
Gheorghiță, în vârstă de 2 ani, privește pe geamul bisericii din Adăpostul Diaconia. Foto: Diana Zaharia

Ajutată de doamna Lidia, pedagogul Centrului Diaconia unde copiii mamelor agresate își făceau lecțiile, Elena și-a găsit în luna noiembrie un loc de muncă la o grădiniță cu program prelungit. Când ne-am revăzut deja mergea la lucru de o săptămână: „De la 10 ziua până la 6 seara lucrez. Eu spăl cănile, farfuriile în ce mănâncă ei, așez masa pentru prânz, la urmă mă duc le fac paturile lor, apoi trec cu mătura pe la toalete, mai șterg un praf, dau cu mătura pe hol. La 3 când se scoală ei, eu strâng paturile”.

Ultima dată muncise la oraș la 18 ani: „Mi-am schimbat modul de viață cu totul când m-am măritat. Mă obișnuisem cu grădina, nu mă mai gândeam la așa ceva… Mi se pare nițel greu, până mă obișnuiesc cu fetele de acolo. Dar din zi în zi ne împrietenim și când te împrietenești nu mai ești timid, fâstâcit. Până prinzi vechime mai multă, să știi care ți-e rostul. Deja începe să fie mai bine. Sunt acasă sâmbăta, duminica, sărbătorile de stat. Ia copiii vacanță iau și eu. Îmi place, nu e greutate. Nu mi se pare o muncă obositoare. Ce făceam și acasă: spălam, strângeam. Nu mă grăbește să spăl vasele repede. Dimineața mănânci sandvișuri, la prânz ciorbă și felul doi”.

De două săptămâni, Gheorghiță era și el ocupat. Mergea la creșă. Pedagogul găsise o fundație care avea să o ajute pe Elena cu plata creșei timp de 6 luni. Chiar dacă își găsise un loc de muncă, Elena nu câștiga mai mult de salariul minim pe economie, iar creșa ar fi costat-o 220 de lei pe lună.

––

În decembrie, înainte de sărbători, Elena și-a luat primul salariu: „A fost bine, acum știu că am și eu bani. Știi cum e, copiii știu că vii de la muncă… le-am luat o sticlă de suc”.

Acum era 25 ianuarie, trecuseră aproape 7 luni de când îl părăsise, dar Gheorghe încă o suna și îi cerea să vină imediat acasă: „Mă sună în fiecare seară. Vorbește băieții cu mine frumos și când intră el pe fir, mă înjură. Zice <păi nu mă duc înapoi? Că s-au făcut 6 luni, că te-am gonit să te duci la mă-ta și-n 3-4 zile să vii înapoi>. Păi ce, nu mai umblu cu copiii târâș de colo-colo. Dacă am plecat, să fii sănătos. Că să-i aduc băiatul să-l vază și el. Uite, nu-l mai vezi. Tu l-ai gonit, trebuia să te gândești”.

Și fetiței, Maria, îi mergea bine. Se descurca la școală și învăța și la centrul de zi din adăpost: „A luat 9 la română, la muzică a luat 10, la fizică a luat 9 sau 10. Acasă învăța bine. Sper să învețe și mai bine, că aici are cine s-o ajute. O ajută doamnele când fac temele”.

Elena începuse să își caute chirie: știa că în primăvară va trebui să părăsească adăpostul. Centrul era plin.

Mame și copii pe care nu îi mai văzusem niciodată până atunci ocupau toate camerele adăpostului: „Am ajuns la concluzia că deja am stat… au venit mămici noi. E plin. Trebuie să ne încredem în viitor”.

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

E duminică, 6 seara, iar la adăpostul Diaconia e ora mesei. Sala se umple rapid de mame și de copii. În total, sunt 4 mame și 11 copii. Cei mici au vârste cuprinse între 2 și 12 ani: râd, vorbesc tare, și sala răsună de strigăte și de gălăgie veselă. Îmbrăcat în alb, ca de obicei, cu un zâmbet bonom, bucătarul centrului îmi întinde farfuria cu macaroane cu brânză.

Elena stă la masa lungă din stânga, alături de prietena sa și de alți 7 copii. La o altă masă, o femeie slăbuță mănâncă singură la masă, cu fața la perete.

La ușă, un băiețel de vreo 4 ani, Laurică, stă așezat pe scaunele puse unele în spatele altora, închipuind un trenuleț. Se trântește pe jos și începe să se joace pe sub mese cu un tractor galben de jucărie. Mama lui stă la aceeași masă cu mine. E o brunetă trupeșă, cu alți 3 copii lângă ea. Pe cel mai mic îl ține în brațe ca pe-o păpușă și îi dă să mănânce. E îmbrăcat în portocaliu, cu o căciuliță cu floare roz.

„Fetiță?”, o întreb.

„Nu, băiețel”.

Copilul are un an și 8 luni. În fața mamei stă o fetiță la vreo 12 ani, cu părul lung și lins prins într-o coadă severă, cu acea figură tristă și îngândurata de adult, care nu li se potrivește copiilor. Mănâncă și încearcă să aibă grijă în același timp de un băiețel mai mic așezat pe scaunul de lângă ea. Băiatul se tot foiește pe scaun și n-are stare deloc. De fiecare dată când vrea să coboare, bruneta îi atrage atenția fetei să țină băiatul ca să nu cadă.

A doua zi începe o nouă săptămână pentru aceste femei. O nouă săptămână în care vor da o luptă cumplită cu un trecut la care nu mai vor să se întoarcă, dar despre care nu au nicio certitudine că nu le va învălui, într-o bună zi, din nou. Au măcar atât: un punct de pornire. Cele mai multe dintre miile – sutele de mii – de femei bătute în România în fiecare an nu vor ajunge niciodată într-un adăpost.

violență domestică românia
Foto: Diana Zaharia

[quote_box_center]

„Să nu mai stea. De când a văzut că se poartă urât cu ea să pună piciorul în prag și să plece. Că niciodată nu o să se schimbe, mai ales dacă le are cu alcoolul. Dacă în 10 ani de zile nu s-a schimbat, se schimbă acum într-o lună, două? În mai rău da, în mai bine nu. Și ajungi la vorba aia: de ce să stau să mă chinui când poate să se chinuie el singur? Că ajungi să faci o groază de copii și p-ormă e mai greu”,

Elena Chiriță, victimă a violenței domestice, 38 de ani

[/quote_box_center]

Elena Costeleanu, coordonatoarea activităților Asociației Diaconia în București, arată că este dificil pentru o mamă singură să reușească să aibă o viață independentă odată ce a părăsit un adăpost pentru victimele violenței domestice.

Unei femei care a fost dependentă financiar de soțul agresiv și nu a mai muncit în afara gospodăriei de foarte mult timp îi este greu să își găsească un loc de muncă. În situația în care își găsește o slujbă, cel mai adesea este vorba de muncă necalificată (ca femeie de serviciu, de exemplu), care este prost plătită: „Dacă au 8 clase nu se pot angaja ca altceva decât ca femeie de serviciu. Mai mult de 6-7 milioane nu [primesc]”.

Dacă a suferit traume fizice va trebui să își plătească tratamentul: „N-are dantură… Serviciile stomatologice sunt foarte scumpe pentru genul ăsta de traumă. La ochi la fel, picături. Timpan spart – te costă enorm. Și partea de asistență medicală e problematică. Multe care fug de acasă și parcurg această distanță își pierd și medicul de familie. Dacă ea vine din Călărași… până își face transferul de la medicul din Călărași în București, e descoperită”. În astfel de cazuri organizațiile plătesc și asistența medicală, care în mod normal ar fi trebuit să fie gratuită. Se plătește până și certificatul medico-legal, pe care o femeie bătută se duce să și-l ia de la Institutul de Medicină Legală pentru a dovedi că a fost agresată: „Cerficatul medico-legal și-l plătesc. Și ea poate n-are niciun ban”.

Divorțurile sunt și ele costisitoare: „Avocații nu vor gratis. Sunt prea puțini care să facă pro bono. Și un avocat, cât să facă voluntariat? Trebuie să strângă bani de divorț, plus chiria. Cartele, telefoane mobile – nu-și pot permite și tocmai ele au nevoie de abonament”.

Elena Costeleanu face niște calcule simple. Dacă mama are, de pildă, doi copii mici, unul la creșă și altul la grădiniță, ar avea de plătit lunar aproximativ 250 de lei hrana de la grădiniță, 200 de lei la creșă, chiria de 700-800 de lei, mâncarea de acasă cel puțin 200 de lei. S-ar adăuga cheltuielile cu lumina, telefonul, dar chiar și fără ele bugetul unei mame care muncește pe salariul minim ar fi deja depășit.

„Dacă faci un buget, în situația în care e și necalificată, iar angajatorul nu are nici înțelegere, situația se complică foarte mult. Asta e viața reală. Zic unii <de ce se întoarce?>. Pentru că realizează că singură nu se descurcă, iar sistemul n-o ajută sau o ajută atât de puțin încât ea optează să se întoarcă”, explică coordonatoarea.

Economia subterană, atât de răspândită în România și totodată atât de ignorată de autorități, le afectează și pe victimele violenței domestice: „Dacă găsesc un sponsor să-mi plătească o chirie, ăla vrea contract… chiriile toate sunt la negru. Nu vor să le ofere carte de muncă la mame. Și asigurările de sănătate de unde le plătesc ca să mă repar?”.

Pare greu de crezut că s-ar găsi angajatori care să păcălească o femeie agresată, însă s-a întâmplat: „S-a dus o lună și nu i-a dat banii. <A, că ai fost în probă>. Îți dai seama cum s-a simțit ea? Aia e sclavie”.

Iar în general salariile sunt foarte mici în România, continuă Costeleanu, ceea ce le forțează pe mamele singure să aibă două joburi: „Să muncești pe 6 milioane într-o parte cu 6 milioane într-o parte ca să poți să trăiești?”.

Directoarea spune că femeile agresate care nu s-ar putea descurca pe cont propriu ar trebui sprijinite mai serios decât în prezent, când după cele câteva luni petrecute într-un adăpost nu le mai ajută nimeni. O soluție ar fi, spre exemplu, ca unei astfel de mame să i se asigure un loc gratuit la grădiniță: „Nu există așa ceva. Chiar și la grădinițele de stat se plătește alocația de hrană. E 14 lei pe zi ori 20 de zile. O mama nu știu dacă își permite având 3 copii. La 20 de locuri de copii în grădiniță, să fie un loc gratuit”.

Un alt sprijin ar putea veni din partea primăriilor. Instituțiile locale ar putea plăti chiriile pentru mamele care altfel nu s-ar descurca și ar fi forțate să se întoarcă acasă. Această posibilitate există în sectorul 1 din București, dar este departe de a fi implementată eficient la nivelul întregii țări sau măcar la nivelul capitalei. Deocamdată, ONG-urile încearcă să le ajute pe femei să își găsească o locuință: „Am ajuns să fim agenți imobiliari. Căutăm locuințe și locuri de muncă”.

Costeleanu spune că ar fi nevoie ca ONG-urile să colaboreze și să facă presiune pentru a schimba ceva la nivel guvernamental, așa cum s-a întâmplat și cu introducerea ordinului de restricție.

Acum, după ce o femeie părăsește un centru pentru victimele violenței ea nu mai beneficiază de asistență socială: „Nu există servicii în prelungire. E nevoie de terapii de lungă durată. Post-servicii să vrei să-ți plătești tu terapia, costurile sunt foarte ridicate și atunci multe renunță, cad în depresii, au tentative de suicid. Unele își pierd copiii. Copiii ajung în centre de plasament. Unele fac greșeala să își aleagă alți parteneri pe vechiul tipar. Reintră în ciclul violenței”.

Directoarea arată că, în statistici, femeia apare ca un caz rezolvat: a trecut printr-un adăpost, a stat câteva luni, a beneficiat de niște servicii și a plecat. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, cu ea? „Ea pare un caz fericit, dar tragedia continuă”, spune Costeleanu.

Reprezentanta Diaconia arată că, în România, întregul sistem se mișcă foarte greu atunci când apare un caz de violență domestică. ONG-ul lucrează cu poliția, cu sistemul spitalicesc, cu agenția pentru ocuparea forței de muncă, cu sistemul de învățământ: „Lucrăm cu toți și niciun sistem nu merge șnur”.

Transferul unui copil de la o școală la alta se face greoi. Când ONG-ul face o solicitare de transfer, li se răspunde în 30 de zile: „El pierde materie, că nu se poate duce la școală, că nu e înscris. Când reintră are goluri în materie”.

Pe scurt, într-o țară civilizată, când apare un caz de violență domestică, e suficient un singur apel: „Lucrurile imediat se pun în mișcare”.

Dar există și mame care au câștigat bătăliile cu soții violenți și cu sistemul și au reușit să înceapă o viață independentă, după ce au fost agresate ani în șir: „Există și mame care reușesc să iasă. Trebuie să aibă o putere de luptă extraordinară și împrejurările vieții să îi creeze un context care să o ducă în zona asta a reușitei”. De exemplu, dacă o mamă are un copil un pic mai mare acesta o poate ajuta în gospodărie, iar ea poate avea două joburi.

„Sunt femei care stau acolo și suferă că nu văd o soluție. Este greu, dar nu e imposibil. Trebuie să lupte”, conchide Costeleanu.

* Numele victimelor din articol au fost modificate pentru a le proteja identitatea.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și celelalte articole din seria GreatNews dedicată victimelor violenței domestice alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Alte articole din seria GreatNews dedicată violenței domestice:

O dramă dintr-un milion. „Femeia trebuie să țină casa, chiar dacă îți dă o palmă”
1,2 milioane de motive pentru care Ziua Femeii nu există în România
O altfel de emigrare
În pat cu dușmanul. Fuga dintr-o închisoare fără gratii, după 24 de ani
Portret de familie. Când tatăl stă în capul mesei, iar copilul sub ea
Sunetul sec al pumnilor, într-o Românie surdă. Un drum frânt spre libertate