Viața post-COVID. Legată tot timpul de casă și de oxigen: „Acum parcă s-a năruit totul”

mihaela moale covid

Mihaela Moale este dependentă de oxigen, iar cu actualul aparat nu poate părăsi curtea casei. Foto: Arhiva personală

S-au împlinit 4 luni de când Mihaela Moale nu a mai putut să iasă la plimbare. Singura dată când a ieșit din curtea ei din satul Zimnicele, județul Teleorman, a fost într-o ambulanță care a dus-o la spital la „Marius Nasta”, în București. De când s-a îmbolnăvit de COVID la sfârșitul anului trecut, femeia în vârstă de 46 de ani are nevoie de oxigen pentru a putea respira, iar cablul lung de câțiva metri o leagă permanent de locuință. Nici prin casă sau prin curte nu se poate mișca prea mult. După 5 minute obosește. În plus, după infectarea cu virusul a dezvoltat și diabet.

Când vremea este frumoasă iese în curte. Altfel, rămâne în pat: „Stau aici în pat la oxigen. E și urât afară, că așa mai ieșeam. Am prelungitor la oxigen și mai stăteam pe scăunel, că stau la curte.”

Cel mai mult, Mihaela își dorește ca pacienții post-COVID care încă au simptome și după luni de zile de la îmbolnăvire să beneficieze îngrijiri de specialitate în clinici astfel încât să se recupereze cât mai repede.

Aceasta este cel de-al 5-lea episod din seria GreatNews dedicată persoanelor care suferă de COVID de lungă durată. Restul episoadelor le găsiți mai jos:

Tânără, activă, în vârf de carieră. A renunțat la job din cauza COVID: „Am leșinat acolo. Cum să stau într-o ședință?”

Viața cu COVID de lungă durată: „Am 30 de ani și mă simt de 80. Simțeam o tristețe de parcă venea sfârșitul lumii”

Drama unei tinere care și-a pierdut gustul și mirosul după COVID: „Parcă aș mușca din gunoi. Plângeam de foame. Am slăbit 6 kg în 8 zile”

În România, lupta cu COVID-ul se duce și după vindecare: „De o lună mă chinui să prind un loc la analize”

Lungul drum al Mihaelei prin spitalele din țară și din străinătate începe înainte de criza COVID. În 2014 a făcut un transplant de plămâni care s-a dovedit a fi un succes. De atunci, timp de 7 ani, nu a mai avut nevoie de oxigen și a dus o viață activă. Totul s-a schimbat după ce s-a infectat cu virusul SARS-CoV-2.

Primele simptome care i-au dat de gândit că are o problemă la plămâni au apărut în 2011: nu mai putea să respire. Când s-a dus la spital medicii i-au spus că în plămânii ei se acumulează lichid: „M-a drenat, și dup-aia am făcut și pe dreapta. La fel m-a drenat, dup-aia m-a operat la ambii plămâni și la stângul și la dreptul, și în timp am făcut iar. Făceam întruna. Se spărgeau bulele astea de lichid și m-a drenat și am stat în spital 3 luni, drenată și pe stânga și pe dreapta. Se formau, iar se spărgeau, deci nu mai putea să oprească treaba asta. Și automat plămânii stând numai în lichid s-au strâns, s-au atrofiat, nu îmi mai dădeau voie să respir. Asta a fost singura soluție: transplantul.”

„Într-un sfârșit am reușit să luăm legătura cu AKH-ul (spital din Viena – n.r.), mai multă soră-mea, că ea a umblat, eu nu eram om să mă zbat, și trebuia atâtea și atâtea hârtii că așa e la noi în țară, și am obținut un control acolo că trebuia să îmi facă niște analize și să vadă dacă să mă pună pe o listă de așteptare. Prin Asociația Transplantaților m-au ajutat cei care au transplant de rinichi, au pus mână de la mână și au plătit o ambulanță. M-a costat 1.000 de euro, de am putut să merg la investigații, că eram dependentă de oxigen. M-au pus pe listă de așteptare și n-am stat mult: 3 luni. Am fost norocoasă că s-au găsit plămâni compatibili”, a povestit Mihaela pentru GreatNews.

După transplant – pe care l-a făcut fix în urmă cu 7 ani – s-a simțit foarte bine: „Nu oboseam, mergem normal. Urcam 3-4 etaje.”

Mergea la cumpărături, se ducea singură la controale la Viena o dată la 3 luni, când cu trenul, când cu avionul. A mai avut mici răceli, însă niciodată nu a făcut pneumonie și nici nu a ajuns în spital din cauza vreunei viroze.

„Acum parcă s-a năruit totul, cu COVID-ul ăsta”, spune Mihaela.

„Mi s-au atrofiat mușchii. Am stat numai în pat”

Infecția cu virusul SARS-CoV-2 a fost complet diferită. S-a îmbolnăvit cândva în preajma Crăciunului: „Două-trei zile nu am avut miros, dar n-am dat importanță, că starea era bună. Nu aveam altceva. Și dup-aia dintr-o dată m-am făcut fleașcă de transpirație, am transpirat în vreo 3-4 rânduri și începusem să respir mai greu. Și m-am gândit nu-i a bună, tre’ să ajung la spital că ceva se întâmplă. Și am mers aici la Zimnicea la Urgență, mi-a făcut testul și-am ieșit pozitivă.”

Apoi, deoarece starea ei se degrada încontinuu – respira tot mai prost și vomita – și-a sunat medicul de la București, de la „Marius Nasta”: „Știind că sunt cu transplant mi-a zis <Vino cât poți de repede că deja ți-am rezervat un pat>. Și am ajuns pe 29 decembrie la București și pe 31 decembrie m-a mutat la ATI pentru că mi-era din ce în ce mai rău, nu mai puteam. Am stat 2 săptămâni în TIR-ul ăla cu mască CPAP, dup-aia m-a mutat pe ATI-ul dinăuntru încă două săptămâni cu o mască mai ușoară, dup-aia m-a dat pe narine.”

Pneumonia de care suferea a evoluat bine, iar în partea a doua a lunii februarie a fost mutată în secția COVID deoarece testul i-a ieșit pozitiv și în a cincea săptămână. A repetat testul la vreo 3-4 zile, i-a ieșit negativ, și a fost mutată în secția de pneumologie.

În acea perioadă Mihaela și-a dat seama că nu mai putea merge: „Mi s-au atrofiat mușchii, dacă am stat o lună blană. Oboseala tot persista. Am stat numai în pat. Și am slăbit. Pentru că eu aveam 78 de kilograme și am slăbit 17 kilograme.”

Și-a cumpărat singură cadru de mers: în spital nu exista

Deoarece în spital nu existau cadre pentru bolnavi, care să îi ajute să se deplaseze singuri, și-a comandat ea unul de pe internet. Curierul i l-a adus la spital. A dat 130 de lei pe cadru, cu tot cu plata curierului.

„Ca să mă pot sprijini, că dacă nu avea cine să mă ajute mă ridicam pe ăla încet-încet și făceam și eu câțiva pași”, explică ea.

Nici de exerciții fizice menite să o ajute să își revină nu a avut parte, decât într-o foarte mică măsură: „A venit un fizioterapeut la mine câteva zile, de m-a luat așa la marginea patului și dup-aia n-a mai venit. Că trebuia să meargă și la cei din ATI și în cazul ăsta chiar nu avea omul cum să se descurce cu toată lumea.”

Pe 28 februarie a fost externată: „M-a dat acasă la oxigen, mi-a zis c-o să dureze recuperarea.”

La externare a fost sfătuită să facă exerciții acasă, atât fizice, cât și de respirație, ca să se recupereze. Mihaela a început să facă exercițiile pe care le știa de la Viena: „Și culcată, și în picioare, și cu un baston, și cu bandă elastică. Pentru că dacă am slăbit și mi s-au atrofiat și mușchii, aici la mâini, la bicepși s-au lăsat ca la o femeie bătrână și acum trebuie să-i fac la loc. Și la picioare la fel, la gambe, la fel îmi atârnă dacă nu mai am mușchi.”

Kinetoterapia este foarte importantă în redobândirea mobilității, însă ea trebuie făcută sub îndrumarea unui specialist. Foto: lartaldato / pixabay.com

„Și mai am ca un fel de fluier, după transplant mi-l dăduse la AKH ca să suflu în el. Am umflat baloane cu paiul, că paiul ăla fiind subțire mă forțam să umflu balonul, prin forță, ca să deschid alveolele. Bine, și pe net sunt acum destule exerciții care se fac. Eu am făcut din ce știam plus ce-am mai auzit pe colo, pe colo. Am încercat de toate”, completează ea.

„Era altă treabă când cineva e lângă tine, un specialist”

Simțea nevoia unui kinetoterapeut, a unei persoane care să o ghideze când își făcea exercițiile. Însă într-un mic sat precum Zimnicele îi era imposibil să găsească așa ceva, mai ales când se gândea că și la București, în spital, de-abia avusese parte de fizioterapie: „Dacă eram în spital și avea cine să te ajute atunci, în momentul ăla, să te deplasezi, să faci câteva exerciții, îți mai lua pulsul, îți mai lua oxigenul din sânge, era altă treabă când cineva e lângă tine, un specialist. Că și eu acasă făceam și de multe ori mă panicam pentru că oboseam foarte tare și mă speriam atunci, și o lua inima la trap, îmi creștea și pulsul, îmi creștea și tensiunea. Una e când e un specialist și monitorizează și zice <Ho, atât!>. Așa eu din capul meu trăgeam cât puteam de mine că zic mă fac și eu bine mai repede.”

„Trebuia să fie o sală în spital pentru așa ceva. Uite, comparăm acum. La Viena, după transplant, am stat 3 luni și mergeam la sală de 2 ori pe săptămână. Aveam fizioterapeută care îmi dădea anumite exerciții. Că la fel, dacă mă lăsam jos nu puteam să mă mai ridic dacă nu aveam mușchi. Era un ajutor. Pe când la noi te-ai externat și <Descurcă-te, frate!>. Aici nu am (un specialist – n.r.). Unde să merg, să-mi iau un instructor special? Costă o grămadă de bani. Trebuie să fie cineva care să știe ce să facă cu tine în condițiile astea, că sală face toată lumea, dar face ca să arate bine, face pentru mușchi, pentru una, pentru alta, dar eu cum sunt bolnavă trebuie să lucrez pe zone și să știe câte minute să mă lase și ce să-mi facă”, explică ea.

Acum, Mihaela se întreabă dacă nu cumva exercițiile fizice pe care le-a făcut după externarea de la „Marius Nasta” din februarie nu i-au făcut mai mult rău, dat fiind că a ajuns din nou la spital. În primăvară ar fi trebuit să meargă la control la Viena, unde merge o dată la 3 luni (drumul este decontat de Casa de Asigurări – n.r.), însă nu a putut: „M-am simțit așa, încorsetată, n-am putut să respir bine, și nu m-am bazat să plec. Am sunat doctora (de la „Marius Nasta” – n.r.) și i-am spus eu nu mă simt bine, respir din ce în ce mai greu. Zice <Veniți la mine>.”

A sunat la Ambulanță care a dus-o la București. Aici, medicii i-au găsit o bulă de aer în plămâni: „Aerul în loc să circule în alveole, ieșea la suprafață, și a pătruns și în vasele de sânge și a urcat spre gât, mă deranja când înghițeam și venele astea la gât le simțeam inflamate și când puneam mâna pe gât să masez parcă păcănea ceva sub piele de la aerul ăla.”

364 glicemia la ieșirea din spital

Așa că s-a internat din nou la „Marius Nasta” în urmă cu aproximativ două săptămâni. Medicii i-au spus că nu îi pot drena aerul din plămâni deoarece în cazul ei este riscant. Cel mai bine este să aștepte să se absoarbă aerul, se se retragă singur: „Și am stat numai la oxigen. Mi-a dat codeină, ca să nu tușesc. Și într-un final m-a externat. Mi-au zis acuma să stau cuminte la pat, nici cel mai mic efort să nu-l mai fac, pur și simplu repaus total. Dacă fac exerciții se mărește bula aia de aer și iar urcă spre torace, și iar mă astupă, și iar ajung în spital.”

Acum nu mai face exerciții, dar simte o stare de oboseală foarte puternică: „Merg ce merg și trebuie să mă opresc. Nu pot să merg așa încontinuu. Mă dor genunchii, gambele.”

În plus, a dezvoltat și diabet de tip 2. Până acum nu avut niciodată probleme cu glicemia.

Din studiile făcute până acum a rezultat că astfel de cazuri nu sunt tocmai rare: există destui pacienți care s-au îmbolnăvit de diabet după infecția cu virusul SARS-CoV-2.

„L-am dezvoltat în ATI, unde mi s-a făcut glucoză multă. Când m-a externat mi-a scris pe fișă. Plus că mi-a făcut o insulină în ATI pentru că îmi crescuse la 300 atunci. Dup-aia am văzut pe externare tot ce mi s-a făcut. Și am văzut câtă glucoză mi s-a făcut că dacă eu nu puteam nici să beau, nici să mănânc”, spune Mihaela.

La a doua internare în spital analizele de sânge au arătat că avea glicemia și mai mare: 364. „Iau un medicament. Eu nu m-am dus, dar a fost o vecină de-a mea, că dacă eu sunt cu oxigenul, a înțeles domnul doctor că nu mă pot prezenta la control și am vorbit cu dânsul la telefon, i-am explicat ce medicamente iau și cum mă simt și mi-a dat un Diaprel pentru diabetul ăsta, dar nu merge, trebuie neapărat să mi-l schimbe pentru că nu mi-o scade. Zahărul l-am scos că eu și-așa cafeaua o beam fără zahăr, dulciuri mi-am mai luat din astea de diabetici că acum se găsesc și la noi”, continuă ea.

Un cablu prea scurt pentru un control foarte necesar

Mihaela folosește oxigenul non-stop și consumă în jur de 2 litri pe zi. Din fericire, deoarece este pensionată pe caz de boală din momentul în care a făcut transplantul, oxigenul este subvenționat de Casa de Asigurări de Sănătate: „Mi-a zis să-l țin cât mai mult ca să nu mai forțez plămânul. Că mai obosesc și n-am voie să respir așa profund. Mai ales dacă merg, ca fiecare mai obosești, așa cum sunt eu slăbită acum.”

Ține masca pe față chiar și când face baie, mai ales că atunci depune efort: „Data trecută (după prima externare – n.r.) abia începusem să pot să mă spăl singură. Pentru că nu puteam; chemam o vecină să mă spele pe cap. Nu puteam pentru că trebuia să depun efort și oboseam și cu oxigenul la nas. E chiar incomod.”

Problema ei este că aparatul de oxigen pe care îl folosește acum „e mare, e stil geamantan”, și nu e deplasabil: „Cablul de la aparatul de oxigen e scurt, la 1 metru jumate, dar eu am pus încă o prelungire de vreo 2 metri ca să pot să merg mai mult de la oxigen, să merg așa cu el. Prin curte pot să mă plimb.”

Mihaela Moale este dependentă de oxigen, iar cu actualul aparat nu poate părăsi curtea casei. Foto: Arhiva personală

Însă Mihaela are nevoie de un aparat cu oxigen portabil ca să se poată duce la control la Viena: „Dacă plec la control trebuie să plec neapărat cu concentrator din ăsta portabil.” Unele sunt ca o geantă și se pot pune pe umăr, altele ca un troler care e tras de pacient.

Chiria pentru un aparat e 800-900 de lei / lună, pensia Mihaelei 1.100

Însă nu vede cum ar putea să facă rost de un astfel de aparat. Chiria pe lună pentru un aparat de oxigen deplasabil este de 800-900 de lei, iar aparatul în sine costă 3.000 de euro. Din pensia ei de 1.000-1.100 de lei i-ar fi imposibil să plătească o astfel de chirie, iar statul nu decontează folosirea unui aparat portabil.

O soluție ar fi să cumpere unul la mâna a doua, de la „cineva care ar vrea să-l vândă și l-ar da la un preț mai micuț decât e unul nou.”

Dincolo de problemele cu respirația, oboseala cronică și diabetul, Mihaela se confruntă acum și cu atacuri de panică: „Până în transplant mai făceam atacuri de panică, mi se părea normală treaba asta, că rămâneam fără aer, nu puteam să respir, în spital atâtea luni, dar după transplant n-am mai avut nicio problemă. Acuma iar am început să fac atacuri de panică.”

În plus, i-a căzut și părul foarte mult, problemă pe care nu a avut-o înainte de COVID: „În creștetul capului sunt cheală, ce mai am pe margine de pot să-l țin în codiță, să nu se vadă chelia. De la tratament am înțeles, cel din spital pentru COVID. Pentru că mi-a făcut nu știu câte feluri de antibiotic până când mi-a mers pe unul. Eu aveam o coadă deasă, acuma mi-a rămas un smoc așa, dar ce să fac. Am căutat eu pe internet și mi-am luat o loțiune să vedem. Normal ar trebui să crească și așa, dar să îi grăbesc un pic creșterea că sunt femeie și nu pot să stau așa cu chelie.”

Acum, Mihaela speră că, după ce își va rezolva problema de la plămâni, își va putea relua exercițiile pentru recuperarea fizică: „Trebuie în continuare să fac exerciții, să mi se formeze mușchiul la loc și la picior și la umăr. Trebuie să fac sport, trebuie să merg mult.”

Și speră că și în România, undeva mai aproape de ea, preferabil în București, va exista un centru de recuperare pentru pacienții post-COVID care își revin greu după boală și continuă să aibă simptome și la luni de zile de la vindecare.

Foto: lartaldato / pixabay.com

Dacă folosești des Instagram, poți găsi o mulțime de lucruri interesante postate de GreatNews pe contul nostru, accesibil la linkul de mai jos:



Cele mai noi articole ale noastre:

Exit mobile version