În umbra marelui oraş. „Armata” de supravieţuitori de la margine de Bucureşti

Lui Marin Sandu (36 de ani) i s-a arătat adevărata putere a gunoiului în anul 2000. A trecut peste el o maşină şi fără să îşi dea seama ce-l lovise, s-a trezit cu o tijă metalică pe tot piciorul stâng, prinsă cu şuruburi de deasupra şoldului până jos.

Adio, loc de muncă. Ce era să facă? Să stea în casă să caşte ochii pe tavan? A pus mâna pe ciocan şi a luat drumul gunoaielor din estul Bucureştiului.

La capătul Pantelimonului, munţii de gunoaie sunt la mare căutare. Părinţi, fraţi, surori, fii şi fiice scormonesc pe malul lacului Fundeni în măruntaiele movilelor cu gunoi. Sunt maidane întregi, cât zeci de terenuri de fotbal, unde stratul de gunoi are peste un metru adâncime. Unii caută fier, alţii PET-uri şi cei mai îndrăzneţi umblă după cupru. Cu un balot de PET-uri îşi iau o pâine pe zi, cu trei kilograme de fier beau şi o bere şi dacă ar găsi zilnic un cazan de cupru, atunci şi-ar permite să-şi cumpere lunar câte o maşină la mâna a doua.

Treaba e cât se poate de simplă: îţi iei o lopată, un târnăcop, nişte saci şi un căruţ şi te duci pe maidan. Unde te taie capul, acolo te apuci să scurmi pâmântul. Şi dai la târnăcop ca o cârtiţă.

Marin a găsit o placă de construcţii. El caută doar fier beton şi plasă sudată. Îşi aduce repede echipamentul. Cară după el un sac de rafie, o bicicletă, un ciocan mai zdravăn, un cleşte, o funie şi o foarfecă de tăiat fierul.

Înainte să dea cu ciocanul, trece buricele degetelor arătătoare peste limbă, ca atunci când te pregăteşti să numeri un fişic cu bani, apoi pune mâna pe coada ciocanului şi dă cu sete în movila de gunoi, proptit în piciorul beteag.

“Un kilogram de fier e 80 de bani, un kilogram de PET-uri e 50 de bani şi un kilogram de cupru e 20 de lei”, spune el, slab şi deşirat ca ciolanele unui cal.

Pe cât pare de simplu, pe atât de meticulos e scormonitul după fier. Doar nu crezi că găseşti metalul aşa, în drum, să îţi spună “Ia-mă, nene!”?

Mai întâi, Marin curăţă ca un arheolog pământul din jurul plăcii de beton, să se descotorosească de “mizerii” şi pietrele mari. Pe urmă îşi face un calcul să vadă cât de adânc înfipte în pământ sunt cablurile de fier. Deja ştie să aprecieze din ochi ce poate să ridice şi ce nu.

„Hai, mă, că nu mă rog de tine!”, îi spune Marin plăcii care nu vrea să se urnească. Apucă din altă parte şi trage iar cu ambele mâini, mai cu sete, dar placa de construcţie tot nu se mişcă. Dacă trage mai tare, Marin îşi frânge ori spatele, ori piciorul.

„Hai, mă, nici aşa, nici aşa? E, dacă nu vrea, nu vrea”, zice el şi dă drumul bucăţii de beton din care ies încolăcite, în toate direcţiile, cabluri de fier ca rădăcinile unui arbore.

După 13 ani de luptă cu fierul şi betonul, le-a învăţat capriciile. Reia sfredelitul, de data asta diferit. Lasă placa unde e şi se apucă să spargă betonul din jurul fierului. Încet, încet, Marin scoate la lumină cablurile de metal ca nişte tentacule de caracatiţă. La final, doar ele trebuie să rămână, curăţate de beton şi împachetate pentru centrul de colectare. Păcat de capătul ciocanului, care tot iese de pe mânerul de lemn. E vina lui Marin, a uitat să lase coada în apă, să se umfle. Acum n-are decât să scurme în pământ mai mult cu mâinile goale.

Pe lângă săpatul după fier, Marin mai pune câte un glaf, mai trage o zugrăveală, să se cârpească cu banii. El s-ar angaja, dar nu-l ia nimeni şi în plus, după opt ore de stat în picioare, i se umflă piciorul şi i se face ca de elefant. Despre micii comercianţi nu are o părere bună.

“Eeee, aia-i bişniţă!”, spune el despre cei care vând ţigări, şi dă din mână cum dai după o muscă, în semn că nici nu vrea să audă de aşa ceva.

După ce a curăţat betonul dimprejurul fierului, Marin bate metalul până ajunge rotund ca o carapace, să intre în sacul de rafie. Îl urcă pe bicicletă, îl leagă cu funia de portbagaj şi pleacă. Şase-şapte kilograme de fier a scos Marin din pământ într-o jumătate de oră. Pe el va primi cam cinci lei. Are doi băieţi, de 18 şi 20 de ani, dar nu vrea să-i cheme să-l ajute, îi lasă să se distreze, să se ducă în cluburi, că aşa făcea şi el când era tânăr fecior. Când dă la pedală cu piciorul beteag, ghidonul îi trage mereu spre stânga. Mă uit după el să nu-l mai încalece vreo maşină.

În urma lui Marin a rămas în pământ o gaură ca o muşcătură de excavator. Dacă o să vezi vreodată, în maldărele de gunoi, nişte scorburi, să ştii că pe acolo au trecut minerii gunoaielor. Sunt cu zecile, cu sutele, cară cu ei lopeţi şi târnăcoape şi au faţa şi mâinile acoperite cu o pulbere albă fină. La fel ca Marin, au adidaşi explodaţi şi pulovere roase şi dezlânate. Merg cătrăniţi, aduşi de spate, cu paşi mari, ca de cocostârc, un mers care li se trage probabil de la păşitul peste gunoaie. Când au găsit ceva greu, se adună toţi ciorchine. Dacă le-ai face aşa o poză, toţi călare pe movilele de gunoi, ar semăna cu celebra fotografie a primului război mondial, cu soldaţi americani care înfig drapelul naţional la Iwo Jima.

Scormonitul prin gunoaie nu este, însă, pentru toată lumea. Pe bordurile care duc spre Cernica, Brăneşti, Fundulea, stau înşirate curele, ceasuri, baterii, încărcătoare, carcase de telefon, cărţi, pantofi, piuneze. Aici sunt negustori cărora le place să sporovăiască la soare, cu o sticlă de vin alb la nas. “Nu merge nimic, nimic. Ca puricii, merge ca puricii, aşa să scrieţi”, spun ei.

Pâlnii la CFR Progresul

Mai întâi am văzut pâlniile. Luceau printre gunoaie şi tufe sterpe, scheletice. Îşi căutau noii stăpâni. El şedea gheboşat pe un scăunel din şipci, unde se termină Bucureştiul şi începe Jilava. Nici în căruţă, nici în teleguţă, cum s-ar zice. Mijea ochii contra vântului şi flutura mecanic marfa la şosea.

–    Cât e pâlnia de benzină, unchiule?

–    10 lei asta mică şi 15 lei aia mai mare. Câte îţi dau?, îmi spune, lovindu-şi unele de altele ciocatele roşii cu tocuri înalte, ca de toreador.

Cu mâna dreaptă, ţiganul Nelu (54 de ani) continuă să agite pâlniile în aer, să le vadă tot norodul pe patru roţi. Ce braţe puternice are, de nu lasă aluminiul ăla jos, ba-l mai şi agită ritmic, milităreşte, de parcă mâna i-ar fi acţionată de o baterie şi un buton!

Nu-i răspund. Tace şi el. Mă măsoară din ochi, cred că se întreabă oare câte parale fac. Mă uit la pâlnia din aluminiu, o învârt pe toate feţele şi mă opresc la îmbinături. Din gura largă, aluminiul se continuă cu un tub strâmb, făcut aşa şui tocmai să te ajute atunci când bagi benzină ori motorină.

–    N-am cum să-ţi las mai ieftin, că le fac acasă, mă costă sita, mă costă cositorul, tabla o cumpăr, curentul costă. Trebuie să îmi iasă şi mie, acolo, un pol. E lucru bun. De 12 ori verific fiecare pâlnie. Ştii ce-mi zice ăştia care opreşte cu maşina? Să-i las la cinci lei. Vrea să se tocmească. Păi românul ar vrea să ia ca ispravnicul, nu ca popa, adică numai să ia, nu să şi dea.

Când un picior al scăunelului se afundă în pământul reavăn, ţiganul Nelu se mută câţiva paşi la stânga, că în dreapta nu are unde de câini, gropi şi boarfe împuţite. În jur e o mizerie de-ţi vine să plângi. Maşini lăsate în şanţ ca nişte amante părăsite, bulendre, fotolii în care dorm câinii, abajururi, celofane, şoşoni, ţiglă, chiuvete, becuri şi câte şi mai câte obiecte folositoare la casa omului. Toate zac aruncate unele peste altele, straturi-straturi, precum colăceii de grăsime din jurul burţii. În unele momente te ia şi groaza, când vezi, de exemplu, case arse cu păpuşi blonde care rânjesc în geam.

– Câte pâlnii vinzi pe zi?

– Am vândut şi de 70 de lei în unele zile, îmi zice şi se uită la maşinile care se duc spre Giurgiu, doar-doar o opri vreuna.

Blugii scurţi, care plesnesc pe el, cred că sunt cu două-trei numere mai mici şi fruntea şi-a acoperit-o cu o căciulă cu Spiderman. Să tot fi trecut 30 de ani de când a venit în Bucureşti, a luat de nevastă o româncă din cartierul Progresul şi au crescut acolo opt copii. Duse şi apuse sunt zilele tinereţii sale, când ţiganul craiovean se fălea cu meseria lui de argintar şi scotea bani frumoşi. De câţiva ani încoace îşi duce şomeria cum poate el mai bine.

Îi ofer o ţigară.

–    Nu fumez şi nu beau. Banii îi duc în casă. Ce-i aia să te duci beat la nevastă şi copii, să-i înjuri, să-i baţi? E o crimă să-ţi baţi copii, eu aşa zic.

Când termină orice propoziţie, Nelu trage pe gură, cu dinţii încleştaţi şi buzele larg deschise, cum râde o maimuţă, un jet scurt de aer şi se aude un “şş” ca atunci când te frigi.

–    Nu fur, nu dau în cap, îmi văd de treabă, dar e greu, în România s-a gândit cu creionul, nu cu mintea, de-asta am ajuns aşa că ne pleacă toţi doctorii din ţară. N-am păcălit pe nimeni. Ce câştig? L-am păcălit pe unul azi, mâine, poimâine, dar mai încolo ce mă fac? Mi-e frică, că e un Dumnezeu sus care vede el tot şi bate cu anul, nu cu ceasul.

Fierarul cu canini de aur

În faţa unui bar de navetişti, Ion Tănase (57 de ani) a adus o masă şi a pus pe ea toporişti, barde, făraşe şi mături. Aşa îşi păcăleşte anii de şomerie, din care mai are opt până la pensie. Topoarele le face el. Dai 50 de lei şi-ţi alegi o coadă de lemn cu tăiş din oţel în capăt. Ca bonus şi semn că-ţi mulţumeşte, Ion rânjeşte la tine cu ambii săi canini din aur.

Fost forjor la Vulcan, Ion are un fel al lui de a privi omul, o uitătură plictisită, de-ţi lasă impresia că le-a trăit pe toate, şi pe alea bune şi pe alea rele şi că palavrele ieftine îi provoacă silă. Dacă cineva se codeşte să cumpere o toporişcă făcută de el, atunci îl cheamă la portbagajul maşinii sale să-l convingă că nu cumpără de la orişicine.

– Hai să îţi arăt un topor, îmi spune, cu o intonaţie de parcă toată viaţa mea aş fi ţinut în mână doar topoare boante.

– Dar….e ruginit, îi zic, pe bună dreptate, şi îi arăt că lama a prins pete de rugină ca un dalmaţian.

– Oţelu’ ăsta-i vechi de 70 de ani, de-aia a prins şi rugină. E oţel nemţesc, nu se mai face acum ce se făcea odată.

Acest “odată” înseamnă pentru Ion timpurile când făcea căruţe şi turna în forme ceaune şi cratiţe după tehnici şi deprinderi transmise din tată în fiu. Din acest motiv păstrează toporul vechi de 70 de ani, să le arate tuturor că el ştie meserie ca odinioară. Pentru tot ce comercializează acum, are legitimaţie luată de la primărie, cu poza lui, numele şi număr de înregistrare. “Să n-am texte cu poliţia”, zice.

Din când în când, îşi udă cu buza de jos mustăţile despicate la capete.

Prin faţa lui Ion se fâţâie ţigănci cu batic, haină de piele, fustă înflorată, şosete groase şi papuci de gumă. Vând ţigări Marble şi Ashima din spaţiul iugoslav şi ciorapi scurţi de vară din Dragonul Roşu. Pachetul de ţigări e 9 lei, şosetele sunt 5 perechi la 10 lei. Femeile sunt scumpe la vorbă. Le întreb cum merge afacerea, se fac că nu mă înţeleg şi privesc neliniştite peste umărul meu, înspre două palate ţigăneşti, proprietatea fraţilor Gruia şi Niţă, doi granguri din zonă.

Aici, în sudul Bucureştiului, întoarce tramvaiul 7. Celălalt capăt îl are la Piaţa Unirii. Din centru şi până aici, la periferia sudică, faci cam trei sferturi de oră şi în astea 45 de minute îţi dai seama ce mare prostie e în capul guvernanţilor de acceptă ca de dragul centrului, să sacrifice periferiile.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și alte reportaje, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.