Călătorie în ținutul din centrul României. Cum s-a colorat pata albă de pe harta țării

Am ajuns la 31 de ani fără să fi pus niciodată piciorul în Covasna. Cumva, de-a lungul timpului, micul județ de la cotul arcului carpatic a rămas pentru mine doar o pată albă pe harta României, fără să știu mai nimic despre locurile, peisajele, orașele sau satele de acolo. Știam de Târgu Secuiesc, de exemplu, dar îl tot confundam cu Odorheiu Secuiesc, și n-aș fi putut spune care oraș e în Harghita și care în Covasna. De sate precum Zagon, Bicfalău sau Cernat nu auzisem niciodată.

Totuși, pe măsură ce creșteam, simțeam că acolo s-ar putea ascunde o altă lume, diferită și fascinantă, cu propriile tradiții și obiceiuri pe care mi-ar fi plăcut să le văd și să le cunosc. Venind din Muntenia, o zonă fără prea multă diversitate etnică, i-am privit mereu cu oarecare invidie pe cei care au copilărit în regiuni mult mai diverse cultural, precum Transilvania sau Dobrogea, unde comunitățile de sași, de români, de tătari sau de lipoveni puteau să intre mult mai ușor în contact una cu alta.

Ajunsă în Covasna la invitația Asociației pentru Dezvoltarea Turismului în Județul Covasna, am descoperit că această regiune – destul de puțin cunoscută și vizitată de turiștii români care de multe ori aleg destinații facile precum Valea Prahovei sau litoralul – nu este decât o altă față a Transilvaniei.

***

În centrul orașului Târgu Secuiesc e agitație mare. Pe o străduță străjuită de un parc plin de verdeață și de clădiri istorice, multe dintre ele reabilitate și vopsite recent în culori pastelate, zeci de locuitori din tot județul Covasna și-au întins standurile, corturile, mesele și umbreluțele sub care gătesc de zor.

Mai toate standurile au în față câte o tigaie pe foc, în care sfârâie clătite, iar vizitatorii trec prin fața meselor și gustă din bunătățile întinse pe farfurii pictate tradițional: clătite cu ciocolată, cu dulceață, cu brânză, cu mere sau cu tot soiul de gemuri. Ca să își astâmpere setea, beau apă minerală de izvor adusă din zeci de localități diferite din județ. Urcată pe o scenă din apropiere, fanfara orașului reușește să acopere o mare parte din forfotă prin melodii vioaie.

Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că sunt la un târg – și că sătenii au venit la oraș ca să își vândă produsele: clătitele și apele minerale. Doar că nu e deloc așa: nu le vând, ci le oferă. Gratuit.

Mă aflu la Festivalul Apelor Minerale, un eveniment care este organizat de 10 ani de Asociația pentru Dezvoltarea Turismului în Județul Covasna, cu scopul de a face cunoscute cât mai multe izvoare neîmbuteliate din Covasna și Harghita. Cele două județe au o mulțime de sate unde există izvoare minerale, care au fel de fel de gusturi, de la cele dulci la cele sărate. De exemplu, numai în acest an au participat la festival 30 de ape minerale din 13 localități (doar două dintre ele sunt îmbuteliate și se găsesc în comerț).

Festivalul, care e organizat în fiecare an în altă localitate, include și două concursuri. Un juriu face analize chimice și alege un izvor câștigător, pe care chimiștii îl consideră cel mai bun, după gust și limpezime.

A doua competiție e una de pregătit clătite. Regula este ca toate clătitele să fie preparate folosind apă minerală din satele din care provin concurenții. La final, tot juriul desemnează și cele mai gustoase și mai arătoase clătite.

„Nu vând nimic, doar pentru concurs, din pasiune”, îmi spune Demeter Ferenc, venit din comuna Micfalău ca să participe la festival, în timp ce împarte gratis bunătăți dulci vizitatorilor. În trecut, apa de la Micfalău – care este puțin sărată – a câștigat festivalul de 4 ori.

Anul acesta a venit cu ceva nou: chiar în dimineața concursului a găsit în pod o formă din metal pe care bunica lui o folosea în trecut ca să facă un fel de gofre. Ferenc le-a numit „gofry secuiești”: aluatul e același precum cel de la clătite, doar că aceste gofre cu forme de steluțe se prepară la tuci. Și se acoperă cu gem sau cu ciocolată: „Rezultă un fel de chips”.

În prezent, mulți dintre localnicii din aceste sate nu au un beneficiu financiar de pe urma izvoarelor minerale. Kopacz Zsuzsa de la Asociația pentru Dezvoltarea Turismului arată că o șansă pentru ei ar fi construirea unor bazine și piscine unde oamenii să facă baie în apele minerale din zonă, după modelul Băilor Balvanyos din Covasna, unde sunt amenajate piscine în care apa are o temperatură constantă de aproximativ 15 grade, atât vara, cât și iarna.

Dincolo de clătite gătite cu apă minerală, turistul care ajunge în Târgu Secuiesc are și alte bunătăți dulci de descoperit. În cuptorul său zidit din cărămidă și spoit în alb, Szántó József prepară turtă dulce alături de soția și de părinții săi. Împreună, cei 4 membri ai familiei fac și 400 de turte dulci pe zi (turtițele se coc la 260 de grade în cuptorul cu lemne), însă greul abia apoi începe: dulciurile sunt pictate manual cu zahăr fondant colorat. Zahărul este mai întâi fiert, iar apoi, după ce s-a adăugat apă și s-a transformat într-o pastă moale, este pus în punguțe care devin un fel de pensule în mâinile abile ale cofetarilor.

Turtele, care iau forme foarte diverse, de la inimioare, fluturași și pisici la mașini, căluți, câini, lalele sau buburuze, sunt făcute din făină de secară și sunt îndulcite cu miere.

„Noi facem tradițional, nu în cuptor electric. Aici e lemn de fag, gustul e altul”, povestește József.

Nu doar cuptorul este tradițional: multe dintre formele metalice pe care familia sa le folosește pentru a face turtă dulce sunt din tablă zincată și sunt moștenite de la strămoși. Familia lui József face turtă dulce de 4 generații, de la 1880.

De fiecare dată când familia vine cu idei de figuri noi pentru turta dulce, copiii de pe uliță sunt chemați în curte și li se cere părerea: care forme sunt mai atractive?

Unul dintre cele mai interesante modele este turta dulce cu oglindă în mijloc. Obiceiul este unul tipic secuiesc, explică József: „Dacă băiatul cumpără la fată o turtă dulce cu oglindă, fata se uită în oglindă și se îndrăgostește. E o tradiție locală”.

Familia sa organizează și ateliere de pictat turtă dulce pentru turiștii interesați. Până acum au primit vizitatori din Germania, Ungaria, Franța sau din București. „Nu îi costă nimic să picteze 2-3 turtițe”, precizează tânărul.

Un workshop durează o oră, iar la final turiștii pot cumpăra turtă dulce făcută de familia Szántó: o turtiță obișnuită costă 3 – 5 lei, iar una specială, făcută pe comandă, ajunge să coste 10 lei (turiștii interesați să viziteze și să testeze atelierul de turtă dulce îl pot suna pe József cu o săptămână înainte la numărul 0744 596 989 pentru a-și face programare).

Față de multe alte tradiții care se sting peste tot prin țară, cea a turtei dulci pictate nu va dispărea în viitorul apropiat. Fetița lui József are 8 ani – exact vârsta la care tatăl ei s-a apucat de meserie – și deja știe să picteze turtițele: „Are mână sigură”.

***
În apropiere de Târgu Secuiesc, în satul Cernat, turiștii pot participa la o mulțime de ateliere diferite: pot învăța cum se face la cuptor pâinea cu cartofi (o varietate de pâine secuiasă mare cât roata carului, preparată din făină amestecată cu praf din cartofi măcinați, foarte densă și concentrată) sau cum să pregătească tăiței de casă.

Așezată la o masă de lemn, Szöcs Ilona îmi povestește cum a luat naștere Centrul Turistic Malomkert din Cernat. Denumirea de „centru” poate părea puțin cam rece pentru acest loc ce seamănă mai degrabă cu un paradis în miniatură, însă are meritul că reflectă fidel realitatea: deoarece această gospodărie cu o curte largă și case din lemn tradiționale, cu o moară de apă veche de 100 de ani a cărui roată încă se mai învârte, este și pensiune, și atelier, și tabără pentru copii, și loc de conferințe.

Deoarece Ilona lucrează la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Covasna, iar soțul său, László, e preotul satului, cei doi au vrut să înceapă o afacere socială de pe urma căreia să beneficieze mai mulți oameni sărmani din sat. Alături de cei doi fii ai lor și de alte persoane din localitate au înființat o asociație, au obținut fonduri europene (100.000 de euro) și au fondat Centrul Malomkert din Cernat.

Au cumpărat un teren, moara veche, bucătăria de vară, șura, grajdul, precum și 3 case țărănești pe care le-au adus din alte sate din Covasna, unde proprietarii voiau să le dărâme. Acum, căsuțele și șura au fost renovate și funcționează ca unități de cazare: în total, centrul are 52 de locuri de cazare și 6 angajați (dintre care 4 sunt persoane vulnerabile). În momentul în care centrul va avea profit, banii vor fi reinvestiți în centru și în activități cu scop social.

“Noi am lucrat în sfera socială. Am cumpărat pentru asociație moara, am renovat-o și apoi am zis de ce să nu împărtășim și la alții”, povestește Ilona.

Moara, care a fost construită în anul 1902, a fost reabilitată cu sprijinul Consiliului Județean Covasna. Este funcțională, iar familia Szöcs o folosește și acum pentru a măcina făină. În urmă cu 100 de ani, în Cernat erau 34 de mori de apă. Cu timpul, multe dintre ele s-au distrus: acum au mai rămas doar două funcționale.

O noapte de cazare la Malomkert costă 40 de lei pe noapte de om, iar turiștii care vor și să mănânce 3 mese pe zi și să participe la ateliere plătesc în jur de 100-120 de lei pe zi, în funcție de atelierele pe care vor să le încerce (de la dans popular la excursii la stână).

La masă se mănâncă tradițional: în afară de pâinea cu cartofi și de celebrii kurtos kalacs (cozonacii secuiești), turiștii pot încerca și slănină, cârnăciori, tot soiul de brânzeturi (de la urdă la brânză de burduf), pâine cu cârnați, gulaș unguresc, varză călită, plăcinte cu brânză și stafide sau găluște cu prune (numite și gomboți).

Turiștii au început să vină de anul trecut, iar din această vară au avut chiar și 50 de vizitatori în același timp. Primii vizitatori erau din județele Covasna și Brașov, dar acum vin și din București.

Și, în afară de turiști, la Malomkert vin și copii din regiune care stau aici în tabără pe perioada vacanțelor. Primul program a fost o tabără de limba română, organizată în colaborare cu o profesoară de limba română din Cernat, la care au participat elevi de clasele a VI-a și a VII-a din zonă.

„Scopul e ca tinerii să învețe să converseze pentru că de învățat, învață la școală, știu literele, gramatică, dar de conversat nu prea… Copiii, tinerii, știu cuvinte, litere, gramatica, dar n-au contacte… și așa ceea ce învață uită. Ca să le fie mai ușor în viață”, arată Ilona, și completează că în Covasna sunt foarte mulți oameni care știu lucruri valoaroase, însă nu se știe mai nimic de ei.

Însă cunoscând mai bine limba română, tinerii au o șansă în plus de a arăta lumii frumusețile și tradițiile regiunii, mai crede ea.

***
Pe vremuri, legenda spunea că în cetatea de pe Valea Zânelor, aflată în apropierea stațiunii Covasna, trăia o zână. Pivnițele cetății erau doldora de comori și erau păzite de un cocoș.

„Numai o dată la 7 ani adormea cocoșul și puteai să intri în pivniță și să iei comoara”, povestește Kopacz Zsuzsa de la Asociația pentru Dezvoltarea Turismului.

Turiștii care ajung acum pe Valea Zânelor nu găsesc nicio comoară și niciun cocoș (cetatea e, de fapt, un sit arheologic unde se fac săpături), însă se pot plimba cu mocănița de-a lungul lizierei pădurii. Linia ferata a fost construită în timpul monarhiei austro-ungare, cândva în secolul al XIX-lea, și era folosită pentru a aduce lemn de la Comandău, un sat aflat la 1.000 de metri altitudine.

Traseul de 7 kilometri dus-întors poate fi parcurs și cu o locomotivă Diesel. Însă adevărata aventură începe abia atunci când ești tras de bătrâna mocăniță de la 1911, care e atât de veche încât nici nu mai funcționează cu cărbune, ci doar cu lemne. Pufăind și zăngănind pe șinele înguste, aruncând abur gros și alb pe sub roți, locomotiva își trage pasagerii încetișor de-a lungul văii.

În prezent, mocănița aparține unei firme private. Prețurile pentru un bilet dus-întors cu locomotiva cu abur sunt 10 lei pentru adulți și 7 lei pentru copii (între 6 și 16 ani), iar pentru cea Diesel 8 lei pentru adulți și 5 lei pentru copii.

Dincolo de mocăniță, Covasna este cunoscută în special ca stațiune balneo-climaterică. La Hotelul Căprioara, de exemplu, turiștii se pot relaxa în băile cu apă minerală carbogazoasă și în mofetarii (un fel de amfiteatre construite din lemn în care sunt captate emanații de gaze, zona fiind una cu un trecut vulcanic), pot face kinetoterapie sau masaj.

***
Unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din Sfântu Gheorghe este Muzeul Național Secuiesc, amenajat într-o clădire construită în anii 1911-1913, după planurile arhitectului Kós Károly. Clădirea a fost proiectată de la bun început cu scopul de a adăposti colecțiile comunității de secui și are o arhitectură ce îmbină stilul medieval transilvănean cu stilul popular.

Un alt loc ce merită o vizită poate părea mult mai atipic pentru un turist, însă nu mai puțin interesant. În Sfântu Gheorghe funcționează o distilerie unde se face pălincă, iar instalațiile pot fi vizitate gratuit, în weekenduri sau seara (de luni până vineri).

Alături de asociatul său, Füstös Imre produce pălincă din 19 sortimente de fructe diferite, printre care prune, mere, pere, vișine, caise, pere pădurețe, soc, mure, coacăze negre, scorușe, struguri, afine, gutui, fructe de pădure, zmeură sau piersici.

[Best_Wordpress_Gallery id=”1″ gal_title=”Covasna. Atracții turistice”]
Distileria Potio Nobilis nu produce pălincă în cantități industriale. De exemplu, dopul sticlelor se pune manual. Importantă este calitatea băuturii, explică Imre. La ora actuală, asociații fac 2.200 de litri de tărie pe an, iar în viitorul apropiat vor să ajungă la 7.000 de litri. Prețul unei sticle de pălincă de jumătate de litru pornește de la 70 de lei (pentru varietățile mai comune) și ajunge la 200 de lei pentru fructe de pădure.

„O pălincă bună nu se poate mai ieftin. E un produs de la care nu ești bolnav a doua zi. Simți aroma de fructe. Nu ne interesează [să facem – n.r.] cisterne pentru că acolo nu mai putem să controlăm fiecare detaliu”, completează el.

„Eu nu mi-am pus baza în Sfântu Gheorghe. E oraș mic, veniturile relativ mici. Dar 70% din producție o vindem aici, nu e un produs inaccesibil. Mulți oameni preferă să bea un păhărel de ceva bun în loc de 3 pahare [de ceva de calitate slabă – n.r.]”, mai spune Imre.

Pălinca se vinde mai mult în 3-4 județe din regiune, dar și în București (unde poate fi cumpărată de la aeroport și dintr-un restaurant cu specific românesc). Cele mai multe comenzi se fac online.

***
Împrăștiat pe dealuri domoale, chiar la poalele Munților Întorsurii, satul Bicfalău are doar 362 de locuitori și nu mai puțin de 35 de conace care au aparținut în trecut nobililor maghiari.

Mă plimb pe drumul pricipal din sat, iar pe stânga și pe dreapta răsar din loc în loc case mari și impunătoare, cu ziduri puternice vopsite în alb. Unele conace au porți înalte, asemănătoare celor săsești, dar mult mai bogat ornamentate.

Fac dreapta pe o uliță, iar conacele continuă să se succeadă unul după altul, înconjurate de curți mari pline de verdeață, umbrite de câte un nuc uriaș. Aproape pe după fiecare colț de drum descopăr câte un alt conac, semnalat de zidurile groase: mă simt de parcă am plecat într-un fel de vânătoare de comori ascunse.

„E frumos să le descoperi ascunse printre case țărănești. Mai dai peste un zid de poartă gros…”, spune Ráduly István, primarul comunei Ozun, de care ține și satul Bicfalău.

Pe bună dreptate, turistul ajuns pentru prima dată în Bicfalău se poate întreba cum de într-un sătuc de sub munte s-au strâns atât de multe conace?

„Această localitate nu a avut țărani. Numai nobili ce aveau dreptul să călărească și au primit terenuri foarte mari”, explică primarul.

Parcelele pe care le dețineau nobilii maghiari erau foarte mari: de 2-3 hectare, iar gospodăriile erau înconjurate de foarte multă verdeață. Acest tipar de organizare s-a păstrat până astăzi: din acest motiv, satul este diferit de localitățile tipic săsești, unde casele sunt așezate unele lângă altele.

„În Covasna mai sunt sate cu maximum 7-8 conace. Dar nu peste 30”, arată Ráduly István.

Construite din piatră sau din cărămidă, 50% din conace sunt în stare excepțională (au fost renovate sau sunt întreținute). Dacă unele dintre ele sunt micuțe, altele sunt foarte spațioase: un conac are chiar și o sală de baluri. Practic, dimensiunea conacului era direct proporțională cu bogăția proprietarului: cu cât acesta era mai înstărit, cu atât avea un conac mai mare.

Cele mai multe dintre ele au fost ridicate în secolul al XVII-lea, iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea au primit forma actuală. Zidurile de piatră contrafortuite, înalte chiar și de 2-3 metri, au fost înălțate în scop de apărere.

În total, în județul Covasna există 160 de conace și castele, iar unele dintre ele au fost transformate în hoteluri și pensiuni, unde turiștii se pot caza: Castelul Daniel din Tălișoara este doar unul dintre exemple (site-ul viziteazacovasna.ro oferă 10 pachete turistice diferite în județ, cu cazare în conace sau la pensiuni precum cea a Prințului Charles din Valea Zălanului sau a Contelui Kalnoky din Micloșoara).

Toate conacele din Bicfalău sunt în proprietate privată, majoritatea chiar în proprietatea familiilor care le-au deținut de la bun început. Unul dintre ele a fost transformat într-o pensiune, iar în viitor primăria vrea să cumpere un conac pe care să îl transforme într-un muzeu.

Din păcate, unele dintre conace se află în paragină sau au fost stricate de proprietari care le-au pus termopane și le-au pictat în roz. Din acest motiv, primăria a adoptat o hotărâre care le interzice proprietarilor de conace să mai modifice casele fără să respecte stilul arhitectural. Ráduly István este de părere că și conacele care au fost deja stricate de gustul îndoielnic al proprietarilor pot fi refăcute pentru a arăta ca la început: „Acum e interzis să i se strice arhitectura. Nu poate să zugrăvească mov, să schimbe geamuri, să îi pună încă un etaj. Unele sunt monumente istorice, majoritatea de categorie B”.

Acum, în Bicfalău sunt 4 pensiuni, cu o capacitate de 120 – 140 de persoane. Satul a primit turiști nu doar din România și din Ungaria, ci și din SUA sau din Israel. Însă primarul vrea ca turismul să se dezvolte și mai mult în viitor: „Din 2004 încerc să conving oamenii că se poate trăi și din turism”.

Iar dorința sa cea mai mare este să introducă Bicfalău pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO: „Un asemenea tezaur e mare păcat să nu fie inclus în UNESCO. Am pregătit cu o firmă din București dosarul și sperăm să fie acceptat pe lista de așteptare UNESCO. Pentru comunitatea noastră e important ca turismul să se dezvolte peste tot. Dacă noi construim o țară așa cum trebuie, atunci copiii noștri o să beneficieze”.

Și îi invită pe oameni să vină să viziteze Covasna: „Nu suntem mâncători de turiști”.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și despre alte destinații turistice din România, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

Nestemata neștiută care strălucește în inima României și oamenii inimoși care au șlefuit-o

Sute de kilometri de trasee de bicicletă, amenajate peste colinele Transilvaniei

https://greatnews.ro/castelul-de-la-porumbacu-la-bbc/