Momentul „mai 1968” a fost unul de cotitură în istoria Franţei. La greve au participat 22% dintre locuitorii Franţei în acele vremuri. Cele 11 milioane de persoane ieşite în stradă au protestat împotriva consumerimului şi au adoptat poziţii care se opuneau capitalismului de tip vestic şi societăţii tehnice moderne. Deşi protestul a eşuat, o revoluţie a avut loc. Una morală.
Totul a pornit la 22 martie 1968, când 150 de studenţi, susţinuţi de poeţi şi muzicieni celebri în Parisul vremii, ocupau clădirea administrativă a Université de Paris Nanterre. Atunci, tinerii au organizat o întâlnire în care s-a dezbătut mult pe tema dicriminărilor de clasă în societatea franceză şi birocraţia care limita finanţarea unităţii de învăţământ.
Administraţia universităţii a chemat poliţia, care în scurt timp a încercuit universitatea. După ce au făcut publice dorinţele lor, studenţii au părăsit clădirea de bună voie, fără violenţe. Totuşi, unii dintre liderii „Mişcării 22 martie” au fost chemaţi ulterior pentru explicaţii de comisia de disciplină a universităţii.
Protestele au continuat, iar la 2 mai 1968 Université de Paris Nanterre a fost închisă. Studenţii de la Sorbona au aflat că şi lor li se pregăteşte aceeaşi soartă. La 6 mai, a fost organizat un marş îndreptat împotriva poliţiei, care invadase pur şi simplu Universitatea Sorbona. Circa 20.000 de oameni – studenţi, profesori şi alţi susţinători ai protestului – au mărşăluit către Sorbona. Când s-au apropiat de universitate, poliţia i-a avertizat pe manifestanţi că nu au voie să mai înainteze. Poliţia a intervenit cu bastoane, iar mulţimea a început să se disperseze. Însă, unii dintre protestatari au început să îşi creeze baricade, în timp ce alţii aruncau cu dale de pavaj, forţând poliţia să se retragă pentru o vreme.
Azi două milioane de protestatari, mâine – 10 milioane
După ce poliţiştii s-au organizat din nou, au intervenit rapid cu gaze lacrimogene. Sute de studenţi au fost arestaţi.
Uniunile şcolare au protestat faţă de aceste arestări şi, la 7 mai, s-au alăturat studenţilor, profesorilor şi tinerilor muncitori care protestau în faţa Arcului de Triumf. Ei cereau ca studenţii să fie eliberaţi şi scoşi de sib acuzare, ca poliţia să părăsească universitatea Sorbona, pentru ca aceasta să fie ulterior deschisă, alături de Nanterre.
Studenţii au plecat după apariţia unui zvon, potrivit căruia guvernul a decis redeschiderea celor două universităţi. În schimb, când au ajuns în campusuri, au constatat că poliţia încă ocupa campusurile. Revoltaţi la culme, s-au gândit la un imens protest.
La 10 mai, o impresionantă manifestaţie a avut loc pe Malul Stâng, zona sudică şi boemă a Parisului, care a găzduit de-a lungul anilor personalităţi ca Picasso, Rimbaud, Verlaine, Matisse, Sartre ş.a. Din nou, poliţia a reacţionat violent, sute de oameni fiind răniţi în luptele care au durat până noaptea târziu. Evenimentele au fost prezentate la radio şi TV, existând chiar acuzaţii că poliţia a infiltrat în mulţime agenţi, iar aceştia au aruncat cocktailuri Molotov şi au incendiat maşini, tocmai pentru a justifica intervenţia în forţă a poliţiei.
Văzând violenţele, elita culturală a Franţei a început să cheme la protest. Chiar şi artişti de peste Ocean, din State, un denunţat atitudinea poliţiei franceze. Nemulţumirea creştea rapid în rândurile muncitorilor. Sesizând oportunitate, Partidul Comunist a susţinut mişcările îndreptate împotriva administraţiei de Gaulle. De asemenea, două puternice uniuni sindicale au anunţat proteste pentru 13 mai.
La 13 mai 1968, mai mult de un milion de persoane au manifestat în Paris, făcându-l pe premierul Georges Pompidou să anunţe personal eliberarea studenţilor reţinuţi şi redeschiderea Universităţii Sorbona. Dar hotărârea nu a stins protestul.
La redeschiderea universităţii, studenţii au ocupat-o şi au declarat-o „universitatea poporului”. Invitaţi la televiziune, studenţii s-au comportat ca „oameni iresponsabili cu idei utopice, care doreau să distrugă din rădăcini societatea de consum”, după cum se scrie în lucrarea „Cum a evitat Franţa războiul civil”, a lui Mattei Dogan, sociolog şi politolog francez de origine română, decedat în 2010. Totuşi, deşi opinia publică s-a schimbat destul de mult, în defavoarea studenţilor, după emisiunile de la TV, în zilele următoare protestul a fost continuat de muncitori. Aceştia au ocupat fabricile, primul protest de proporţii având loc la Nantes, urmat de un protest al muncitorilor din uzina Renault din Rouen. La 17 mai, 200.000 de muncitori erau oficial în grevă.
La 18 mai, numărul ajungea spectaculos la 2 milioane. Ziua următoarea, Franţa era paralizată: circa doua treimi dintre muncitori, adică 10 milioane de oameni, protestau.
Fuga lui de Gaulle: „Nimeni nu atacă o clădire goală”
Muncitorii au protestat chiar şi când liderii uniunilor sindicale au trecut de partea puterii, îndemnându-i pe oameni să e întoarcă la lucru. Protestul a fost şi o „euforie anti-unionistă”, cum o numea presa franceză a vremii, o mişcare împotriva organizării ierarhice a uniunilor. Liderii au negociat o creştere a salariului minim cu 35% şi o mărire de 7% pentru angajaţii cu salarii mai mari.
Muncitorii şi-au menţinut ocupaţia, chiar şi după ce Pompidou a fost de acord cu o creştere de 10% a salariilor.
La 29 mai, Charles de Gaulle lua decizia să părăsească Palatul Elysee. „Nu vreau să le dau şansa să atace Elysee. Ar fi regretabil să avem vărsări de sânge pentru apărarea mea. Am decis să plec: nimeni nu atacă un loc gol”. De Gaulle a refuzat propunerea lui Pompidou, de a dizolva Adunarea Naţională, crezând că va pierde cu siguranţă alegerile ce vor urma. Atunci, de Gaulle i-a spus lui Pompidou: „Eu sunt trecutul, tu eşti viitorul”.
Mai târziu, avea să se afle că de Gaulle a plecat, cu elicopterul, la o bază militară franceză din Germania, pentru a se întâlni cu generalul Jacques Massu. Acesta l-a îndemnat pe de Gaulle să se întoarcă în Franţa. Liderul francez a decis apoi să reprogrameze Consiliul de Miniştri, care nu se mai ţinuse în ajun, din cauza dispariţiei sale uluitoare.
Trista victorie a lui de Gaulle
Întors, de Gaulle, convins de Pompidou, a decis dizolvarea Adunării Naţionale. Liderul francez a anunţat, la radio, că noi alegeri vor avea loc la 23 iunie. De Gaulle le-a cerut muncitorilor să se întoarcă la lucru, ameninţând cu instaurarea stării de urgenţă. Comuniştii au fost de acord cu alegerile, iar pericolul revoluţiei a dispărut.
Oamenii s-au întors la muncă, studenţii şi-au anulat multe dintre proteste, iar guvernul a interzis câteva organizaţii de stânga. Poliţia a preluat controlul Sorbonei la 16 iunie. Contrar temerilor lui de Gaulle, partidul său a înregistrat cea mai clară victorie din istorie alegerilor parlamentare din Franţa. Oamenii săi au ocupat 353 dintre cele 486 de locuri în adunarea naţională, restul revenind socialiştilor (57) şi comuniştilor (34). Proteste organizate de studenţi de stânga şi de studenţii anarhişti la 14 iulie, de ziua Franţei, au fost reprimate brutal de poliţie.
Totuşi, pentru de Gaulle, victoria asupra protestelor nu a fost şi o izbândă personală. Un sondaj efectuat imediat după acele luni de criză a arătat că cei mai mulţi dintre locuitori în considerau prea în vârstă şi îl percepeau drept egocentrist, prea autoritar, prea conservator şi mult prea anti-american. Aşa cum avea să arate referendumul din aprilie 1969, ţara dorea „Gaullism fără de Gaulle”. De Gaulle, care ţintea descentralizarea guvernamentale şi unele modificări în structura Senatului, a demisionat în urma referendumului, deoarece poporul a votat împotriva acestor propuneri.
Sloganuri celebre:
Fiţi realişti, cereţi imposibilul!
Vrem structuri care servesc oamenii, nu oameni care servesc structuri
Revoluţia nu aparţine comitetelor, este a noastră
Un sfârşit de săptămână fără revoluţie este mai sângeros decât o lună de revoluţie totală
Celor care le lipseşte imaginaţia nu îşi pot da seama ce ne lipseşte
Nu vrem să fim câinii de pază ai servitorilor capitalismului
Viitorul va fi aşa cum ni-l construim
Cu cât consumi mai mult, cu atât trăieşti mai puţin. Mărfurile sunt opiul poporului
Schimbarea idealului
Mişcarea din Franţa nu şi-a atins scopurile gândite iniţial de protestatari, după cum am văzut mai sus. Însă, o schimbare s-a produs, arată sociologii. Idealul moral de inspiraţie conservatoare, bazat pe religie, patriotism, respect pentru autoritate, a fost înlocuit încet-încet de un ideal moral liberal, ajuns astăzi o emblemă a societăţii franceze.
Dacă folosești des Instagram, poți găsi o mulțime de lucruri interesante postate de GreatNews pe contul nostru, accesibil la linkul de mai jos:
