Un adolescent în vârstă de 16 ani cu peritonită a murit după ce medicul a refuzat să îl opereze

Un adolescent în vârstă de 16 ani ce avea peritonită a murit la Spitalul Județean de Urgență din Târgu Jiu, după ce medicul de gardă a refuzat să îl opereze.

Băiatul din comuna gorjeană Scoarța suferea și de o afecțiune rară, care nu îi permitea să simtă durerea, astfel încât a murit la câteva ore după ce a fost adus la spital. Medicul Valentin Neagu, ce era chirurgul de gardă, nu a vrut să îl opereze deoarece el nu avea specializarea de chirurgie pediatrică.

Din acest motiv, doctorul a cerut transferul la Spitalul Județean din Craiova, unde erau chirurgi pediatri care l-ar fi putut opera. Transferul a fost întârziat însă deoarece ambulanța din Târgu Jiu nu avea medic, așa că a plecat o ambulanță din Craiova care să îl preia pe băiat. Din păcate însă, tânărul a decedat până să apuce să fie transferat.

Acum, autoritățile au declanșat o anchetă la Spitalul din Târgu Jiu, pentru a stabili exact împrejurările în care s-a produs tragedia, și dacă medicul este vinovat, potrivit TVR Info. Inspectoratul de Poliție Județean Gorj a deschis un dosar penal. Medicii de gardă vor fi chestionați și în comisia de disciplină, iar Colegiul Medicilor a fost sesizat de conducerea Spitalului din Târgu Jiu.

Într-o postare lungă pe rețeaua de socializare Facebook, medicul care era de gardă în momentul în care a sosit pacientul de 16 ani cu peritonită a explicat în detaliu de ce anume a cerut ca băiatul să fie transferat la Craiova:

Garda unui medic in spitalul Județean Targu Jiu:
Cazul unui copil de 16 ani cu patologie complexa (diferite boli) , se prezinta la UPU.
-esti solicitat la consult si il efectuezi imediat
-constati ca acesta este insuficient investigat si soliciti un tomograf
Se pune diagnosticul unei afecțiuni ce necesita interventie chirurgicală ( intervenție care nu se poate realiza imediat bătând din palme, necesita pregătire preoperatorie).
Copilul are stare stabilă, merge singur la pat, este stabil cardiac si respirator, nu ii este pusa viata in pericol.
Copil fiind, la 16 ani, se încadrează în specialitatea de chirurgie infantilă.
-Soliciti transferul la Craiova, cel mai apropiat spital cu medici de chirurgie infantila de garda.
Spitalul ia legatura si SE APROBA transferul.
Acum incep problemele :

• NU ESTE AMBULANTA CU MEDIC LA TÂRGU JIU. Aflam ca vine de la Craiova echipaj corespunzător .
  -nu mai avem medici de chirurgie infantila pentru a se ocupa de aceste cazuri din Targu Jiu (scriu cazuri deoarece au fost, sunt si vor mai fi, nu putem impune bolilor sa nu afecteze cetatenii din Targu Jiu)
• nu avem medic de neurochirurgie pentru urgente
  -nu avem medic de chirurgie plastica
  -nu avem medic cardiolog (nici medic de cardiologie infantila) de garda
  -nu avem medic de chirurgie toracica
  Toti cei enumerati mai sus fiind necesari in urgenta (ce facem fara ei in cazul unui accident?), iar lista cu „nu avem devine îngrijorător de lungă”.
  Se intarzie peste 3 ore transferul pacientului si acesta face complicatii care se datoreaza unei patologii mai complexe ( alte boli pe care copilul le are).
  Sosește ambulanta de la Craiova, dar este prea tarziu.
  Copilul este netransportabil si in curand decedeaza.
  Ca medic, cu ani de experiență, cu mii de cazuri ajung in situatia sa ma intreb :
• Sa il operez, depasindu-mi competența, riscând sa evolueze nefavorabil, sa fiu acuzat ca l-am operat nefiind de specialitate si ca nu l-am trimis la Spital cu medici de chirurgie infantila?
• Sa solicit transferul pacientului catre Spitalul cu medici de chirurgie infantilă sperand sa-i cresc sansele la viata?
  Am ales a doua varianta.
  Ca medic cu ani de experienta, cu ani in care m-am dedicat complet meseriei ma intreb:
• mie mi se datoreaza situatia Serviciului de Ambulanta Gorj?
• mie mi se datorează lipsa cadrelor medicale de specialitate din acest Spital?
  Ma intreb dupa ani de experienta si mii de cazuri, mie mi se datoreaza această lunga lista cu „nu avem?”
  Ma gandesc dupa atatia ani de experienta si mii de cazuri: de ce am ales aceasta meserie, iar răspunsul vine in ochii pacienților mei, cei carora am putut sa le mai dau sansa de a-si strange in brate familiile, in ochii copiiilor care si-au luat parintii sau bunicii acasa bucurându-se din nou de viata, bucuria din ochii pacientilor mei.
  Dar ce facem cu acesta lista lunga de „nu mai avem”, care iata, ne rapeste sansa la viata?