Turul Carpaților românești pe creste. Din Rodnei în Apuseni

Vasile Șipoș organizează „Turul Carpaților pe creste”

Pe la începutul anului m-am trezit cu un mesaj de la un hunedorean care mă invita la particip la prima etapă din turul Carpaților pe creste. Oameni de prin toată țara voiau să pornească împreună la drum prin munții din nordul României. Planul era următorul: în fiecare an, grupul avea să străbată câțiva munți din România, într-o încercare de a parcurge mai toate crestele Carpaților sau, dacă nu pe toate, măcar pe cele mai spectaculoase.

Ideea lui Vasile Șipoș, hunedoreanul organizator al drumeției, m-a entuziasmat din cale-afară. Problema era că, deși urcasem în trecut pe câteva vârfuri de peste 2.500 de metri, nu mai fusesem în drumeții mai lungi de o zi, în care să duc în spate, pe cărări abrupte, un rucsac voluminos plin cu șosete de schimb, conserve, sac de dormit, briceag și alte câteva produse ale civilizației, fără de care avusesem ocazia să aflu cât de rău este la munte. Chiar și așa, fără antrenament, nu mi-a dat prin cap să refuz: în prima etapă din turul Carpaților urma să traversăm și Munții Rodnei, unde nu mai fusesem niciodată și despre care un prieten îmi spusese că i s-au părut cei mai frumoși munți din România.

Câteva luni mai târziu, Vasile mi-a trimis un plan detaliat al excursiei din acest an și al celor din anii viitori. Hulite de mulți călători pentru că ar sufoca aventura, mie mi-au plăcut întotdeauna listele și planurile, chiar dacă, odată întocmite, nu am mai ținut morțiș să le respect întocmai. Așa că în momentul în care am deschis documentul cu planul pe zece ani al lui Vasile, mă și hotărâsem să merg pe munte în fiecare an alături de el. În 2014 vom relua traseul de unde l-am lăsat vara asta și vom parcurge, în două etape, Munții Suhardului, Munții Călimani, Ceahlăul și Cheile Bicazului până la Lacul Roșu. În 2022 vom încheia turul în Apuseni, la ghețarul din peștera Scărișoara, la Cetățile Ponorului și la cătunul Casa de Piatră.

În vârstă de 51 de ani, Vasile mai făcuse ceva similar în 1992, alături de cluburile de turism Scorillo – Oțelul Rosu, Rhabon – Târgu Jiu și Gențiana – Petroșani. „Atunci s-a făcut ceva gen ștafetă, adică într-o zi anume se predă jurnalul expediției împreună cu steagul expediției pentru a continua alții urmatoarea etapă”, mi-a spus el. În acest fel s-a parcurs creasta Carpaților Meridionali, mai exact Munții Țarcu, Godeanu, Retezat, Parâng, Lotru, Făgăraș. Acum, montaniardul dorea parcurgerea aproape integrală a crestelor Carpaților românești, în mai multe etape anuale.

Nu mai plecasem pe munte cu necunoscuți. Dar Vasile m-a făcut să am încredere în el în scurtele noastre conversații de pe Facebook. Mi-a spus că avea hărți bune și că era priceput la orientare (echipa condusă de el luase premiul II la concursul de orientare sportivă „Trofeul Valea Prahovei”). A început să meargă pe munte acum 37 de ani, iar până acum a ieșit în drumeții cu peste 2.000 de persoane diferite.

Borșa văzută de pe drumul forestier care duce la Lacul Iezer

Am stabilit să mă lipesc de restul grupului în orașul Borșa (din tot traseul din acest an alesesem Munții Rodnei).

Deși este un oraș turistic și un punct de plecare pentru drumeții pe munte, Borșa este departe de a fi accesibil. Ca să ajung din București la Borșa am făcut mai bine de 12 ore, mai întâi cu trenul de noapte, apoi cu o mașină de ocazie, pe un drum cu asfaltul găurit ca un șvaițer. Din fericire, trenul nu a întârziat – dar ce să te mai bucuri că nu a întârziat când oricum ai făcut 11 ore și 11 minute ca să parcurgi 549 de kilometri? Ultima porțiune, cea dintre Salva și Vișeul de Jos, are doar 61 de kilometri, dar e parcursă în două ore, cu 30 de kilometri la oră, o viteză cu mult chiar și sub viteza medie a treurilor în România (43km/h).

Partea bună a vitezei mici a fost că, de cum s-a luminat, am început să văd pe geam dealuri, căpițe de fân ridicate în jurul aracilor și case traționale cu acoperișuri din șindrilă. Era cinci și ceva când am sosit în gara din Vișeul de Jos. Am întrebat alți călători care coborâseră din tren cum pot ajunge la Borșa. Pe internet citisem că existau niște curse de maxi-taxi la anumite ore, dar oamenii mi-au spus că microbuzele nu vin mereu pentru că nu prea au clienți. Nu exista niciun program oficial afișat pe undeva.

La un moment dat a apărut un nene cu o mașină cu opt locuri pe care a tras-o în fața treptelor. Mergea la Borșa. Oamenii din fața gării au sărit în mașină, ocupând toate locurile. Am rămas pe din-afară: nu mai erau locuri și venirea maxi-taxi-ului era la fel de incertă. Așa că m-am rugat de șofer să mă lase să stau în spate, în portbagaj, unde am reușit să-mi îndes și ruscacul, și pe mine. Drumul pe roata din spate a fost acceptabil până la Moisei. Ce-a urmat după aceea până la Borșa a fost cel mai prost drum pe care am mers în viața mea, cu gropi, zdruncinături și porțiuni întregi din asfalt distruse. În mașină, oamenii se plângeau de izolarea orașului: pe vremuri, Borșa era conectată cu alte orașe prin trenuri. Calea ferată există și acum, dar pe ea nu mai circulă niciun tren. Nici autocare nu sunt. Doar microbuze care circulă fără program și oameni care fac un ban din curse clandestine, precum domnul în mașina căruia ne aflam.

Am coborât în centrul Borșei. Tot aici a coborât și o tânără care i-a întins șoferului o bancnotă de 10 lei. Am văzut apoi că fata a început să se cotrobăie prin buzunare: 10 lei nu erau de ajuns, o informase șoferul. A mai dat încă cinci. Mi s-a părut o sumă uriașă pentru un drum de 49 de kilometri. Prin comparație, drumul cu un microbuz pe ruta București – Pitești, de 120 de kilometri, este 18 lei. Față de mine, domnul a dat dovadă de multă generozitate: pentru că am stat pe roată, nu mi-a luat decât 10 lei.

Din Borșa m-a cules Vasile, organizatorul și liderul „expediției”. Ceilalți drumeți, aflați pe munte de zile bune, parcurseseră deja traseul Baia Mare – Mara – Cheile Tătarului – Stațiunea Izvoare – Pasul Gutâi – Creasta Cocoșului – Cavnic – Borșa. Acum erau campați pe o pajiște de la poalele Munților Rodnei, lângă o mănăstire cu o minunată bisericuță maramureșeană din lemn, acoperită cu șiță, care tăia cerul albastru cu turla sa ascuțită.

Peisajul era superb. De sub picioarele mele începea o pajiște cu flori albe – mov – galbene, care se transforma la ceva distanță în păduri dese de brad ce înveleau muntele ca o cuvertură verde, iar în depărtare pătura de brazi era înlocuită de jnepeniș care dispărea și el apoi, făcând loc stâncilor cenușii.

Vârful Pietrosul Rodnei

Auzisem că drumul forestier din Borșa până la iezerul de lângă stația meteo este foarte dificil. Un prieten mult mai experimentat într-ale muntelui decât mine îmi spusese că drumul „l-a rupt în două”. Nici până acum nu-mi explic de ce, dar acestă porțiune din traseu mi s-a părut cea mai ușoară. Poate pentru că vremea era frumoasă, cerul senin, iar orașul Borșa, care rămânea tot mai departe pe măsură ce luam altitudine, își etala mândru la soare căsuțele cu acoperișuri cărămizii.

Mereu săritor și gata să-mi care câte ceva, Vasile s-a tot oferit să-mi ducă rucsacul pe diferite porțiuni de drum. Datorită multelor pauze făcute la umbra brazilor, am reușit să-l car singură, scutindu-l pe el de un al doilea rucsac, iar pe mine de rușinea de a fi singura dintre drumeți care să nu fie în stare să își poarte calabalâcul din spinare.

De altfel, celelalte două fete din grup – Ilinca și Marta – de 17 și de 18 ani, erau mai mereu în fruntea grupului, și chiar unii domni în putere aveau probleme în a ține pasul cu ele.

Când am ajuns în căldarea de la Lacul Iezer picura, iar norii ca o ceață începuseră să se încolăcească peste crestele munților care cuprindeau căldarea. De lângă lac, Vasile mi-a arătat drumul pe care trebuia să urcăm a doua zi. Mi se părea atât de aproape încât credeam că într-o oră sunt sus pe vârf. Dar nu aproximam deloc bine distanța: peretele vertical de stâncă și bolovăniș mă păcălea. Mi-am dat seama de acest lucru când pe poteca ce descria curbe în ac de păr au apărut câteva puncte mișcătoare colorate. Erau drumeți care se întorceau de pe munte. Nu mi se mai păreau deloc aproape. Văzându-i în mijlocul măreției muntelui, ai fi zis că sunt niște furnici care coboară un mușuroi colosal. Seara, apusul a fost superb, iar cerul s-a colorat în roz-violet.

Căldarea glaciară unde se află Lacul Iezer

A doua zi ne-am trezit pe la 7 și am plecat spre Vârful Pietrosul Rodnei. Bolovanii acoperiți de licheni galbeni îmi aminteau de lespezile din Retezat pe care am urcat spre Vârful Peleaga. De departe, vedetele drumului până sus au fost tufele de rododendron (bujor de munte), pe care le-am fotografiat cu toții, fete și băieți, năuciți de atâta frumusețe. Nu mai văzusem niciodată bărbați care să se entuziasmeze atât de tare în fața a ceva de culoare roz. Cu atât mai puțin în fața unor flori roz.

Pe drum, Toby – cățelul unuia dintre excursioniști, a dat ture în sus și-n jos pe potecă: o lua înaintea stăpânului, fugea, adulmeca pietrele, respira din greu, cu limba ca o panglică atârnându-i afară din gură, apoi cobora la stăpân, dădea din coadă și iar începea să alerge la deal. Când a ajuns pe vârf, cred că parcursese o distanță dublă decât tovarășii săi umani de drumeție.

Privit de sus, iezerul aducea cumva cu harta României (cu un Banat mai umflat, totuși). Am poposit pe vârf pe o vreme superbă. De pe creastă, în toate părțile se vedeau șiruri nesfârșite de spinări arcuite de munți, verzi în apropiere și albastre în depărtare. Vasile mi-a arătat că dincolo de Borșa se zăreau Carpații ucraineni.

Lacul Iezer văzut de pe traseul care urcă pe Vârful Pietrosul Rodnei

Când urcam ultimii metri spre vârf, mă și gândeam la cum o să mă ospătez odată ce voi ajunge în refugiul de pe vârf. În mintea mea de turist comod îmi imaginam un fel de căbănuță ca cea de pe Omu, cu masă și scaune. Dar refugiul de pe Pietrosul Rodnei este auster, ca o cutie zidită din piatră, cu o ușă zdravănă de fier la intrare, fără alte obiecte înăuntru. Nu m-a îmbiat să intru, în schimb am fost convinsă că dacă ne-ar fi apucat o vijelie pe-acolo, înăuntru aș fi fost în siguranță.

Am mâncat afară, pe o piatră. După masa cu pateuri, pâine și conserve, am pornit mai departe pe creastă.

Pe Vârful Pietrosul Rodnei

Cățelul Toby, în apropiere de Vârful Pietrosul Rodnei

Coborând, am dat peste două limbi de zăpadă în niște adâncituri ale terenului. Era miezul verii, așa că am tras concluzia că zăpada rămânea acolo pe tot parcursul anului.

Niciunul dintre noi nu mai avea apă și am coborât într-o vale, la un izvor unde un cioban își supraveghea turma de oi. Din fericire, nu avea dulăi cu el: ne-am apropiat liniștiți de el și ne-am umplut sticlele cu apă.

În aceeași după-amiază ne-a prins prima ploaie torențială. Până la sfârșitul drumeției, avea să ne mai plouă serios de două ori. Foarte inventiv, Vasile venise după el cu o folie uriașă de plastic, sub care încăpeam lejer 6-7 oameni. A despachetat-o și ne-am ghemuit sub ea, protejați și de un mal de pământ.

La sfârșitul zilei, am campat într-o tarniță (un regionalism din nordul țării folosit pentru a desemna o șa, mi-a explicat Vasile) în apropiere de Vârful Negoiasa Mare. Echipa de drumeți parcursese vârfurile Pietrosul Rodnei, Rebra, Buhăescu Mare, Cormaia și Repede.

A treia zi, ultima petrecută integral pe munte, a fost și cea mai plină de peripeții. Când merg la munte, am o mulțime de spaime: mi-e frică de urși, de câinii ciobanilor, de fulgere, de căpușe. Dacă aș face drumeții și iarna, probabil mi-ar fi teamă și de avalanșe. Din fericire, n-am rău de înălțime, altfel cred aș avea chiar toate fricile posibile.

În ultima zi am tot urcat și coborât vârfuri și șei, iar la fiecare namilă de munte care apărea în față îl întrebam pe Vasile dacă e ultimul. Pentru mine, nu era decât a treia zi pe munte, dar mă simțeam de parcă aș fi cutreierat munții de-o lună. Nu mai aveam chef nici de pateuri, nici de conserve, nici de pâine veche. Imaginea unei fripturi bune mi se fixase în minte ca un abțibild. Pe Vasile, care ducea în spate și oboseala celor cinci zile de dinainte de sosirea mea, îl înțelegeam când glumea că s-a „sălbăticit” și că, odată ajuns acasă, o să se întrebe la ce folosește clanța: „Nu o să mai știm pe unde să intrăm în casă. O să intrăm pe fereastră”.

Deși avansam pe traseu mai rău ca o babă, Vasile a stat mereu în spatele meu ca să nu rămân ultima din șir. De data asta, pentru noi doi a fost mai bine că am rămas în spatele celorlalți.

Traseul marcat ne-a purtat fix prin mijlocul unui jnepeniș mai întortocheat decât schemele pe care le încercam alături de vecinii de la bloc pe când ne jucam „mațe încâlcite” în copilărie. Față de alte jnepenișuri pe care le văzusem până atunci, cel de-acum era uriaș: tufele erau cât mine de înalte, crengile erau groase și zdravene și trebuia să am grijă să nu mă lovească peste față. Tot luptându-ne sa ne facem loc prin păienjenișul de ramuri care abia se lăsau îndoite, am dat peste doi turiști străini care se odihneau într-o mică oază liberă de crăci. Istoviți și ei, ne-au arătat pe unde trebuia să continuăm lupta cu tufele.

Când am izbutit să evadăm din jungla de jnepeniș, nu i-am mai găsit pe ceilalți colegi de drum. I-am sunat. Nu aveau semnal. Am mers înainte gândindu-ne că dăm de ei. Dar nu se zăreau nici în față. Într-un final, au ieșit din jnepeniș pe o cu totul altă parte: se abătuseră de la traseu, dar noul drum le luase și mai mult timp. Mai târziu am auzit că cineva văzuse un șarpe în jnepenișul îndrăcit prin care trecuserăm. Ce bine că nu am văzut nimic.

Era zi de weekend și ne-am intersectat pe cărări cu o mulțime de turiști pe care îi invidiam pentru pasul lor rapid și sigur. Printre ei, și o doamnă foarte pasionată de drumeții, care ne-a povestit că, într-un an, și-a luat liber de la serviciu o lună de zile ca să străbată singură toată creasta Carpaților Meridionali. Nici acum nu pot să îmi imaginez cum ar fi să călătorești singur o lună în sălbăticie. Chiar dacă te mai întâlnești cu oameni, tot singur ești în cea mai mare parte a timpului, mai ales dacă mergi repede și nu prea are cine să țină pasul cu tine.

În cea de-a treia zi am parcurs vârfurile Negoiasa Mare, Puzdrele, Galațului, șaua Galațului și șaua Gărgălău. Din șa am cotit-o la stânga și am început să coborâm spre Casacada Cailor.

Spre sfârșitul zilei, când nu mai era mult până la apus, am reușit să ne rătăcim, în apropierea Lacului Știol, din care izvorăște Bistrița Aurie (cursul superior al râului Bistrița). În loc să mergem spre stânga, am traversat râul și am luat-o la dreapta. Am ajuns prin niște râpe și am ne-am întors: am sărit iar peste firavul fir de apă al Bistriței la izvoare. Am traversat un platou și câțiva băieți dintr-o mașină ne-au arătat drumul corect spre Cascada Cailor.

Apoi a început cea mai dificilă coborâre pe care am făcut-o vreodată. Era târziu și grupul a decis să coboare pe varianta mai abruptă, nu pe traseul obișnuit. După mai bine de 10 ore de mers, picioarele nu mă mai ascultau și tremurau la fiecare pas. Am coborât mai mult cu fundul decât în mers biped, ținându-mă cu mâinile de câte un colț de pământ. Culmea, a mai început și să plouă și să fulgere. Unii dintre noi s-au ascuns sub brazii din pădure. Eu una mă gândeam numai la poveștile cu oameni fulgerați pentru că s-au pitit sub copaci.

„Vai, ce fricoasă ești”, mi-a spus Vasile când am început să mă rog de el să ne oprim în mijlocul drumului și să ne adăpostim sub folie. El credea că mi-e frică de ploaie. De fapt, fulgerele și tunetele pe care le zăream în spate cu coada ochiului erau marea mea problemă. Am stat chirciți sub plastic vreo 20 de minute. Când mi s-a părut că nu mai fulgera atât de aproape, am pornit iar la drum, deși încă ploua.

Uitându-mă în urmă, mi se pare că metoda mea de a sta la pământ dacă fulgeră e un pic exagerată. Și poate chiar inutilă, după cum mi-a explicat unul dintre tovarășii mei de drum, Iulian, care mi-a spus că au fost fulgerate turme de oi, care numai înalte nu erau. Dar sub copaci tot nu o să mă adăpostesc vreodată.

Când am terminat de coborât abruptul mergeam mai mult ținută de Vasile. Mi-a arătat în stânga o cădere uriașă de apă. Era Cascada Cailor. Mie îmi venea să plâng de oboseală: nu eram în stare să mă bucur de frumusețea ei, așa că m-am băgat direct în cort. Am fotografiat-o a doua zi, înainte de plecarea spre Borșa.

Tot atunci am observat și dezastrul făcut de tăietorii de lemne chiar la intrarea în Parcul Național Munții Rodnei. Brazii de pe jumătate dintr-un versant au fost tăiați la rând, de parcă un uragan a vrut să pună la pământ jumătate din pădure, iar apoi a cruțat cealaltă parte. Aproape de cascadă, zeci de bușteni tăiați și abandonați putrezeau în apă sau la marginea drumului.

Cascada Cailor, cea mai înaltă cădere de apă din România

Vâltoare în Borșa, un fel de „mașină de spălat” manuală folosită în Maramureș

• În cele 8 zile, drumeții au parcurs peste 100 de kilometri de poteci și au atins 8 vârfuri de peste 2000 de metri altitudine.

• La acțiune au luat parte nouă persoane cu vârste cuprinse între 17 și 56 de ani. Participanții au fost din București, Petroșani, Vulcan, Bistrița, Brașov, Filiași și Piatra Neamț.

Fotografii: Andreea Dogar

Dacă ți-a plăcut acest articol, te poţi alătura comunităţii pozitive de pe pagina noastră de Facebook.