Social

Tina Munteanu, soprana care face minuni cu „cel mai firav instrument din lume”

De către

dec. 7, 2011

Tina Munteanu în spectacolul „Sylvia” la Teatrul de Operetă „Ion Dacian”

Tina Munteanu e genul de om care îți face pielea de găină atunci când îl asculți povestind. Și nu este vreun un personaj bătrân și înțelept, ci o tânără de numai 29 de ani. Auzind-o vorbind despre operă, muzică și spectacole, aproape îmi venea să mă ridic de la masă și să dau o fugă până la casa de bilete. Cu o frază mustind de pasiune, asemenea muzicii pe care o cântă, soprana Operei Naționale București și a Teatrului de Operetă „Ion Dacian” a povestit pentru cititorii GreatNews cum a descoperit opera și care sunt marile scene pe care visează să cânte.

Îmbrăcată în blugi, fără machiaj sau tocuri înalte, Tina tocmai venea după o noapte în care petrecuse și dansase alături de colegii săi de la teatru: „La operetă mă simt ca acasă. Suntem toți prieteni, avem bistro-ul nostru unde plângem, râdem împreună”. Mai mult râd, după cum aveam să înțeleg din spusele sopranei care mi-a explicat că faimoasele poante pe care artiștii și le fac între ei în culise nu sunt legende.

„Nu mă regăseam în muzica populară. Simțeam nevoie de drama din operă”

Vocea de vis a Tinei a venit pe linie maternă: de la bunică la mamă, apoi la nepoată. Deși era de profesie pilot, bunica ei cânta într-un cor, iar acasă îi fredona nepoatei cântece de leagăn: „Cred că mi-a plăcut muzica de când mama mea era însărcinată. Mama a fost cântăreață de muzică ușoară, a cântat cu Stela Enache. Fiind în turneu în străinătate, a aflat că e însărcinată. Și pe toată perioada sarcinii eu am fost cu ea în turneu: am dansat, am cântat. Cred că de-atunci a început să-mi placă muzica”.

A crescut având alături colecția uriașă de discuri a mamei sale, ascultând Aretha Franklin sau Frank Sinatra: „Și tot timpul cântam peste, chiar îi deranjam pentru că – evident – fiind copil, nu cântam tocmai bine”. Așa au descoperit părinții săi că îi place să cânte, iar mama sa i-a cumpărat la patru ani o pianină. A studiat pianul până la 18 ani, exersând chiar și opt-nouă ore pe zi.

Tina în spectacolul „Evgheni Oneghin” pe scena Operei Naționale

În clasa a VIII-a, când a dat la Liceul „Dinu Lipatti”, a avut de ales între secția de canto popular și canto clasic. A ales a doua variantă, deși spune simplu că nu s-ar sfii să danseze pe muzică populară la o nuntă: „Am încercat să cânt muzică populară. Îmi place foarte mult, doar că nu mă regăseam. Și simțeam nevoia de drama din operă”.

Nimeni din familie nu s-a îndoit de talentul său, chiar dacă la un moment dat nașa ei tot încerca să o convingă să devină avocat și să vină să lucreze la firma sa: „Chiar am fost secretară într-o vacanță de vară din timpul liceului, i-am dat peste cap tot biroul. Nu mă pricep”. Încurajată mereu, auzea numai „Uite, acolo să ajungi” sau „Așa o să fii și tu” de la mamă și bunică.

De altfel, mama sa este și cel mai mare critic al Tinei, iar când era studentă la Conservator îi era tare frică de reacția acesteia: „Nu suportam ca mama mea să vină la examenele mele, deși erau cu public. Săraca se ascundea tot timpul în spatele altor studenți pentru că eu nu urcam pe scenă dacă știam că e acolo”.

„La operetă e o veselie continuă. Pot spune o poantă bună la care publicul râde”

După ce a terminat Consevatorul a debutat pe scena Operei din Brașov în „Contesa Maritza”: „Exact ce nu-mi doream: nu-mi doream să cânt în limba română, operete și proză”, își amintește. Atunci visa doar operă, însă acum nu ar mai putea alege între cele două genuri: „La operetă e o veselie continuă. Îmi place foarte mult la operetă partea de actorie, faptul că există și dramă, dar și comicul situației. Pot interacționa mai mult cu publicul, pot spune o poantă bună la care publicul râde. Lucrul ăsta la operă nu poți să-l faci. Atât de mult m-a ajutat opereta în dezvoltarea mea încât acum și la operă mi-e mult mai ușor, sunt mult mai dezinvoltă”.

Așa a ajuns „prima soprană care dansează cancan pe scena Operei Naționale”, după cum îi place să spună, în spectacolul „Călătorie în lumea operetei”. „Desigur, îmi place la nebunie să mor, să am un spectacol cum e „Boema” în care mor sau „Traviata”, rol pe care vreau să-l fac în viitorul apropriat”, continuă ea.

Diferențele de la un spectacol la altul sunt uriașe: dacă în „La Boheme” Tina interpretează o tânără care moare din cauza unei boli de plămâni în brațele iubitului, în „Paris, mon amour” cântă plină de viață șansoneta „Je ne regrette rien” printre spectatorii care sunt serviți în foaierul Teatrului de operetă cu șampanie și caviar.

Păcălită de colegi: a dat pe gât o sticlă cu ceai amar

Anul trecut a câștigat competiția „Ion Dacian”, centrată pe repertoriul de operetă, musical și melodii din filme. Este cel mai drag premiu al Tinei, care a trecut prin clipe dificile până să ia acasă trofeul: în timp ce cânta pe scenă i-au alunecat pantalonii scurți de sub fusta umflată, meniți să acopere lenjeria atunci când se învârtea: „Au alunecat și a trebuit să scap de ei într-un mod cât mai original și să-mi continuu aria. Sincer, nu mă așteptam după această peripeție să mai iau și premiu”.

„Eu întotdeauna pățesc câte ceva pe scenă: ba îmi rămâne tocul în scenă și plec fără un pantof, ba se deschide fermoarul rochiei, ba nu pot să mă ridic că mă prinde cineva de meșă. Contează foarte mult pentru un artist să poată să ducă actul la final. Or, trebuie să treci peste bâlbe, probleme: te-mpiedici, cazi, te calcă pe rochie, uiți replici sau uită partenerul. Trebuie să poți să ieși din încurcăturile astea”, completează soprana.

Tina în spectacolul „Evgheni Oneghin” pe scena Operei Naționale

Și mai periculoase sunt farsele pe care artiștii și le fac între ei: „În „Sylvia” trebuie să beau o sticlă întreagă de vin. Evident că în sticlă nu se află vin, ci un ceai. Dar eu nu pot să beau decât ceai dulce. Ei mi-au pus un ceai amar, oribil la gust și a trebuit să beau toată sticla. Simțeam că mor, simțeam că nu mai reușesc să mai cânt”. Acum se apropie mai mereu cu teamă de paharele de pe scenă, dar și-a rugat colegii ca măcar să nu îi dea să bea alcool.

În ciuda glumelor „diabolice”, pe scenă nu există competiție între artiști. Din contră: „La un moment dat uităm că suntem noi: Tina, Marius sau Tudor și suntem exact Mimi și Rodolfo. Iar Mimi și Rodolfo chiar se iubesc și noi chiar ne iubim”.

„Mi-aș dori să fiu omul hotelurilor, să fiu tot timpul cu valiza în mână”

A susținut concerte în Spania, Franța și Belgia, dar în afara sălilor de spectacol și a șoselelor nu a reușit să vadă prea mult din țările în care a călătorit: „Știu foarte bine autostrăzile, fiecare benzinărie, hotelul unde am locuit. Aici e problema cântărețului, deși multă lume spune: „Vezi o lume întreagă”. Dar nu e foarte adevărat. Pentru că tu ieși în față și trebuie să te prezinți cât de bine poți. Or dacă pierzi o noapte sau chiar și o zi, ieși la cumpărături și răcești, iar seara ai spectacol, nu se poate. Cel puțin eu prefer să dorm înaintea zilei de spectacol și chiar în ziua respectivă cât mai mult timp. În Bruxelles nu am reușit decât să văd Conservatorul unde am cântat și mall-ul de lângă hotel. Atât. Și nici măcar tot mall-ul, ci doar primele două etaje. Îmi doresc să am o vacanță în care să pot să mă duc să vizitez și să mă bucur de Spania, nu să stau cu stresul că nu pot să mă arunc în valuri că s-ar putea să răcesc”.

Scena pe care își dorește să cânte la un moment dat este Metropolitan Opera din New York: „Întotdeauna am avut o atracție pentru America și pentru Metropolitan Opera, persoanele mi se par expansive și mult mai deschise. Parcă și publicul e mai cald”.

„Mi-aș dori să fiu omul hotelurilor, omul avioanelor. Să fiu tot timpul cu valiza în mână și să merg în toată lumea și să cânt. Dar pe lângă asta, cu cât trec anii, realizez că îmi doresc și o familie și o casă”, spune ea.

Dintre sopranele în vogă acum, preferata sa este Renee Fleming, despre care spune că are o tehnică impecabilă, reușind totodată să cânte natural și dulce.

„Toți acești interpreți – Fleming, Anna Netrebko, Angela Gheorghiu, Leontina Văduva, Placido Domingo, Maria Calas – au ceva în plus. Dintre cântăreții români pot să o pun pe Roxana Briban, Dumnezeu s-o ierte, care s-a stins acum un an. O introduc aici pentru că eu chiar cred că a fost genială. Nu e totul să îți înveți partitura, rolul, să știi ce ai de spus. Bineînțeles, trebuie să cunoști textul pentru că trebuie să știi să dai o semnificație frazei muzicale. Nu poți să spui „Te iubesc” și să te uiți în dreapta când partenerul tău e în stânga. Trebuie să cunoști personajul, să ți-l construiești, să-l aduci spre tine. Dar pe lângă toate astea cred că e foarte important să existe „ceva”-ul acela care te face să ți se facă pielea de găină, să trăiești emoția, să te pierzi în ce se întâmplă pe scenă”, explică Tina.

„Nu este o vioară pe care o acordezi. E vocea”

Nu crede că ar putea vreodată să dea lecții de canto. Nu doar pentru că nu are răbdare, ci și pentru că i-ar fi teamă să experimenteze cu vocea altei persoane: „Nu este o vioară pe care o acordezi, nu e pian, e vocea. Nu știu dacă voi îndrăzni vreodată să lucrez cu vocea umană. Pentru că sunt două corzi, se poate întâmpla orice, e cel mai firav instrument. Pot încerca pe mine pentru că simt, știu exact când ceva nu e în regulă, simt că sunetul nu iese cum trebuie și atunci schimb ceva, dar nu pot simți la tine”.

Altă ipostază, într-un concert Phoenix

Tocmai din acest motiv o doare atunci când vede cât de aspru sunt judecați artiștii pe diferite forumuri: „Mulți melomani vorbesc, critică, pun la zid. Mi-aș dori foarte mult ca oamenii care vin în sală și vor să vadă un spectacol să nu fie atât de aspri cu interpretul care e pe scenă: pentru că poate avea o zi proastă. Eu am avut premiera la „Sylvia” fix în ziua în care bunica mea a intrat în comă. Dimineață m-am trezit la ora cinci cu SMURD-ul în casă luând-o la spital. Ziua următoare a murit. Mi-a fost foarte greu să ies pe scenă și să cânt”.

Pasiunea pentru muzică nu se limitează la muzică clasică. Tina ascultă cu plăcere Metallica, Evanescence, Nightwish sau genuri precum jazz, R&B, muzică veche, punk, rock gothic. Așa a ajuns să cânte la Sala Palatului alături de Phoenix în concertul „Symphoenix”, o combinație de rock și muzică clasică, în fața a 3.000 de persoane.