„N-au tifoane la spital, n-au pamperși, n-au o cremă pentru fund, n-au șervețele, dar peste noapte dispare tot ce cumpăr eu; cum le dai asistentelor cu zecile de lei, cum au mai multă atenție după care a doua zi uită tot.
N-au manageri competenți, n-au personal suficient, mulți doctori n-au timp de explicații clare ( timp plătit) despre starea pacientului, nu dezinfectează NIMENI NIMIC NICIODATĂ, nu acoperă nici acum mâncarea aia execrabilă, dar au microbi care colcăie atât pe clanțe, wc-uri, cât și prin pacienți… DUPĂ operații; au brutalitate, au țipete și hăhăieli prin saloane, unde bolnavii încearcă de sute de ori să adoarmă”, își începe postarea de pe Facebook Elena Cristina Cojocaru.
Povestea ei, care prezintă situația dezastruoasă în care se află multe din spitalele din România, s-a viralizat pe rețeaua socială și a strâns în câteva ore sute de reacții și share-uri. Pacientul internat în spital, despre care vorbește, este tatăl ei.
„Am rugat ieri de 3 ori să vină cineva să-i schimbe pampersul plin de diaree și mereu ajut când sunt acolo, dar trebuie să aștept cu zecile de minute. Unii, niște roboți cu chip uman care vor înțelege ce zic doar când vor trece prin asta.
Unii doctori nu au un singur minut liber pentru a încuraja un pacient aflat în dureri mari, în spaimă și traumă. Am rugat eu prin sms asta, am cerut doar două propoziții de întărire psihică să se spună tatălui meu, pentru că pe mine nu mă mai crede când îi spun că doctorii nu-i vor răul, dar nu se dorește o vorbă caldă, ci mă ceartă că-i deranjez cu vreun mesaj. Dă-l naibii de psihic, nu?
Doar partea tehnică e importantă și nici pentru aia nu sunt toate cele ce trebuie, dar te suge CNAS-ul de o căruță de bani, lunar”, scrie Elena Cristina Cojocaru.
Tatăl ei a rugat-o să scrie o cerere să iasă din spital, pentru că nu mai suportă chinurile.
„Familia pacientului e un ghimpe în fundul doctorilor. Moartea este deja un parc de distracții pe lângă acest chin. Tatăl meu m-a rugat să scriu azi o cerere în condițiile în care este în a patra zi după operație, spunându-mi (cu o imensă greutate șoptește, așa, printre vomismentele cu lichid negru): „dacă nu mă scoți din acest spital în care sunt tratat ca un câine, mă arunc de la etaj”.
Eu am scris, el a ridicat mânuța puțin ca să semneze. Nu seamănă bine cu semnătura lui, bietul. Mi-a zis că dacă mâine dimineață nu sunt acolo la ora 7 jumate ca să-l iau acasă ( deși știu că nu am cum să fac asta), să nu mai vin.
6, 7, 8 ore de stat cu el zilnic mi se par 2 minute pentru că nu mai știu ce să fac și cum să-l îngrijesc, dar apoi îmi dau seama că ajutorul meu este egal cu zero în fața acestui infern pe care-l îndură. Cred că nici analgezice suficiente nu-i dau pe perfuzie.
Mă usuc când îmi spune: „se comportă dur cu mine, mafie, nu oameni, pentru ei sunt un câine. Vreau să mor în patul meu, nu mai rezist, nu mai am încredere în ei.”
Și toate astea se întâmplă DUPA CE A UMBLAT de 3, 4 ori pe la diferiți doctori în ultimul an pentru analize, ecografii și să ceară ajutorul lor…pentru că era foarte constipat și avea greață și crampe. Toți au dat vina pe bătrânețe și pe Isicom, pastilele pentru Parkinson când el avea cancer la colon. Nimeni din ei nu s-a sinchisit să-i ceară să facă niște markeri tumorali sau altă analiză relevantă. Este iadul pe pământ. Mori cu zile.
Superficialitatea în tratarea și diagnosticarea unui bolnav este crimă și este mare, mare noroc când întâlnești un doctor competent, care să dea doi bani sau când dai de o asistentă DECENTĂ, majoritatea fiind extrem de necitite în domeniul lor și vulgare.
Știm cu toții atâtea cazuri de oameni lăsați în paragină, copii, tineri, care au așteptat ani de zile un plămân, un rinichi, oameni care au avut ghinionul să se nască aici. Nici o bucurie a vieții nu atinge intensitatea acestui tip de durere. Se construiește catedrala neamului în timp ce spitalele nu au resurse și personal”, își încheie postarea Elena Cristina Cojocaru.
