Povestea româncei închise pe nedrept un an și 9 luni, după o anchetă a procurorului Cristian Panait

daniela tarău
Daniela Tarău. Foto: Captură YouTube

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, timp de un an și 9 luni, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în anul 2000 de o anchetă a lui Cristian Panait, procurorul român a cărui sinucidere, la vârsta de 29 de ani, a fost intens mediatizată din cauza presiunilor la care ar fi fost supus într-unul din dosarele instrumentate.

După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, Daniela Tarău a obținut recunoașterea erorii judiciare și a fost reabilitată. Azi, ea își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție. Femeia în vârstă de 43 de ani a povestit într-un interviu pentru APADOR-CH, organizație care militează pentru respectarea drepturilor omului, cum a ajuns să facă închisoare pe nedrept, cum a fost viața ei în pușcărie și cum au decurs întâlnirile cu procurorului Cristian Panait, a cărui viață și experiență profesională au inspirat filmul de ficțiune „De ce eu?”, regizat de Tudor Giurgiu.

Potrivit femeii, procurorul Panait folosea tehnici îndoielnice de interogare și chiar a amenințat-o că o aruncă pe geam.

În februarie 2001, Daniela Tarău a fost acuzată de înșelăciune și a fost arestată preventiv. A stat în arest 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs.

A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive.

Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată.

Despăgubirea pe care o cere de la statul român: 900.000 de euro

Femeia a absolvit Facultatea de Drept în 2011, cu media 9.40, iar apoi a făcut un master în științe penale la Academia de Poliție, unde acum își dă doctoratul cu o teză despre sistemul penitenciar românesc. Daniela a dat în judecată statul român, solicitând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

În vara anului 2000, Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. De fapt, Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară – totul era o înșelăciune, însă ea și ceilalți 60-70 de oameni care au venit ca să-și depună dosarele la firmă ca să muncească în Israel nu știau acest lucru. Femeia a fost angajată de probă, ca secretară, fără să știe nimic despre escrocherie.

„La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă”, a povestit Daniela pentru apador.org.

În august 2000, primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, ca să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari. Au fost 62 de păgubiți în total, iar 44 dintre aceștia au depus plângere.

„Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea”, a arătat Daniela.

„Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni”, a continuat ea.

„Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era?”

Procurorul Panait a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată pe Veronica. În februarie 2001, la șase luni după ce ieșise din spital și nu mai avusese nicio legătură cu firma – Daniela nici nu știa că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – femeia a primit acasă o citație.

A venit la București, la Secția 3 de Poliție, și a aflat că este dată în urmărire locală din august 2000. Seara, a fost emisă o ordonanță de reținere pe numele ei.

A doua zi l-a întâlnit pe procurorul Panait: „Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa”.

Potrivit Danielei, procurorul Panait a amenințat-o că o aruncă pe geam: „Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin? Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat”.

„Era ca și când mă uitaseră în arest”

Daniela a rămas în arest preventiv timp de 5 zile, după care mandatul de arestare a fost prelungit constant: „Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest”.

Una dintre erorile petrecute în acea perioadă a fost descoperită de avocatul Danielei abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Femeii i se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când a fost trimisă în judecată a fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei.

„Aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica”, a mai povestit Daniela pentru apador.org.

Nu a avut voie să vorbească timp de 8 luni cu părinții și cu fiul său

Cât a stat în arestul Capitalei, adică timp de 8 luni, nu a vorbit deloc cu părinții sau cu copilul său care avea 8 ani pe atunci: „Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată. Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta”.

„Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe WC. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne”, și-a mai amintit ea.

„Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă”, a explicat femeia.

“Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el”

Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei: „A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea”.

După proces, Daniela a ajuns la Penitenciarul Rahova: “Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit”.

„Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Nu spunea decât: <Ne-ai făcut de râs, tată!>”

În timp era închisă la Rahova, tatăl Danielei a murit: „Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată”.

În noiembrie 2002, Daniela a fost eliberată, însă revenirea în satul natal a fost „groaznică”, a mai povestit ea în interviul oferit sursei citate: „În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo”.

Din cauza cazierului, nu și-a găsit nimic de lucru legal: „Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24”.

„Nici mama nu m-a crezut nevinovată”

Cu ajutorul APADOR-CH, Daniela a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009, iar CEDO a constatat că a fost ținută în arest nejustificat, că nu i s-a dat posibilitatea să conteste arestarea și nici să se apere corespunzător în proces, deci nu a avut parte de un proces echitabil.

În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar după patru ani de procese a venit și achitarea.

„31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, „Mamă, nici eu nu am crezut!”. Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…”, a povestit ea.

Daniela lucrează acum la teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să lucreze în învățământ.

Recomandările editorilor GreatNews:

Orașul unde se va construi cea mai înaltă clădire din România
Invenție a elevilor români. Cum vor să pună punct crizei de săpun din școli
Lumea albastră a copiilor cu autism. Cum devine arta o cale spre ieșirea din labirint

Andreea Dogar
Jurnalist GreatNews, lucrez în presa centrală din 2008 și am scris pentru publicații precum Yahoo News România, ziarul „Evenimentul Zilei”, site-ul turism.evz.ro sau revista „National Geographic România”. Scriu cu plăcere reportaje și portrete pe care le ilustrez adesea cu fotografii și cred că baza meseriei de jurnalist stă în munca de teren și în discuțiile cu oamenii. Mă interesează în special temele sociale, drepturile omului, egalitatea de șanse, diversitatea culturală și domenii precum știința și turismul.