Cătălin Ghiță este unul dintre cei opt administratori ai forumului TramClub
O mare parte din viața lui Cătălin Ghiță gravitează în jurul transportului în comun: e înnebunit după trolee, moderează forumul TramClub, e inginer la departamentul de aprovizionări al CFR și în timpul liber iese la fotografiat vehicule așa cum un pescar se duce în weekend să-și arunce undița la baltă. Are și un inamic: maxi-taxi-urile, pe care se luptă din răsputeri să le scoată de pe străzile Buzăului, orașul în care locuiește acum. Când vine vorba de dube este neînduplecat: dacă veți întâlni pe Internet replica „eu nu mă înjosesc să călătoresc cu maxi-taxi”, ar trebui să vă fie clar că el a scris-o.
Necazul care i-a umbrit copilăria a fost că în Medgidia nu existau trolee. Le văzuse doar în Constanța când se dusese în vizită la o mătușă. În mintea copilului, mai sus de trolee nu se putea ajunge: i se păreau mai greu de condus deoarece șoferii erau obligați să țină cont și de fire. Și acum îi plac la fel de mult și le-ar vrea peste tot prin țară.
În lipsa acestor super-vehicule, pe la patru-cinci ani s-a mulțumit cu ce avea: autobuze, pe care le urmărea prin garaje, depouri sau la colț de stradă. „Eram fascinat. Le știam după culoare, după traseu. Când apărea unul nou eram în alertă: îmi chemam toți prietenii și mergeam să îl vedem”, își amintește tânărul de 34 de ani. Odată, paznicii de la un garaj l-au fugărit cu câinii după ce l-au prins că a sărit gardul ca să se uite la autobuze: „Îmi era greu să îi explic lui Nea X că îmi plac autobuzele”.
Pălmuit pentru că „se plimbă cu autobuzul”
Avea un autobuz DAC de jucărie. Apoi două, trei. Deși parcul auto în miniatură i se mărise, continua să își bată mama la cap să-i cumpere încă un DAC, până când îl întreba exasperată: „Da’ tu altceva nu mai vrei?”. Nu se plictisea de ele pentru că era inventiv: din două făcea un autobuz cu burduf, folosind tije și șuruburi sau le transforma în preferatele sale, troleibuzele: „Întindeam fire prin toată casa. Mai venea mama și-mi strica rețeaua după ce muncisem câteva ore să o întindem”. Nici tatăl său nu a scăpat ușor având un fiu atât de entuziast: „Cum îl prindeam pe taică-meu îi ziceam: „Ia o foaie și desenează un autobuz””. Într-un alt joc, el și copiii de la bloc își desenau cu creta propriile străzi pe care circulau machetele.
În 1986 s-a mutat la Slobozia, unde a continuat să își atragă prietenii în mici expediții cu autobuzul. Își amintește mai ales de drumul în U pe care îl parcurgea de plăcere, nu că ar fi avut vreo treabă undeva: ajungea în același loc din care plecase.
Pe timpul lui Ceaușescu, pasiunea lui s-a dovedit a fi neconformă cu statutul de pionier serios. Învăța la Școala nr. 2 din Slobozia, destul de departe de casă, așa că mergea cu autobuzul, în special la întoarcere. Și cum turnătoriile erau pe val, s-a găsit un coleg ce l-a pârât dirigintelui. Dascălul a tras concluzia că băiatul se plimbă aiurea după ore, așa că l-a luat la palme că „se plimbă cu autobuzul”.
Unde e transportul electric de odinioară?
Când a venit vremea să dea la facultate, Cătălin (foto) a ales Utilaje Portuare la Universitatea Ovidius din Constanța (după un an s-a transferat la Transporturi în București) deoarece orașul de la mare avea troleibuze și tramvaie: „Mă plimbam zi de zi cu tramvaiul, cu autobuzul, pe toate rutele din Constanța”. Asta se întâmpla prin ’95-’96. De atunci s-au schimbat multe: amărăciunea lui e că transportul electric din România s-a distrus foarte mult, deși recomandările UE sprijină transportul electric deoarece este mult mai puțin poluant: „Constanța nu mai are nici troleibuz, nici tramvai, deși avea una dintre cele mai extinse rețele. Brașovul a desființat tramvaiul. Slatina și Târgiviște au desființat troleibuzele”.
Precum alți colegi din TramClub, Cătălin fotografiază vehiculele de transport în comun. „Ieșitul la pozat semăna cu pescuitul”, spune el. Adică poți avea noroc să prinzi un autobuz rar sau unul de duzină. De mare ajutor sunt ponturile pe care și le dau între ei: „Aflam unii de la alții: “Vezi că autobuzul cutare a ieșit azi”. Du-te și fugărește-l”.
Bucureștiul a fost locul unde a văzut „minunea”: un troleu prototip cu două burdufuri. Pe scurt, un unicat numit troleibuz dublu articulat. „7091”, își amintește Cătălin cu exactitate numărul de parc al vehiculului: „A fost o vedetă pe aici. Încercarea a fost printre puținele din lume. Era o încântare să mergi cu el. S-a făcut unul singur. Prin 1995 încă mai circula”.
„Dacă aș avea bani, mi-aș cumpăra un DAC”
Mult timp a trăit cu impresia că interesul său este neîmpărtășit. Chiar se gândea că ar putea fi el anormal din moment ce avea mereu chef să vorbească despre transportul în comun: „Prin 2004 am văzut că mai sunt și alții. „Uf, am scăpat”, mi-am zis”, își amintește el de anul în care a început să prindă contur comunitatea on-line a prietenilor transportului în comun.
Nu e interesat de tramvaiele de epocă, ci de autobuzele și de troleibuzele în care a călătorit când era mic: „Eu, dacă aș avea bani, mi-aș cumpără un autobuz. Un DAC. Nu l-aș folosi pentru călătorii că e vechi și sperii lumea, dar l-aș cumpăra pentru mine”.
E mâhnit deoarece în București s-au dat la casat toate autobuzele vechi. Nu că și-ar fi dorit să călătorească la nesfârșit cu ele. Dar i-ar fi plăcut să vadă câteva într-un muzeu al transportului în comun. În București există un Muzeu al RATB, dar acesta nu deține niciun vehicul, ci doar machete. „Cele de la depouri nu sunt valorificate, nu sunt reconstituite”, spune Cătălin.
Budapesta, de pildă, este un exemplu fericit. O stație de metrou abandonată a fost transformată în muzeu și conține rame de metrou scoase din circulație și machete. Intrarea se face cu un bilet obișnuit de călătorie. E ca și cum ai plăti un drum, doar că îl faci în timp, nu în spațiu. „La București ar avea succes”, crede tânărul, care a vizitat muzeul subteran din capitala Ungariei.
Autobuzele DAC au fost retrase de pe liniile din București / Foto: Ștefan Pușcașu
„Sunt cunoscut la primărie ca un cal breaz”
Războiul lui Cătălin se dă acum cu maxi-taxi-urile. Din 2007 de când stă în Buzău se chinuie să le scoată de pe străzi. Are o listă lungă de motive pentru care le-a pus gând rău. În primul rând pe 15 locuri stau vreo 30 de oameni claie peste grămadă, fără niciun pic de confort, explică el. În al doilea rând, aceste vehicule nu au fost concepute pentru transportul în comun ci pentru cărat marfă (doar li s-au pus scaune și geamuri).
În al treilea rând e vorba de evaziune fiscală. Tânărul a primit la un moment dat un bilet fără număr pe care l-a trimis la Poliție. Dar Poliția i-a răspuns că biletul avea trecută seria pe cotor, adică pe partea cealaltă a biletului, la care de fapt nici nu avusese acces. „E stupid, e de pus în ramă”, spune el. În plus, în Buzău sunt 105 maxi-taxi-uri și doar 30 de autobuze, deși rețeaua de dube este considerată un sistem complementar, nu cel principal.
În Buzău, maxi-taxi-urile și autobuzele au același orar, dar dubele iau fața autobuzelor deoarece pleacă mai devreme cu vreo două minute, spune Cătălin: „Orarele de maxi-taxi le-au pus pe site-ul Primăriei și le-am arătat concret că orarul nu se respectă. Aș avea o mare satisfacție să le scoată”.
Primăria ar trebui să afișeze orarele autobuzelor în stații astfel încât toți oamenii să știe când sosește autobuzul și cât mai au de așteptat, continuă el: „Nu sunt afișate orarele, așa că omul se urcă (în maxi-taxi – n.r.) și pleacă. În fiecare stație ar trebui să fie un orar și o hartă a traseului. Am făcut mai multe petiții pe treaba asta, dar nu ia nimeni nicio măsură. Sunt cunoscut la primărie ca un cal breaz”.
Iată că se poate: cum s-a transformat “capitala dubelor”
Cătălin e de părere că nu e greu ca Primăria să întocmească un orar deoarece autobuzele au GPS și se știe în permanență unde sunt: „Poți colecta datele și faci o medie. Și știi că la stația X a ajuns în 99% din cazuri la și X minute. La Budapesta au orare în stație și dacă scrie „și șapte” la și șapte vine”.
Pentru el, un exemplu de succes este Primăria Pitești, care era considerată până nu demult „capitala dubelor”: șoferii se întreceau, dubele scârțâiau din toate încheieturile, erau prost întreținute și erau implicate des în accidente rutiere, unele grave. Nici autobuzele nu o duceau prea bine: o roată a sărit din mers și a lovit o femeie de pe stradă, un alt autobuz a rămas fără frâne.
Dar din 2008 pe străzile din Pitești nu mai mișcă roată de dubă. Primăria, prin intermediul Publitrans (regia de transport în comun din oraș) a încheiat un parteneriat public-privat cu firmele Girexim și CNCD, acestea din urmă oferind 80 de autobuze noi. Din flota veche au fost păstrate 30 de vehicule, iar restul au fost trimise la casat. Noile autobuze au podea joasă pentru accesul persoanelor cu handicap, aer condiționat și camere video. În localitatea argeșeană sunt afișate și orare și hărți în stații, casele de bilete sunt deschise între ora 6:00 și 22:00 și există automate de unde se pot cumpăra bilete la orice oră.
Autobuz nou din Pitești / Foto: Ștefan Pușcașu
Dacă folosești des Instagram, poți găsi o mulțime de lucruri interesante postate de GreatNews pe contul nostru, accesibil la linkul de mai jos:
