Dintr-un articol, aflu despre unul dintre misterioșii administratori de pe războiintrucuvant.ro că este un cleric tânăr, intrat în preoţie în urmă cu un an şi jumătate. „Statutul meu îmi îngăduie să scriu cel mult un articol, un studiu, un text şi să spun cum stau lucrurile, ce spun canoanele, ce spun Părinţii”, spune el.
Însă el este preotul cu, spunem noi, cea mai mare audienţă din România. Fie ea şi online. În ultima săptămână, 25.619 persoane au păşit în sanctuarul online ctitorit de admin, pentru a-i asculta cuvântul. Şi a-i susţine războiul. Site-ul există din 2007 şi are motto-ul „Un site ortodox dedicat celor care doresc să poarte lupta duhovnicească întru cuvânt”.
Personal, cred în argumentele ştiinţei, care, cu argumente puternice, a reuşit să ne explice evoluţia Universului, dar şi a vieţii de pe Pământ. Însă, nu pot spune că exclud existenţa lui Dumnezeu. Poate că acest crez e rezultatul mediului în care am crescut (ani petrecuţi la sat şi diverse povestiri biblice ale familiei şi ale vecinilor). Poate suna ciudat, dar, deşi ştiinţa m-a convins că are dreptate, nu îl pot nega pe Dumnezeu. Încerc, de fiecare dată când aflu lucruri noi despre lume, să reinventez rolul divinităţii.
Cu acestea în minte, am pornit într-o noapte pe calea războiului întru cuvânt. Mi-am luat nume de enoriaş, Silvestru, şi am început să postez la diverse articole. Citindu-le înainte cu atenţie, mi-am dat seama că este cel mai habotnic site pe care am aterizat în viaţa mea. Lipsă de argumente la totul pasul, un „crede şi nu cerceta” care te izbeşte precum frigul de Bobotează. Însă, ca şi curajoşii care sar în apele râurilor după cruce, am sărit şi eu în mijlocul războiului.
CREDINCIOSUL
Bietul Silvestru are 19 ani şi intră pe site sub pretextul dorinţei de a cere recomandări pentru completarea listei de lecturi ortodoxe, după ce citise Biblia de trei ori.
Găseşte un articol despre Sfântul Nectarie şi rămâne uimit când vede un comentariu, semnat Iuliana Dima. De altfel, vreo 90% dintre comentatori sunt femei. Femeia, proaspătă mamă, s-a rugat sfântului Nectarie să rămână însărcinată. Şi a rămas, datorită lui Nectarie, deşi şi ea şi soţul ei trebuie să fi avut o contribuţie. După naştere, a aflat că fetiţa are leucemie. S-a rugat în continuare sfântului, apoi a mers în Spania cu speranţa că medicii de acolo îi vor salva fata. Doctorii spanioli i-au spus că fata nu are leucemie. Concluzia Iulianei? „Eu cred însă că ea avea leucemie, dar eu rugându-mă atât de mult Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi Sf Nectarie, m-au ajutat şi s-a vindecat”.
Nimeni nu îl bagă în seamă pe bietul Silvestru şi lista lui de lecturi. Nu e timp de asta, e rost de minuni pe aici, îşi dă el seama. Aşa că postează un alt comentariu, de această dată mulţumindu-i Sfântului Nectarie pentru că i-a dat un job mai bine plătit şi, mai mult, un premiu mare tatălui său pământesc.
Adminul publică acest comentariu, socotind probabil credibilă povestea lui Silvestru. Doar mai publicase una ciudată, cu doar cinci minute mai devreme. Cristian scrie: „Azi dimineaţă am constatat că se terminase aghiasmă. Avem pe bibliotecă, sus, vreo 30 de sticle de aghiasmă, aduse din diverse locuri pe unde am fost, de-a lungul timpului, în pelerinaje. M-am urcat pe un scăunel şi am luat la întâmplare o sticlă. Pe ea scria … Sf. Nectarie”.
Silvestru e de-a dreptul indignat de o ştire cu titlul „Agenda digitală 2020. Oficial al Ministerului Comunicaţiilor: Patriarhia Română s-a angajat să propovăduiască tării digitalizarea! Preoţii de ţară vor predica despre avantajele internetului”. Şi, de indignare, pune următorul comentariu:
„Nu înţeleg această decizie a Patriarhiei. Pentru oamenii neinstruiţi, internetul poate fi arma diavolului. Admin, aţi avea o explicaţie pentru această hotarare, din articol nu îmi e chiar clar”. Clericul e rapid şi îmi oferă un link, spre un articol în care prezintă legăturile dubioase dintre statul român şi Biserica Ortodoxă.
A mai postat câteva comentarii, cu acelaşi limbaj cuminte. Nimeni nu l-a băgat în seamă. Nu a aflat nici ce ar trebui să mai citească. Un mesaj în care îşi manifesta din nou dorinţa de a fi sfătuit de enoriaşi nu i-a fost publicat de admin. Nu e loc pentru oameni liniştiţi aici, doar cei duri termină războiul. Cei slabi cad primii. Chiar şi la cuvinte. Săracul Silvestru!
*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*_*
SCEPTICUL
Spre deosebire de bunul meu prieten Silvestru, am pășit pe căile războiului în hainele Claudiei – un om foarte rațional, gata să critice în stânga și-n dreapta frazele fără acoperire și atitudinile bigote ale celor care le-au emis.
Peripețiile au început în aceeași miercuri seara, pe la opt și jumătate. Tema zilei: vindecările miraculoase făcute de Sfântul Nectarie. Titlul articolului: „Minuni contemporane ale sfantului Nectarie, vindecătorul de cancer”. Autorul: necunoscut, același enigmatic admin. Mă apuc de citit cu sârguință și pe la nouă fără un sfert reușesc să dau gata textul (peste 15.000 de semne și e unul dintre cele mai scurte!!).
Ce învățăminte adânci am tras din lectură? Că nu știința și medicina i-au salvat pe cei trei oameni care își povesteau clipele grele prin care au trecut, ci sfântul Nectarie (asta deși toți făcuseră tratamente, chimioterapie, operații, luaseră medicamente etc). „Păi e frumos?”, m-am întrebat. Sfântul cu nume melifer să culeagă toți laurii, mulțumirile, imnurile, slava și închinăciunea? Și doctorii nimic? Progresul științific (ce nume odios!!) nimic?
Cu capsa pusă, am scris un comentariu în căsuță, sub privirile severe ale sfinților și duhvnicilor care mă priveau de pe marginea paginii. Nimic jignitor, nimic obraznic: „Am citit cu atenție cele trei povești și nu înțeleg unde sunt minunile. Toți acești oameni s-au vindecat datorită tratamentului și intervențiilor chirurgicale la care au fost supuși. Nu e vorba de efectul rugăciunii, ci de progresul științei și al medicinii și, bineînțeles, de profesionalismul unor doctori”.
„Comentariul dumneavoastră așteaptă aprobarea”, m-a anunțat site-ul, așa că m-am pus pe așteptat. Văzând că nu se întâmplă nimic și că judecătorul a rămas în pronunțare, am început să citesc un alt articol. De această dată, nu despre sfinți, ci despre îngeri. Ce subiect interesant, mă gândesc. Entuziasmul îmi trece însă repede, imediat ce ochii îmi cad pe titlul articolului: „Despre îngeri în învățătura ortodoxă, singura adevărată”. Bine-bine, cu prima parte sunt de-acord, dar de ce „singura adevărată”?!
În text, înțepăturile la adresa creștinilor non-ortodocși curg mai ceva ca potopul lui Noe. Citez: „Cupidonii artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri”, „Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine” sau “Singur creştinismul ortodox poate da această explicaţie, deoarece el a păstrat învăţătura creştină autentică până în zilele noastre”.
Pe la nouă și 20 de minute, după lupte chinuitoare cu frazele mai întortocheate decât căile Domnului, mă întorc la articolul cu Nectarie. Sunt anunțată că articolul are acum „3 comentarii” și nu unul singur, așa cum avea mai devreme. Mă bucur ca un copil, în ideea că porțile internetului au fost deschise și pentru mine: inima îmi tresare de bucurie, năvălesc peste sfântul Nectarie și mă uit în josul paginii. Dar… dezamăgire totală. Nici urmă de comentariul meu.
Un nene Cosmin a fost mai norocos decât mine și a înmuiat inima adminului-judecător. Trecând peste dezacorduri și gravele probleme de folosire a virgulei, comentariul sună cam așa: „rog din suflet ca,macar voi sa nu mai postati link-uri cu cantarile lui Marian Moise.Sunt ucigatoare de suflet si nu sunt canonice.Duhul lor este tocmai cel al pietismului(ca sa nu zic de-a dreptul manele)si ataca in insasi menirea Ortodoxiei,acela de vindecatoare si mantuitoare a sufletelor”.
Și, sub comentariul lui Cosmin…stupoare: un comentariu de la admin, care îi răspunde: “Mulți părinți duhovnicești îl acceptă și nu sunt deloc pietiști sau cu sufletele ucise. Nu vă supărați pe noi”. Așa deci, nici vorbă ca adminul să se fi dus la culcare! Doar că nu vrea să-mi posteze comentariul. Dar ce răspuns grijuliu pentru Cosmin („Nu va suparati pe noi”), câtă preocupare. Pe mine nu m-a rugat să nu mă supăr pe el că nu-mi postează comentariul.
Nu mă las și compun un alt comentariu, și mai cuminte. Nu chiar cu duhul blândeții, dar cuminte: „Domnule administrator, văd că postați comentariile altor cititori, însă pe al meu nu l-ați postat, deși era foarte respectuos și nu jignea absolut cu nimic religia creștin-ortodoxă. Comentariul meu doar ridica o problemă, aceea a așa-numitelor vindecări miraculoase. De ce nu acceptați o opinie diferită de a dumneavoastră în această chestiune? De ce nu doriți să discutăm despre această problemă? Vă rog politicos să îmi postați comentariul astfel încât cititorii dumneavoastră să aibă acces și la alte puncte de vedere. Nu credeți că îi văduviți de informații cenzurând astfel site-ul?”
După cinci minute, nicio reacție. Prin minte îmi trec tot felul de gânduri și de scenarii posibile, așa cum mi se întâmplă când aștept un telefon care nu mai vine: poate a sunat și nu eram pe fază, poate a uitat numărul, poate că mesajul meu s-a pierdut pe drum, poate războinicii abia așteaptă să vină cineva care să-i provoace la o discuție pro și contra, poate că eu sunt de vină, eu sunt cea slabă, care renunță prea ușor. Cu riscul de a deveni insistentă, postez încă o dată comentariul pe la nouă și jumătate. Nimic. Pagina rămâne la fel de inospitalieră.
Renunț și mă întorc la articolul cu îngerii, unde sunt deja opt comentarii. Poate aici blasfemiile mele reușesc să se strecoare mai ușor printre comentariile pline de duh ale altor cititori: „Am citit articolul dumneavoastră și admit că are câteva paragrafe interesante pentru istoria îngerilor în cultura europeană. Ce nu înțeleg este de ce înjosiți celelalte confesiuni creștine – catolicismul, protestantismul – spunând că ele au căzut în tot soiul de înșelări, ortodoxia fiind „singura adevărată”? Poate vă reviziuiți tonul articolului și deveniți mai tolerant. Scrie pe cer cu litere de aur că ortodoxia e singura religie adevărată?”.
Între timp, privirile îmi cad pe titlurile unor articole mai vechi scrise de războinici: „Regretatul Parinte Symeon de la Essex: New-Age = Mișcarea lui Antihrist”, „Mitropolitul Ierotheos Vlahos denunță traseele subterane ale ecumeniștilor”. Mentalitatea de cetate asediată îmi este tot mai evidentă: citind textele, ai impresia că relele pândesc la tot pasul, că dracii zâmbesc din dosul ușii și că gura iadului se deschide amenințătoare chiar sub patul tău.
Pe la zece și-un sfert revin la spinoasa problemă a îngerilor. Cupidonii artei apusene ar fi așadar păgâni, iar îngerii ortodocși desprinși direct din norii străvezii. Obiectez și trimit un comentariu de-a dreptul eretic: „Cu tot respectul, dar nu doar cupidonii artei apusene sunt de inspirație păgână. Și îngerii din pictura bizantină sunt tot de inspirație păgână – descind direct din zeița Nike (a Victoriei) din mitologia grecilor, ea fiind reprezentată ca zeiță înaripată”.
Pe la 11 noaptea înțeleg ce trebuie să fi simțit cel ce striga în pustiu. Încăpățânată, am mai lansat un comentariu în care l-am implorat pe admin să mă bage și pe mine în seamă: „Totuși, nu înțeleg cu ce v-am supărat de nu mi-ați postat niciun comentariu. Îmi cer sincer scuze dacă v-am supărat cu ceva. Tot ce am scris, am scris în speranța unui dialog. Vă rog mult, din milă creștinească, să-mi postați măcar un comentariu și să discutați și cu mine. Este chiar dureros când oamenii îți întorc spatele fără să-ți adreseze un cuvânt”. Nu că mai aveam vreo speranță.
FANATICUL
Văzând că așa n-am s-o scot la capăt, după mai bine de trei ore de când îmi începusem monologul, m-am convertit brusc la habotnicism și mi-am creat o nouă identitate: Claudia a devenit Melania. Așa am dat peste un articol halucinant în care se susține că extratereștrii care și-au făcut până acum apariția printre oameni sunt diavoli care vor să ne ducă în ispită!!!
Am înghițit în sec și am scris cele mai absurde rânduri pe care le-am scris în viața mea (exceptând mâzgăliturile de la cinci ani): „Interesant. Și totuși, nu înțeleg: de ce diavolii aleg să apară sub formă de extratereștri, adică sub forme înspăimântătoare care îi sperie pe oameni, în loc să apară sub formă de îngeri – cum știam că se întâmplă în mod curent – de care oamenii nu s-ar speria și ar putea cădea mai ușor în ispită?”.
Iar minunea s-a produs! La 12 noaptea! Dincolo de lipsa oricărei logici, comentariul a fost socotit demn de publicare. Morala? Dacă te dai pe brazdă, îți postăm și ție comentariul. Deci întunecimea minții este binevenită pe site. Cel mai probabil, dacă aș fi scris ceva util cum ar fi faptul că nu există diavoli și nici omuleți verzi care ne dau târcoale, comentariul meu ar fi zăcut undeva în intestinele internetului, precum Iona în burta chitului.
