O istorie neștiută: distrugerea unui palat nemaivăzut

Istoria lumii, așa cum este ea predată astăzi în Europa, „sare” peste un amănunt de secol XIX care, pentru poporul chinez, reprezintă una dintre cele mai mari umilințe din istorie.

Acest loc este descris drept „zona zero” a Chinei și spune povestea unei distrugeri culturale cunoscută de toți chinezii, dar aproape ignorată în afara granițelor acestei țări.

Soarta Palatului de Vară din Beijing este adesea tema unor filme, pretext al unor furioase dezbateri pe rețelele de socializare și dispute între colecționarii de artă.

Printr-o coincidență stranie, unul dintre personajele principale din „filmul” distrugerii palatului este Lordul Elgin, fiul omului care a scos din Grecia vestitele „marmure Elgin” (piesele din marmură sustrase de pe Acropole).

Cum toți elevii chinezi sunt învățați, palatul a reprezentat, cândva, cea mai frumoasă colecție de arhitectură și artă din întreaga țară. Numele său chinezesc era Yuanmingyuan – Grădinile Strălucirii Perfecte – unde împărații chinezi au construit un complex uriaș de palate și alte clădiri superbe, pe care efectiv le-au umplut cu bogății culturale.

Distrugerea palatului a avut un pretext simplu. Un ziarist The Times, care l-a însoțit pe lordul Elgin în China, a fost luat prizonier, torturat și ucis de chinezi. Răzbunător, lordul Elgin a ordonat distrugerea din temelii a bijuteriei culturale a Chinei.

O recentă reconstrucție digitală efectuată de o echipă a Universității Tsinghua arată oamenilor de azi cum arăta acest loc extraordinar în urmă cu 155 de ani (fotografia de la începutul articolului este rezultat al acestui proiect), când o armată comună franco-britanică se apropia de Beijing.

Armata a fost trimisă spre sfârșitul celui de-al doilea Război al Opiului, un conflict prin care Vestul dorea să oblige conducătorii chinezi (dinastia Qing) să „deschidă” statul pentru a facila comerțul cu occidentul.

La conducerea armatei se afla al optulea conte Elgin, membru al uneia dintre cele mai faimoase familii din istoria imperială britanică.

Însoțitor i-a fost și un jurnalist pe nume Thomas William Bowlby, reprezentant al faimoasei publicații The Times. Elgin l-a descris pe Bowlby drept un om agreabil, plăcut, iar, înainte de a pleca în China, au vizitat, ca turiști, piramidele din Egipt, călătorie ce subliniază prietenia dintre cei doi.

Odată ajunși în China, Bowlby a început să scrie și să trimită către ziarul său articole despre admirația sa pentru unele aspecte ale vieții în China, despre clădirile minunate pe care le vedea și despre „grădinile extrem de îngrijite”.

Însă, admirația culturală era combinată cu cruda realitate a unui război brutal. Bowlby a scris și de inegala luptă între vestici și chinezi. Noua armă Armstrong a armatei britanice a făcut ravagii. „Pune la pământ absolut tot ce îi iese în cale”, nota jurnalistul.

Datorită acestei puteri militare, Bowlby era convins că mandarinii „fără de speranță”, cum îi descria el, vor cere îndurare dintr-un moment în altul. Nerăbdător să fie martor la finalul războiului, jurnalistul a decis să însoțească o delegație de oficiali francezi și britanici, escortată de trupe armate indiene, care au mers să negocieze ceea ce ei credeau că va fi predarea chinezilor.

A fost o eroare fatală.

În tot acest timp, trupele franceze au ajuns la Palatul de Vară din Beijing, unde pur și simplu au luat tot ce au găsit mai de preț: porțelanuri, mătăsuri, cărți antice. Ce nu luau, distrugeau fără nicio remușcare.

Britanicii, ajunși cu ceva întârziere, s-au alăturat acestui adevărat jaf. „Ofițerii și soldații păreau să fie stăpâniți de o nebunie temporară”, e mărturia unui martor. „Trup și suflet, păreau obsedați de o singură idee: jefuiți, jefuiți!”. Când lordul Elgin a ajuns la fața locului, a consemnat oribila situație în jurnalul său. „Războiul este ceva total dezagreabil. Cu cât îl trăiești mai mult, cu atât îl detești mai mult”, scria el, indignat de nebunia ce îi cuprinsese armata.

Însă, aceste prădări erau parte importantă din plata armatei, iar Elgin s-a ocupat de organizarea unei licitații pentru sutele de opere de artă și alte obiecte care au fost luate. Tradiția armatei era de a împărți aceste bunuri, ofițerii și alți oficiali de rang înalt luând o parte însemnată. O parte din bani era folosită pentru a compensa rudele soldaților morți sau răniți.

Acesta putea să fie sfârșitul jafului și al distrugerii. Însă, a venit vestea că toți membrii delegației care a mers să negocieze predarea chineză au fost luați prizonieri. Unii dintre prizonieri, printre care și jurnalistul Bowlby, au fost torturați și uciși.

„Timp de trei zile, oamenii au fost legați, iar bandajele lor au fost udate permanent, ca să devină din ce în ce mai strânse”, spune istoricul Vera Schwarcz, intervievată de BBC. „De fiecare dată când cereau apă, gurile le erau umplute cu noroi”.

Ca răspuns, lordul Elgin a ordonat trupelor britanice să ardă tot complexul. Distrugerea, scria el mai târziu, se dorea a fi „un act solemn de răzbunare”. Elgin era însă îngrijorat și de reputația sa în Marea Britanie. „Ce ar spune The Times despre mine dacă nu le-aș fi răzbunat corespondentul?”, i-ar fi spus lordul Elgin unui comandant al trupelor franceze.

Arderea tuturor acelor clădiri uluitoare a durat câteva zile. „De fiecare dată când mă gândesc la frumusețe și bun gust văd în fața ochilor minții câteva scene de pe acele pământuri, acele palate și regret necesitatea care a condus la arderea lor”, scria un preot militar britanic, James M’Ghee.

BBC l-a vizitat pe actualul lord Elgin, descendent al comandantului militar de acum un secol și jumătate. „Sunt lucruri pe care, probabil, le-ai fi făcut diferit. Însă, trebuie să ne gândim care a fost trăirea – acea intensă trăire – din acele momente”, spune el.

China refuză însă astfel de explicații.

„Asta spune ei mereu pentru a-și justifica faptele de atunci”, spune Wang Daocheng, savant chinez preocupat în principal de acel moment din istorie.

În 1860, la puțin timp după distrugerea Palatului de Vară, al 8-lea Conte Elgin și-a făcut triumfatoarea intrare în centrul Beijingului, moment ce a simbolizat dominația vestică și, totodată, umilința chinezilor.

După acest moment, au urmat ani în care amintirea acelui moment a început să se stingă în mintea chinezilor. Țara a trecut printr-un proces de modernizare, apoi China Imperială a apus, a urmat un război, iar comuniștii au preluat puterea. În timpul așa-numitei Revoluții Culturale conduse de comuniști în anii 60 ai secolului XX, unele rămășite ale Palatului de Vară au fost pur și simplu avariate și mai rău de Gărzile Roșii.

Însă, după protestele din 1989, din piața Tiananmen, conducerea Chinei a încercat să-și refacă reputația știrbită apelând la istorie, încurajând mândria patriotică față de istoria țării și învățându-i pe cetățeni că numai un guvern puternic poate preveni ceea ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea.

Acum, chinezii încearcă să recupereze cât mai multe dintre obiectele de artă care le-au fost luate atunci. Multe dintre ele se află în colecții publice și private din Europa, Statele Unite și Asia.

Un film recent, cu Jackie Chan în rol principal, a stârnit un sentiment de frustrare în mințile a milioane de chinezi. Chan joacă rolul unui erou neînfricat care încearcă să recupereze din muzee și colecții private din vest tocmai acele obiecte furate din Palatul de Vară.

În lumea reală, există și adevărați investigatori chinezi care încearcă să recupereze aceste obiecte extrem de valoroase pentru cultura lor națională. Din fericire, spre deosebire de actorul de mai sus, ei nu recurg la violență.

„Avem un plan prin care să recuperăm aceste antichități și să le aducem înapoi în China”, spune Niu Xianfeng, directorul general al Fondului Muzeal Național, din cadrul Ministerului Culturii din China.

„China nu va renunța niciodată la dreptul de a readuce pe teritoriul său acele obiecte care i-au fost furate”, adaugă el.

Liu Yang, un cercetător care și-a petrecut 15 ani din viață încercând să descopere locul în care se află acum aceste obiecte, spune că muzeele britanice nu răspund niciodată atunci când le solicită informațiile pe care le dețin. Însă, a adunat în computerul său sute de imagini ale obiectelor furate.

Are chiar o imagine care prezintă un câine pechinez, luat de un soldat britanic din Yuanmingyuan și dăruit Reginei Victoria. Este primul astfel de câine care a ajuns în Marea Britanie. Numele său era „Looty”. „Loot” înseamnă deposedare, jaf.

Un portret al cățelului se află încă în colecția regală de artă a Marii Britanii. Cățelușul are și o poveste ciudată. Câteva articole de presă scriu că, din cauza „obiceiurilor sale orientale și a înfățișării sale” (ironia este uşor de sesizat), ceilalți câini regali îl băteau deseori. Micul animal a fost mutat de la Palatul Buckingham la Sandringham.

Însă, colecția regală britanică are parte și de câteva obiecte despre care se spune că au fost luate din Palatul de Vară. Printre ele, câteva sceptre imperiale chinezești și frumoase obiecte din lemn de mahon.

Colecția Wallace, din Londra, are în posesie câteva vase absolut magnifice luate din palatul chinezesc. Și mai multe obiecte se află în muzeele militare britanice.

Britanicii nu au avut niciodată o reacție despre acest moment din istorie, distrugerea Palatului Regal din China. Nicio reacție oficială, nicio reacție din partea intelectualității. Francezii, în schimb, au declarat că regretă acel moment, că episodul de atunci le umbrește istoria.

„Obișnuim să ne socotim oameni civilizați, iar pe ei – barbari. Iată ce a făcut Civilizația Barbarismului!”, scria, cu regret, Victor Hugo, referindu-se la soarta Palatului de Vară din Beijing.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.