Din Satu Mare în Egipt. Visul ”faraonic” al unei românce a devenit realitate

Te naști într-un mic oraș de provincie din nordul României, dar tu visezi să mergi în Egipt, să studiezi templele ridicate de faraoni și să devii egiptolog. Ajungi la liceu, dar acolo nu afli mai nimic despre locul care te fascinează. Iar la facultatea de istorie înțelegi că în România nu ai cum să faci cercetare despre Egipt: pur și simplu nu avem surse, cărți, documente. Înțelegi că, de fapt, România nu contează în domeniu. Și atunci cum să reușești să îți atingi visul într-un domeniu atât de nișat?

Asta am vrut să aflu și eu de la Erika Rosa Feleg, o tânără plecată din Satu Mare în urmă cu 10 ani și care acum lucrează la Universitatea din Memphis, Tennessee, Statele Unite, unde își va susține și doctoratul în acest an. În vârstă de 32 de ani, Erika este unul dintre puținii egiptologi originari din România. Probabil că îi poți număra pe toți pe degetele de la o mână. Dacă nu de la o mână, atunci de la două mâini cu siguranță.

Erika a reușit să învețe singură hieroglifele în facultate, cunoaște medio-egipteana, egipteana târzie și alte 4 limbi străine (engleza, franceza, germana și italiana – în afară de română și de maghiară), a petrecut luni de zile în siturile arheologice din Egipt în timpul proiectelor de cercetare desfășurate de universitate, a publicat o carte împreună cu doi egiptologi americani și a apărut într-un documentar realizat de Discovery.

„De ce avem noi treburi din Egipt în Satu Mare?”

De cum am început să vorbim pe Skype m-a amuzat că și-a păstrat accentul ardelenesc. Mi-a spus că în ultimii 10 ani nu prea a avut ocazia să vorbească româna mai deloc, așa că accentul ei „gros” s-a păstrat.

Erika a dat prima dată de Egipt în clasa a V-a: „A fost prima oră de istorie și profesoara ne-a dus la muzeul județean. Și încă era organizarea aia veche de istorie comunistă, și ne plimbam noi prin muzeu și dintr-o dată dăm de două statuete egiptene. Și țin minte că nu numai eu, dar și alții, am întrebat-o „de ce sunt statuetele alea acolo”, „de ce avem noi treburi din Egipt în Satu Mare” și ea nu putea să răspundă. Zicea „nu știu exact de ce le avem”. Mie mi s-a părut interesant că sunt acolo”.

Apoi, în 1999, a părut filmul „Mumia”, care i-a trezit și mai mult interesul pentru Egipt. Aflată atunci în clasa a VIII-a, Erika a început să citească tot ce găsea: cărți mai vechi cumpărate de părinți, cărți din librării, cărți de la biblioteci.

După un an de citit a decis că vrea să dea la un liceu care are profil uman cu specializarea istorie. A ales liceul „Ioan Slavici” din oraș, doar că a nimerit la un profil real: „Știi că nu e chiar așa că îți faci planuri și se și adeveresc. După ce am dat Capacitatea și am fost repartizată cu calculatorul – atunci au început ei repartițiile computerizate – m-am trezit la profil de mate-info”.

Timp de un an Erika a făcut doar o oră de istorie pe săptămână. La finalul clasei a IX-a a decis să se mute la profilul uman, chiar dacă tatăl său ar fi dorit să rămână la real, studiile de mate-info fiind considerate în general aducătoare de venituri mari și sigure.

„Atunci el avea impresia că ar fi mai bine ca eu să rămân la mate-info decât să mă transfer la istorie, dar nu m-a oprit. I-am spus că eu vreau să fac istorie. La sfârșitul clasei a IX-a am făcut cerere de transfer, am dat examen și m-am transferat la clasa de istorie de la Slavici”.

Însă, în general, părinții – mama profesoară de biologie la gimnaziu, iar tatăl strungar – au susținut-o și au încurajat-o să facă ce îi place: „Niciodată nu m-au întrebat „Da` tu din ce-o să-ți plătești chiria?” Lor li s-a părut că e fain: copilul citește, îi place istoria, las-o să facă, de ce nu”.

Metehnele învățământului românesc: Istoria ca o carte de telefon

La profilul uman făcea 5-6 ore de istorie pe săptămână. Dar n-a fost istoria pe care și-o dorea: „Aveam un profesor care preda foarte laconic. Dicta non-stop și mereu îți spunea că dacă tu nu știi anul în care evenimentul respectiv se întâmplă, atunci nu contează, poți să îi

spui orice despre evenimentul respectiv, că dacă nu știi data atunci valorează zero. Felul în care preda era ca o carte de telefon. Cu dată-eveniment, dată-eveniment. Nu aveai nicio idee de cauzalitate sau o imagine de ansamblu a istoriei, de exemplu ce se întâmplă în estul Europei când în România se întâmplă asta. Mai ales că în ultimii 2 ani am făcut numai și numai istoria României. Am făcut istoria antică hăt într-a noua, când eu nu eram acolo, chit că era OK, că oricum nu ne-ar fi predat nimic despre Egipt, că am întrebat colegii: „Ați făcut ceva despre Egipt?”. „Nu”. „Ok”. Așa că n-am pierdut nimic”.

„Am fost așa… o elevă de nouă…aproape 10. N-am fost de 10 curat. Mie nu-mi plăcea stilul lui de predat. Avea el eleve pe care le trimitea la olimpiadă. Eu nu m-am calificat și nici nu prea voiam că ceea ce se aștepta era să regurgitez tot ce a dictat el. Tu regurgitai pe hârtia de examen și atunci primeai 10. De ce?”.

La un moment dat una dintre colegele sale care se ducea la olimpiade i-a și zis: „<Știi, profu` crede că nu ai simțul istoriei>. Asta credea profu`, dar nu mi-a spus mie, i-a spus colegei mele care se ducea la olimpiadă pentru el”.

În schimb, Erika prefera concursurile de referate, mai creative, care îi lăsau totodată mult mai multă libertate decât olimpiadele: „Aveau o temă generală gen „minorități” sau „tradiții” în care trebuia să te încadrezi, dar în rest puteai să scrii despre orice. Era ca o lucrare de cercetare. Mie mi-a plăcut mai mult aspectul ăsta decât să înghit o tonă de informație și pe urmă să regurgitez, cum sunt create olimpiadele. Olimpiada nu-i încurajează [pe elevi – n.r.] să fie creativi”.

A participat de 3 ori în anii de liceu, iar de două ori, în clasa a X-a și a XII-a, a luat locul I pe țară, cu referate despre Egipt.

„Mama și-a dat seama că faza cu Egiptul nu se termină”

Treptat, Egiptul a început să ocupe o parte tot mai mare din viața ei. Prietenei sale de atunci, Raluca, îi povestea „non-stop” despre Egipt, părinților la fel: „Totul era despre Egiptul antic, tot timpul. Mama și-a dat seama după două luni că faza asta cu Egiptul nu se termină, deci e ceva serios. Pentru că citeam în timpul liber și pe urmă îi ziceam „Mami, știi că Hatshepsut a făcut nu știu ce? Sau Ramses al II-lea a făcut nu știu ce? Sau au un zeu numit nu știu cum care se ocupă de bere?” În fiecare zi eram ca o casetă stricată cu tot felul de informații de care tu nu aveai nevoie”.

„Dacă găseam ceva în cărți despre hieroglife aveam un caiet special și le scriam acolo. Îmi făceam notițe gen hieroglifa asta înseamnă asta. Până la facultate n-am avut o carte de gramatică egipteană. Și atunci colecționam ce găseam, fragmențele de prin cărți”.

În afară de informații, colecționa și tot soiul de obiecte în stil egiptean: „Le-am găsit prin magazinele de cadouri. Bine, erau niște replici cam atroce. Acum am replici de muzeu, dar pe atunci orice găseam cu Egiptul – cumpăram. Și dacă era o lumânare cu Egiptul o luam, dacă era o statuetă, orice. Cât timp era și într-un preț rezonabil. Aveam cât de cât o colecție”.

La 14 ani, mama ei i-a cumpărat un pandantiv din argint în formă de „ankh”, o hieroglifă ce reprezintă cuvântul pentru „viață”, și care este cunoscută popular și drept „crucea egipteană”, deși nu are nicio legătură cu creștinismul.

Alte obiecte le-a făcut chiar ea, din argilă. Deoarece tatăl ei e pasionat de modelism și de machete de nave, în special de cele din secolele XV-XVII, Erika obișnuia să împrumute argilă de la tatăl ei ca să-și sculpteze propriile obiecte: „Împreună cu taică-meu am făcut modele pentru piramide: Marea Piramidă din Giza și piramida în trepte de la Saqqara. Am făcut machete, încă le am acasă undeva. Mi-am făcut un set de vase canopice, de exemplu. Sunt vasele în care pui organele interne ale mumiilor”. Fiecare din cele 4 vase avea capacul în forma unui zeu protector (cu cap de șacal, de om, de babuin și de vultur).

Cum a ajuns în clasa a XII-a în Egipt cu ajutorul emisiunii „Surprize, surprize”

În clasa a XI-a, prietena ei Raluca s-a gândit că cineva atât de pasionat de Egipt ar trebui să ajungă neapărat acolo. Așa că le-a scris celor de la emisiunea „Surprize, surprize” de la TVR, prezentată de Andreea Marin, și care le îndeplinea visurile românilor suficient de norocoși să fie selectați din mulțimea de scrisori primite.

Scrisoarea Ralucăi le-a atras atenția celor de la TVR, care au decis să îi facă o surpriză Erikăi și să o trimită într-o excursie în Egipt. Au intrat în legătura cu mama Erikăi și le-au chemat pe amândouă la București. Erika știa că urmează să fie intervievată deoarece obținuse locul I la concursul de referate.

Când a ajuns la TVR, i-au spus că studioul nu era gata deocamdată și că era nevoie de public la „Surprize, surprize”: „<Nu ne așezăm acolo?> <Sigur>. Și atunci am stat noi la „Surprize, surprize”. Mie nu-mi plăcea programul respectiv deloc. Nu mi-a plăcut de Andreea Marin deloc – mi s-a părut că e total falsă. Când m-am așezat acolo eram așa supărată că o să pierd două ore din viața mea uitându-mă la Andreea Marin. Și atunci stau acolo și începe spielul (jocul – n.r.) cu egiptenii. Dansatoarele erau îmbrăcate în stil egiptean, s-au prefăcut ele că dansează în stil egiptean, și normal că primul meu gând a fost „La naiba, sunt odată și eu într-un studio și acum o să mă uit la un tâmpit care este premiat cu o excursie în Egipt în timp ce eu stau aici”. Nu m-am gândit nicio secundă că o să fiu eu. Una dintre clauzele importante era că tu nu aveai voie să știi ce se întâmplă. Că ei voiau reacția aia de „UAU, o Doamne!”. Și atunci eu n-am știut ce se întâmplă până în ultimul moment”.

Fiind însă o fire introvertită, cei de la TVR nu au obținut de la Erika cine știe ce reacție pe sticlă: „Am stat acolo și-am zâmbit. N-au apucat să mă vadă pe mine că „Ahhh…mă duc în Egipt” sau mă rog, reacții dintr-astea extravagante”.

Excursia în Egipt a avut loc după un an, la începutul clasei a XII-a. TVR-ul a pus-o pe Erika în legătură cu o trupă de teatru din România care participa la un festival internațional de teatru ce avea loc în Cairo. Pentru participanții la festival, cazarea și mesele la hotelul de 5 stele din Cairo erau plătite de guvernul egiptean, iar Erika a fost alipită grupului. Și-a plătit singură biletul de avion, intrările la obiectivele turistice, precum și cazarea în Luxor.

„Am fost acolo timp de 10 zile. În primele 5 am fost în Cairo. Ei făceau chestiile lor de teatru, eu mă duceam cu încă două doamne care erau acolo ca sponsori și ne plimbam peste tot. Ne-am dus la piramide, ne-am dus în muzeu”.

„Pe urmă voiau să se ducă și în altă parte, nu numai în Cairo. Puteai să alegi între Luxor ca destinație sau muntele Sinai, cu mănăstirile. Apoi ultimul lucru pe care voiam să-l văd au fost mănăstirile creștine din Sinai. Să vezi ce campanie de forță am făcut eu: mergem în Luxor, ai Valea Regilor, ai Valea Reginelor, ai două temple, ce mai vrei?. De ce te duci în muntele Sinai pentru o mănăstire în mijlocul nimicului? Și am reușit să le conving și ne-am dus în Luxor”.

S-au întors în țară chiar în ziua în care Erika făcea 18 ani: „Am împlinit 18 în drum spre casă”.

Atunci, în clasa a XII-a, s-a decis – definitiv – că vrea să devină egiptolog.

Am întrebat-o de ce a ales, până la urmă, Egiptul? De ce nu au fascinat-o grecii sau romanii?

„Cred că ce m-a fascinat la egipteni e că erau atât de ciudați comparativ cu Grecia sau Roma. Mă rog, ce știam eu despre Grecia și Roma pe timpul respectiv. Zeitățile mi s-au părut interesante, felul în care ei au reușit să-și explice ce se întâmplă după moarte mi s-a părut fascinant. Ceva s-a aprins acolo”.

„Ce faci tu cu Egiptul? Mai degrabă fă-te manechin”

A decis să dea admitere la Facultatea de Istorie de la Universitatea din București. Știa că aici era un profesor – cam singurul din țară – care era specializat pe Egiptul antic: „Am și vorbit pe telefon cu el înainte să mă duc. Și el, desigur, a încercat să mă descurajeze. Zicea „păi da` ce faci tu după ce studiezi istorie la facultate și te specializezi pe Egipt, că n-ai ce face”. Mai degrabă fă-te manechin, model”.

„Bine, că eu după ce am perseverat atât de mult nu m-am dat bătută așa ușor. Așa că m-am dus acolo”.

La facultate a dat peste o mulțime de cursuri care nu o interesau și și-a dat seama că era aproape imposibil să te specializezi pe ceva atât de îndepărtat – geografic și temporal – precum Egiptul antic.

În anul I a făcut un singur curs despre Egiptul antic, iar în anul II a mai avut un curs de paleografie egipteană: „A fost cam pierdere de timp că jumătatea timpului nici nu era acolo și pe urmă în anul II trebuia să faci un curs de paleografie și atunci el avea un curs numit paleografie egipteană. Și am luat și cursul respectiv. Apoi acolo a venit și mai rar. Percepția mea era că nu-i păsa. Și bine, într-un fel avea și dreptate, că ce făcea cu tine? Și dacă intrai la el la un masterat, n-aveam un suport relevant cu sursele pe care le aveam noi la facultatea din București. Că n-aveai cărți la bibliotecă, granturi sau burse abia dacă erau, dacă te duceai cu Erasmus tot mureai de foame. Țin minte că ne spuneau colegii că au primit bursă Erasmus și erau bani puțini”.

Cursul de arheologie i s-a părut „complet inutil și demoralizant”: „Era iarăși sistemul ăla comunist de predat „scrie tot ce zic eu și regurgitează”. Nu mă întreba nimic în afara cursului sau a ceea ce predase. Dacă ai înțeles – bine, dacă nu, nu-mi pasă. Cam asta era atitudinea. Ceea ce ți se preda era o chestie generală și fără scopul de a fi aplicabilă. Ei nu ți-au predat arheologia în ideea că o să apuci tu să sapi și o să utilizezi la săpătură ceea ce ți-au predat. Aveam colegi care erau de 10 la examenul de arheologie și nu știau diferența între târnăcop și lopată. Dar au primit 10 la examenul de arheologie”.

În anul III trebuia să își scrie lucrarea de licență. Inițial, voia să scrie ceva despre conceptul de lumină în Cartea Morților (o colecție de texte funerare ce conțin incantații menite să îi ajute pe morți în călătoria lor spre viața de apoi – n.r.), dar pentru că nu a găsit suficientă informație a trebuit să își schimbe teza și să scrie ceva despre cultul solar, la sugestia profesorului coordonator.

De prin anul II a început să învețe hieroglifele de una singură: „Era ceva pe cont propriu. După primele două cursuri mi-am dat seama că nu primeam atâta informație cât mi-ar fi plăcut mie, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca facultății și am găsit o copie de gramatică egipteană scrisă de Alan Gardiner la începutul secolului XX. Am reușit să împrumut cartea pe un timp scurt și să îmi fac o copie xerox și atunci am folosit cartea respectivă ca să mă auto-învăț. Am făcut toate exercițiile din cartea respectivă și pe urmă m-am dus și la profesor [să-l întreb – n.r.] „vreți să-mi corectați exercițiile de gramatică egipteană pe care le-am făcut din manual?”. Și, din câte țin minte nu s-a uitat la ele. Că nu a avut timp. Sau cred că le-a luat, s-a uitat așa peste ele și a zis „A, da, e bine””.

Până la sfârșitul anului III de facultate Erika a reușit să învețe medio-egipteana (limba vorbită în timpul Regatului mijlociu, în perioada 2050 î.Hr. – 1710 î.Hr., care este considerată egipteana clasică) în procent de 70%: „Erau unele chestii cu sistemul verbal pe care nu le-am înțeles eu chiar bine. Pe de-o parte din cauza manualului care era depășit, pe de altă parte nu le-am înțeles și n-am avut pe cine să întreb”.

„De când am ajuns aici nu a trebuit să plătesc pentru școală”

După ce a terminat facultatea în 2007, Erika s-a întors în Satu Mare. Spera să își continue studiile cu o specializare în Egiptul antic, însă lucrurile nu erau simple deloc: „Era în timpul acela al crizei economice. Nu puteai să primești împrumut bancar nicăieri, nimeni nu mișca. Aveam nevoie și de bani ca să mă duc oriunde m-aș fi dus. Și la noi n-au împrumut pentru studenți cum au aici (în SUA – n.r.)”.

S-a angajat la Muzeul Județean din Satu Mare pe un post de consultant arheologic, ceea ce însemna că făcea de toate. Desena piese ceramice, făcea planuri pentru săpături, traducea articole în română, maghiară, engleză. A învățat să folosească Adobe Photoshop și Adobe Illustrator și a început să facă și planuri pentru manuscrise.

Timp de un an de zile a lucrat aici, încercând în paralel să găsească un loc unde să poată face egiptologie. A trimis o mulțime de e-mail-uri către universități din Europa, de la Cambridge la Budapesta, însă de cele mai multe ori i s-a spus că nu poate veni la un masterat în egiptologie deoarece ea nu a studiat egiptologia la facultate.

„I-am întrebat „nu pot să dau un examen să dovedesc că poate știu cât știu studenții voștri care au făcut facultatea asta?” Răspunsul a fost „nu”. Și atunci am început să le scriu celor de la universitățile americane. Știu că am încercat la New York, le-am scris și celor de la Universitatea Americană din Cairo. Unii nici măcar nu-mi răspundeau, alții îmi ziceau „Păi stai că te pun în contact cu X, Y sau Z” și X, Y sau Z nu-mi răspundeau”.

Dar Erika nu s-a descurajat nici de această dată. A continuat să trimită e-mail-uri până când a primit un răspuns favorabil. De la Universitatea din Memphis, din statul Tennessee.

„Am aplicat, m-au selectat ca student, mi-au oferit și bursă. Bursa a fost pe baza mediei în general, a experienței. Nu ținea de un test. A trebuit să le trimit notele convertite în sistemul american, o scrisoare de aplicație în care explicam ce vreau să fac, o mostră de scris – un referat în engleză”.

Deoarece a obținut o bursă nu a trebuit să plătească taxa de școlarizare care ar fi fost de 4.000 de dolari pe semestru.

În Statele Unite, sistemul le permite studenților de la masterat și de la doctorat să fie angajați ca asistenți pentru diferiți profesori și să fie plătiți pentru munca lor: „Te angajează pe un fel de part time, lucrezi pentru ei 20 de ore. Ori ești un fel de secretară, ori ajuți în corectatul referatelor, testelor pentru un profesor anume, ori să zicem predai dacă ai calificarea respectivă, sau ești un fel de bibliotecar de departament. Ei îți plătesc un salariu și îți plătesc și taxa de școlarizare. Eu, de când am ajuns aici, nu a trebuit să plătesc pentru școală”. Singurul lucru pentru care a trebuit să facă un împrumut bancar a fost căminul din campus, care costa 4.000 de dolari pe semestru.

Erika a obținut un astfel de job, pentru care primea în jur de 800 de dolari pe lună: „Pe de o parte eram asistentă personală pentru directoarea Institutului de Egiptologie, pe de-o parte eram bibliotecară, eram și ghid de muzeu – pentru că au un muzeu de egiptologie în campus. Au o colecție mică, dar destul de interesantă. Și am devenit și asistentă de cercetare pentru un profesor din facultatea de istorie. El îmi este acum coordonator principal pentru doctorat”.

S-a descurcat din cei 800 de dolari fără probleme: „Nu trăiam în lux, nu puteam să călătoresc nu știu unde, dar nici nu sufeream”.

Scanarea 3D, metoda prin care monumentele sunt „salvate” digital

La Universitatea din Memphis a găsit o bibliotecă ce nu ducea lipsă de cărți și surse primare egiptene: „Practic, ceva cu care ai putea să faci cercetare. Dacă eu rămâneam la Facultatea din București, și dacă m-ar fi primit ei la masterat, nu aveam pe ce să scriu. Pentru că noi avem o duzină de cărți care sunt cărți serioase de egiptologie și atât. Obiectele egiptene sunt răspândite peste tot prin țară și nu sunt dintr-o perioadă anume. N-ai material destul ca să scrii o teză de masterat coerentă, unde ai putea să contribui în domeniul respectiv de cercetare. Și asta e problema pentru majoritatea studenților – dacă vrei să faci egiptologie în România nu poți. Trebuie să te duci în afară”.

În anul I de masterat a terminat de învățat medio-egipteana (iar ulterior, în anii de doctorat, a învățat și neo-egipteana).

În plus, dincolo de cărți, Universitatea din Memphis desfășura un proiect de cercetare epigrafică (a inscripțiilor) în Egipt, astfel încât Erika a început să călătorească în mod constant la Luxor.

Proiectul condus de Peter Brand, coordonatorul tezei de doctorat al Erikăi, are ca scop înregistrarea tuturor inscripțiilor sculptate în relief pe zidurile interioare și pe coloanele Sălii Hipostile de la Templul lui Amun-Re de la Karnak, din Luxor (în templele egiptene, o sală hipostilă este o încăpere mare cu plafonul susținut de coloane).

„Eram plătită ori din banii lui de proiect, ori de către Departamentul de Istorie ca să mă duc. Niciodată nu a trebuit să dau bani din buzunarul meu ca să mă duc să călătoresc, să fac cercetare. Ei au tot felul de burse de cercetare, de călătorie, pentru care poți să aplici”.

O misiune de cercetare în teren durează de obicei o lună-două, însă au fost și excursii de lucru mai lungi. În 2015, de exemplu, Erika a petrecut 6 luni la Karnak alături de un fotograf.

„Când am început eu aici ca studentă la masterat mergeam [în Egipt – n.r.] la sfârșitul semestrului de primăvară, care aici începe în mai. Mai nou am schimbat și mergem de la sfârșit de noiembrie până în luna ianuarie. E mai convenabil să muncești în Egipt în timpul iernii. Vara te trezești că sunt 50 de grade Celsius la umbră”.

Sala Hipostilă a fost construită de faraonul Seti I (1290 î.Hr. – 1279 î.Hr.), care a și decorat jumătate din aceasta înainte să moară. După moartea sa, decorarea sălii a fost terminată de fiul său, Ramses al II-lea.

Această sală este unul dintre monumentele cele mai fotografiate de către turiștii care ajung să viziteze situl arheologic de la Karnak.

Însă echipa de egiptologi de la Memphis vrea să înregistreze absolut toate inscripțiile și toate detaliile pereților și coloanelor: „Avem o tehnică nouă prin care facem un fel de scanare 3D a coloanelor și pe urmă le aplatizăm. Practic, le desfășurăm. Este o tehnică nouă, creată de un fotograf francez, și e importantă pentru n-ai distorsiuni. Manual, doar folosind Photoshop, n-ai putea să derulezi coloanele respective pentru că ai avea tot felul de distorsiuni și greșeli. Și ideea e ca tu să creezi un set de informații prin care, să zicem, dacă coloana respectivă dispare, tu ai toată informația necesară să reconstruiești coloana. Prin tehnici fotografice tradiționale n-ai putea să faci asta. Acesta e scopul oricărui proiect epigrafic: să înregistrezi aceste monumente în atât de multe detalii încât dacă monumentul dispare tu nu pierzi niciun fragment de informație”.

„Eu nu doar vorbesc tot timpul și pe urmă ei răspund mot à mot la teste ce am zis eu”

În 2011, după ce a terminat masteratul, Erika a intrat la doctorat. În SUA, un student trebuie să petreacă la doctorat minimum 5 ani. În primii 2 ani încă ia cursuri (în cazul ei, 90% dintre cursuri erau despre Egipt), iar după cei 2 ani trebuie să susțină o formă de testare în urma căreia facultatea decide dacă studentul rămâne sau nu în continuare la doctorat.

Din 2013-2014, Erika a început și să le predea studenților de anul I cursuri generale de istorie (este angajată de Departamentul de Istorie ca asistentă de predat, iar contractul ei se reînnoiește în fiecare an): „Când termini cursurile se consideră că ai timp să predai. De atunci, eu predau în fiecare semestru unul sau două cursuri de istorie antică, începând cu hominizi până în Renaștere. E un curs general necesar tuturor studenților de anul I de facultate ca să aibă un background. Numai cursurile mai specializate sunt predate de către profesori. Și atunci am o clasă de 35 sau de 70 de studenți și le predau totul de la Grecia, Roma, India, China, Egipt. Vreau să le dau o idee generală de istorie antică”.

Sistemul de predare este destul de diferit de cel de la universitățile din România, scopul principal fiind acela de a le dezvolta studenților spiritul critic: „Eu nu doar vorbesc tot timpul și pe urmă ei răspund mot à mot la teste ce am zis eu. Eu le predau o idee generală ca să le dau un context, pe urmă luăm o sursă primară, ei o citesc și o discutăm. Și pe urmă încercăm să înțelegem sursa primară în contextul istoric în care a fost creată. Ideea e să îi înveți pe studenți să aibă gândire critică, să nu accepte orice informație ca fiind adevărată la prima vedere, ci să se uite la ea cu scepticism, să învețe unde ar trebui să se uite ca să găsească confirmare sau să găsească ceva ce contrazice informația respectivă. Și ideea e și să îi învățăm să accepte diversitatea, să vadă lumea în întregul ei, nu numai că „uite eu sunt alb și creștin și oricine nu e alb și creștin e sub-om sau nu contează”. Îi înveți să accepte alte culturi și alte religii”.

Cea mai bună studentă care predă

Într-unul dintre ani, a fost desemnată cea mai bună studentă care predă: „A decis unul dintre profesori. Ei vin să te inspecteze în primii 3 ani și atunci te nominalizează pe o listă de candidați”.

Teza de doctorat a Erikăi – pe care o va susține în acest an – este despre un set de scene ritualice din Curtea Peristilă (curte delimitată de coloane – n.r.) a lui Ramses al II-lea dintr-un templu din Luxor.

Scenele sunt însoțite de un text foarte elaborat numit „litania lui Amun”, care datează din timpul lui Ramses al II-lea, și în care zeul Amun este prezentat ca un zeu creator, iar celelalte zeități sunt văzute ca aspecte ale personalității lui, ca un fel de subcategorii.

Litania constă în 124 de coloane de text și a mai fost publicată până acum, însă cu greșeli: „Eu o să am textul primar fără greșeli de data asta, o să am și poze detaliate cu textul respectiv și fac un studiu interpretativ în care îl compar cu alte texte de acest gen. Pentru că mai există două texte asemănătoare pentru zeul Ptah și zeul Re-Horakhty, care au fost create cam în același timp și aparent stilul acesta de text de litanie este ceva nou. Conținutul și formatul lor par a fi o inovație ramesidă”.

„Practic este un element inovativ care este ignorat de egiptologi pentru că 80% din ei sunt obsedați de dinastia a XVIII-a, de dinastia care vine înainte de Ramses și atunci perioada lui Ramses e de obicei văzută de către egiptologi ca o perioadă de decadență, ca și sfârșitul Imperiului Roman. Ramses de obicei este prezentat ca un megaloman, ca un dictator, care doar uzurpă sau fură monumente făcute de către alți faraoni care au fost înaintea lui”.

Tot în cadrul lucrării de doctorat Erika folosește un software prin care face modele 3D ale pereților: „Programul respectiv adună toată pozele pe care i le dau eu, gen 2.000 – 3.000 de imagini, și le combină, le suprapune. Și atunci e în stare să-mi creeze o derulare a întregului perete, fără să am coloane sau statui în drum”.

Erika a făcut toate fotografiile: câteva milioane în total. „Am cel puțin 5 TB de informație. Am fost acolo timp de 3 luni la începutul anului 2017 și am fotografiat fiecare bucățică de perete cu 50% suprapunere, uneori chiar și de 3 ori am fotografiat aceeași parte de perete doar ca să mă asigur că am fotografiat-o corect. A trebuit să împrumut schele, m-am urcat pe ziduri”.

În viitor va exista un site unde va fi toată această construcție 3D a templului sau imaginile vor fi încărcate pe siteul proiectului de la Karnak.

„Cam 80% din templul respectiv, cu intrare cu tot, nu este publicat. Ai publicații în bucățele. Și atunci, pentru că eu am făcut aceste montaje fotografice, în momentul în care public doctoratul, dacă oamenii nu citesc ce am scris eu, ei au acces la sursa primară respectivă și atunci pot să scrie ce vor ei. Dacă vor să scrie despre culori sau hieroglife sau iconografia regelui, pot să scrie orice. Până acum n-au putut pentru că nu existau poze. Vreau ca imaginile respective să fie accesibile tuturor, că au acces la teză sau nu”.

„Totul e despre perseverență, să tot încerci până reușești”

De când a venit în SUA, Erika a mers de 6 ori în Egipt.

Am întrebat-o dacă au avut probleme de siguranță, în special în climatul politic instabil de după revoluție. Mi-a spus că nu. Ea și ceilalți egiptologi de la universitate s-au temut la un moment dat, însă nu pentru ei, ci pentru soarta monumentelor din Egipt, când vocea extremiștilor care spuneau că monumentele egiptene antice ar trebui distruse deoarece reprezintă o blasfemie la adresa islamului părea tot mai puternică.

În viitor speră să își ia și cetățenie americană deoarece în România nu ar avea ce face: „Nu există suport pentru cercetare nici la București, nici la Cluj, și atunci aș rămâne doar cu faptul că aș preda istoria antică și atât. Dacă ar trebui să-mi cumpăr cărți ar trebui să mi le plătesc din banii mei”.

După ce își va da doctoratul Erika se gândește să facă un post-doctorat de 2 ani la Universitatea din Chicago sau să își găsească un post permanent cu catedră undeva în Statele Unite: „Sunt în faza în care aplic la tot felul de posturi cu catedră care apar”.

Nu e deloc ușor, mi-a spus Erika la finalul interviului nostru: „Nu e ușor să trăiești pe un continent departe de familie și prieteni. Să nu știi ce faci cu viața ta peste un an pentru că contractul tău este temporar, să nu știi dacă vei fi angajat”.

Însă fata plecată din Satu Mare în urmă cu 10 ani știe ce are de făcut: „Dacă mi-ai fi spus în liceu că eu o să fiu în SUA scriindu-mi doctoratul despre un templu egiptean ți-aș fi spus „Cară-te…”. N-aș fi crezut că o să ajung atât de departe și nici acum nu-mi prea vine să cred. În fine, e totul despre perseverență, să tot încerci până reușești”.