După primele trei luni de școală din clasa întâi Octavian nu înțelesese aproape nimic din orele în care ar fi trebuit să învețe să scrie și să citească. Dictările erau o adevărată nenorocire pentru el.
Învățătoarea, văzând că nu scrie alături de ceilalți colegi, i-a recomandat mamei să îl ducă la doctor deoarece n-ar auzi bine. Dar audiograma a ieșit perfect. De fapt, băiatul suferea de dislexo-disgrafie, o afecțiune greu de înțeles de cei care cred că dacă un copil nu învață bine sigur este leneș sau răuvoitor. Mai exact, nu putea să scrie și să citească.
Însă nu pentru că ar fi avut un coeficient de inteligență scăzut, ci deoarece la nivelul creierului se producea un fel de scurtcircuit din cauza căruia nu reușea să facă legătura dintre sunete și litere, adică să traducă imaginile primite de la ochi și de la urechi într-un limbaj inteligibil. Deși nu s-au făcut studii care să ofere un procent sigur, se pare că dislexia poate afecta 5-10% dintr-o populație, luând forme de intensitate diferită.
Octavian știa alfabetul și literele luate separat, dar nu putea să citească un cuvânt întreg. Nici să îl scrie. „Vede corect, cunoaște litera, dar problema este cum se transmite informația”, spune psihologul Agnes Remalia Dragomir, cea care a lucrat aproape un an de zile cu Octavian.
Cauzele dislexo-disgrafiei sunt diverse. La Octavian a fost vorba de un fond genetic (la școală, și mama lui inversa literele sau ultimele două cifre dintr-un număr) peste care s-a suprapus o traumă: decesul tatălui în ultimul an de grădiniță. „A fost foarte marcat și stresul favorizează apariția dislexo-disgrafiei”, precizează psihologul.
Învățătoarea: „N-o să ai ce face cu copilul ăsta. Trebuie să-l suporți”
La școală nu a contat că mama băiatului a anunțat-o pe învățătoare la începutul anului că Octavian se află într-o situație nefericită. „Învățătoarea făcuse un transfer negativ pe el: „Că el nu știe, el nu poate, tatăl lui a murit”. Era atât de respins de toți ceilalți încât normal că făcea năzbâtii”, povestește Agnes. Mai mult, cadrul didactic i-a spus și profesoarei de sport să aibă grijă cu Octavian („N-o să ai ce face cu copilul ăsta. Trebuie să-l suporți”).
„Problema este că toți copiii sunt văzuți la fel și învățătoarea spune: „Eu nu țin clasa după el. Dacă nu poate, să se ducă altundeva. Îmi trage clasa în jos””, povestește psihoterapeutul, și completează că adesea este vorba de orgolii personale ale învățătoarelor care vor să aibă cu orice preț cea mai bună clasă. Totuși, nu recomandă mutarea copilului. Doar în cazul în care suferă prea tare din cauza stigmatizării.
A început să lucreze cu Octavian din februarie 2010, câte patru-șase ore pe zi. Ca să nu se blocheze, nu i-a spus că suferă de o afecțiune. Doar i-a atras atenția că vor lucra mult împreună pentru a recupera tot ce pierduse de când începuse clasa întâi. „Când auzea cuvântul „dictare” era dezastru. Urla atât de tare”, își amintește ea. Dictările îi erau nesuferite deoarece la școală ele se fac sub presiunea timpului, iar copiii cu dislexo-disgrafie se blochează când sunt stresați. Tocmai din acest motiv este mai bine este ca elevul să fie pus să scrie o poveste, în ritmul său.
Cuvintele dintr-o silabă, cele mai grele
Mai întâi l-a învățat să despartă cuvintele în silabe și să citească literele din fiecare silabă. Culmea, cel mai dificil a fost cu termenii dintr-o silabă, ca de exemplu „car” sau „pat”, pe care nu putea să-i formeze deoarece nu reușea să lege literele între ele: „Spunea: „Nu știu să-l scriu. Nu știu să-l despart în silabe””.
A reușit după ce psihologul i-a spus să își imagineze că acele cuvinte sunt silabe (pentru că deja învățase să scrie cuvintele despărțind în silabe). Cititul cuvintelor dintr-o silabă era la fel de complicat și a învățat să le citească mai întâi pe litere, apoi tot mai repede până când îi ieșea cuvântul întreg.
Acum, Octavian are aproape zece ani și este în clasa a III-a. Recent, a bătut-o la cap pe mama sa până când ea i-a cumpărat „Jurnalul unui puști”, o carte de vreo 200 de pagini pe care a citit-o cu mare plăcere. Acum a trecut la al doilea volum. „Doar dacă nu este atent mai inversează literele. Dar se corectează”, spune Ioana, mama lui Octavian, în vârsă de 33 de ani. Mai mănâncă litere, mai ales pe „r” sau pe „s”, dar mama sa îl pune să le pronunțe până când conștientizează că le-a mâncat.
„Pur și simplu trebuie să muncească mai mult decât ceilalți”, explică ea.
Nu este obligatoriu ca părinții să-și trimită copilul la un logoped sau la un psiholog: pot lucra chiar ei cu el, după un anumit program. De-a lungul vieții, persoanele cu dislexo-disgrafie mai pot face greșeli, în special când sunt stresate. Dar deficiența se repară. De altfel, în afară de multă muncă nu există niciun leac pentru ea.
„Pune liniuța doar în mintea ta”
Un alt caz întâlnit de Agnes era cel al unui băiețel care nu putea să scrie sau să citească acele cuvinte formate din mai mult de trei silabe. Stresat de presiunea pusă pe el de părinți, începuse să aibă ticuri: îi tremurau mâinile și dădea din cap.
De exemplu, cuvântul „perete” îi punea mari probleme. Știa să-l citească pe litere, dar nu putea să-l citească sau să-l scrie ca un tot unitar. Psihologul l-a învățat să scrie pe silabe, iar ulterior să renunțe la liniuțele dintre cuvinte: „Primele cuvinte le-a scris cu liniuță. Și apoi s-a obișnuit. I-am spus: „La școală doamna n-o să te lase să scrii cu liniuță. Pune liniuța doar în mintea ta””. Nu există o metodă unică după care să învețe toți copiii cu dislexo-disgrafie: „În funcție de deficiență trebuie găsită altă portiță”.
Greșeli făcute de copiii cu dislexo-disgrafie:
* Inversează literele „p” și „b”, „m” și „n” (în general pe cele care seamănă vizual și auditiv)
* Inversează ultimele două cifre la numere
* Scriu în oglindă („Я” în loc de „R”)
* Inversează silabele („saca” în loc de „casa”)
* Omit sau înlocuiesc litere, silabe, cuvinte
* Scriu ilizibil, neglijent, inegal, tremurat, înghesuit sau mult prea mare
* Scriu și citesc foarte încet
* Adaugă litere sau cuvinte
* Unesc mai multe cuvinte
Dislexo-disgrafia este cauzată de:
* Probleme de lateralitate (adică nu-și pot folosi corect mâinile, se deplasează puțin strâmb, nu au o coordonare corectă a corpului, nu au un ritm al corpului).
* Traume produse înainte de a merge la școală sau după începerea clasei întâi. Uneori, chiar începerea școlii este factorul declanșator.
* Genetică
* Factori stresanți (inclusiv nașterea unui frate mai mic; apariția unui nou membru în familie duce la concurență pentru afecțiunea părinților).
„Cu cât îl stresezi mai tare, cu atât deficiența este mai mare”
Cel mai adesea, afecțiunea se descoperă în clasa întâi, în lunile decembrie-ianuarie-februarie deoarece atunci încep dictările la școală. Colaborarea dintre copil, părinte și învățătoare este foarte importantă: „Cu cât îl stresezi mai tare, cu atât deficiența este mai mare”, spune psihoterapeutul. Adesea, copiii cu dislexo-disgrafie ajung la psiholog nu pentru afecțiunea în sine ci pentru că nu le mai place la școală, sunt foarte stresați sau dezvoltă ticuri.
Cei mai mulți dintre acești copii au IQ-ul peste medie, așa că părinții nu trebuie să se sperie că ei nu vor reuși niciodată să învețe să scrie și să citească. „Nu va ajunge să învețe decât dacă îl dărâmi psihologic. Dacă părinții nu sunt conștienți, învățătoarea îl denigrează, el va învăța să scrie și să citească, dar va fi în urma celorlalți ”, arată Agnes. Astfel, poate copilul are un IQ foarte bun dar ajunge la o școală profesională deoarece nu reușește să intre la liceu.
Însă dacă se repară din timp, orice profesii le sunt deschise copiilor cu dislexo-disgrafie. Mulți dintre ei muncesc atât de mult în clasele mici încât ulterior ajung foarte buni în domeniul în care aveau probleme. De exemplu, dacă au lucrat mult cu numerele pot deveni contabili foarte pricepuți.
FOTO: Pixabay.com
