Cine sunt şi cum răsar matematicienii de excepţie ai României

Ana Caraiani, doctorand la Harvard. „Are una dintre cele mai valoroase 20 de teze de doctorat în matematică”
„Dacă luăm rezultatele din ultimii 20 de ani, şcoala românească de matematică este pe locul 10 în lume”, estimează Radu Gologan, coordonator al lotului de olimpici la matematică al României.

Îl întrebasem dacă această impresie pe care o avem – cum că România are numeroşi matematicieni de valoare, deşi e o ţară mică şi săracă – este mai mult un mit amplificat de presă tocmai pentru că imaginea unor elevi eminenţi într-o Românie cenuşie vinde bine. Răspunsul său a fost că educaţia românească este la un nivel foarte scăzut, că practic „nu se face şcoală în România”, dar că şcoala de matematică continuă să dea rezultate. Dacă la vârf sunt state ca SUA, Franţa, Rusia şi Japonia, noi concurăm pentru poziţiile 5-10 cu state ca Ucraina, Polonia, Australia, Ungaria, Iran sau India.

E greu de găsit o explicaţie pentru valul înalt de matematicieni români care îşi construiesc un nume în lumea cercetării matematice. Însă, profesorul Gologan are o explicaţie: „Cred că răspunsul trebuie căutat în istorie. Cu ce te-ai putea exprima într-o lume în care nu ai mijloace? Prin inteligenţă. Iar la noi e încetăţenit faptul că un elev valoros e unul bun la matematică”.

Cum se naşte un olimpic la matematică

De cele mai multe ori, un olimpic răsare din dorinţa unui profesor de generală sau de liceu de a avea măcar un reprezentat de excepţie pe generaţie. Prost plătit cum e, tipul acesta de profesor visează la o mare satisfacţie profesională. „Credeţi că nu sunt profesori de genul acesta? Eu vă spun că sunt destui profesori care fac pregătire cu olimpicii lor fără să le ceară un ban. Rămân cu ei după ore, se întâlnesc cu ei în afara şcolii şi studiază”, spune Gologan.

Nu e suficient să fii olimpic pentru a deveni un mare matematician. „Doar 20% dintre olimpici prezintă potenţial de excelenţă. Ei au viteză de reacţie, rezolvă şase probleme în trei ore. Asta li se cere acolo. În timp ce în cercetarea matematică mizele sunt altele: dacă rezolvi conjectura cutare în zece ani eşti tare. Sunt unii care ştiu să facă acele probleme, dar fie nu sunt rapizi, fie nu rezistă concursului”.

În acest condiţii, olimpicii pot fi comparaţi, crede profesorul, cu jucătorii de şah, în timp ce ceilalţi cu sfătuitorii lor. Tot aşa, olimpicul e alergătorul de 100 de metri, iar celălalt – maratonistul.

Cum e să fii întrecut de elevi? Minunat!

„Sunt unii elevi care găsesc răspunsul înaintea noastră. Însă asta urmărim, e absurd să nu îţi doreşti aşa ceva de la elevii pe care îi pregăteşti. Cred că, dacă ne-ar pune în bănci cu ei, noi nu am face faţă. Ei judecă repede, noi avem nevoie de timp, creierul nostru nu mai e atât de rapid ca al lor”, spune Gologan.

La recent încheiata Olimpiadă internaţională de matematică, din Olanda, cei care au propus subiectele le-au întins o capcană elevilor. „Au plasat problema cea mai dificilă pe o problemă medie. Şi toţi au crezut că se face prin metode. Multe probleme se fac aşa. Se descompun în subprobleme, se rezolvă fiecare dintre acestea, şi se compilează totul pentru soluţia problemei mari. Însă aceasta nu era aşa. Au încercat copiii rezolvări de şase pagini, iar ea se făcea în şase rânduri. Nu a făcut-o niciun rus. Nici ai noştri nu au făcut-o. Aici, ideea nu era de antrenament, o făcea unul neatrenat. Era de sclipire”.

Olimpici care ajung matematicieni

„O cercetare importantă în matematică are mereu la mijloc o chichiţă, iar un cercetător trebuie să fie capabil să o găsească”, spune Gologan. Aici se realizează o primă filtrare a olimpicilor. Cei care se bazau exclusiv pe metode nu reuşesc să se impună în cercetarea matematică. Alţii, chiar dacă ţin pasul şi gândesc remarcabil, aleg să părăsească lumea cercetării fundamentale.

„30% dintre ei rămân în matematica fundamentală”, consideră Gologan. Restul merg în domenii plătite fabulos, mult mai bine decât un cercetător. Unii ajung în bănci şi alte instituţii financiare, alţii în bănosul domeniu al matematicii aplicate, pentru a oferi doar două exemple. Însă cei care fac cercetare fundamentală sunt cei care urmează firul dezvoltării lor intelectuale, pornesc pe drumul spre potenţialul lor maxim în matematică.

Ciprian Manolescu – un record uluitor, confirmat

Unul dintre cei au luat-o pe acest drum este Ciprian Manolescu, pe care Gologan îl consideră cel mai mare matematician român al momentului. Născut în 1978, piteşteanul este singurul om din lume care a obţinut punctaje maxime la trei olimpiade internaţionale de matematică. Manolescu reuşea această performanţă mai întâi la Toronto (1995), confirma la Bombay (1996) şi uimea la Mar del Plata -Argentina (1997).

Gologan l-a antrenat pe Manolescu şi spune că o asemenea performanţă este uluitor de greu de egalat. Însă, mai important este că el a făcut pasul spre matematica mare. În iunie 2001, atunci când absolvea cu „Summa cum laude” la Harvard, Manolescu primea trei distincţii foarte importante. Două dintre ele, premiile Mumford şi Morgan erau pentru „cercetare de excepţie în matematică a unui student”, iar al treilea era un premiu pentru „o teză de excepţie”.

Studiile post-universitare le-a făcut tot la Harvard, iar acum este profesor asociat la o mare universitate americană, University of California (UCLA). „El este specializat în topologie, are rezultate de excepţie în topologie. A ajuns la un nivel foarte înalt. La anul, el va fi propunerea noastră pentru premiul Societăţii Europene de Matematică”, spune Gologan.

Ana Caraiani şi gaşca de români de la Princeton

„În fiecare an sunt vreo 30 de români pe acolo. E o gaşcă întreagă, au comunitatea lor, site-ul lor”, spune Gologan. În timpul liceului, Ana Caraiani a cucerit medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Matematică de două ori, în 2002 şi 2003.

Au urmat apoi studiile universitate de la Princeton, timp în care a reuşit o performanţă interesantă: a devenit prima femeie dublu-laureată a competiţiei William Lowell Putnam, una dintre cele mai aprige competiţii matematice din Statele Unite.

După Princeton, a făcut pasul spre Harvard, pentru doctorat. Ajungem astfel în prezent şi continuăm discuţia cu Radu Gologan, care are o veste grozavă: „Ana are acum una dintre cele mai valoroase 20 de teze de doctorat din lume”.

În generaţia Anei, şi tot la Princeton, mai avem un matematician român cu rezultate mari – Andrei Neguţ. Un traseu identic cu cel al Anei a fost urmat de Adrian Zahariuc, un băcăuan care, după patru medalii cucerite la olimpiada internaţională, a mers la studii la Priceton. A urmat apoi aplicaţia pentru doctorat. A aplicat la 12 universităţi. Toate i-au oferit bursă completă. Ca şi Ana Caraiani, a ales Harvard şi, mai ales, a ales să facă cercetare fundamentală, deşi avea o ofertă foarte bănoasă de pe Wall Street.

Omer Cerrahoglu continuă tradiţia

Îi lăsăm pe românii de la Priceton şi coborâm spre un tânăr român din Baia Mare, Omer Cerrahoglu (este născut la Istanbul, iar unul dintre părinţi e de origine turcă). „E foarte iute şi productiv. Vede enunţul şi ştie imediat paşii spre rezolvare”, îl descrie antrenorul Gologan pe unul dintre oamenii promiţători ai acestei generaţii, multiplu medalita la olimpiada internaţională.

PROBLEMĂ

Geniile pierdute din satele româneşti

Radu Gologan este antrenor al lotului de olimpici al României de 11 ani neîntrerupţi, însă a mai antrenat elevii români şi în intervalele 1976-1979 şi 1996-1998. După Revoluţie, a observat îngrijorat că elevii care studiază în mediul rural ajung mult mai greu la performanţă. Nu e vorba de potenţial – copiii de la ţară au cel puţin acelaşi potenţial cu cei de la oraş -, sunt pur şi simplu copii pierduţi deoarece nu are cine să-i descopere.

„La Olimpiada de matematică, nici 5% dintre copii provin de la ţară. Cam o dată la cinci ani am un elev venit de la ţară în lotul naţional. În aceste condiţii, cum ne împrospătăm elementul genetic intelectual? Să ne aducem aminte de perioada interbelică. Atunci, elevii şi studenţii eminenţi care nu îşi permiteau studiile erau bursieri ai statului, statul investea în ei, îi trimitea la studii în străinăte. Şi ăştia au făcut România!”, exemplifică Gologan.

Un singur astfel de proiect a fost implementat în România mileniului trei. Se întâmplă la Iaşi, acolo unde elevii foarte buni, dar săraci din oraş şi din comunele din jur sunt strânşi în clase speciale şi beneficiază şi de un mic sprijin financiar. Deşi sistemul începe să dea rezultate, elevii acestor clase fiind din ce în ce mai buni, niciun alt oraş românesc nu a preluat modelul.