Mituri din viața noastră. Cum am ucis maimuța din poarta Ungariei și ne-am speriat de un ninja moldovean

Când suntem mici ajungem să credem tot felul de lucruri năstrușnice. Cineva ne spune o poveste pe care am judeca-o neverosimilă acum, dar care e atât de puternică încât ne încântă sau ne sperie. Ajungem să o spunem altcuiva, și tot așa. Povestea se răspândește într-un întreg sat, într-un oraș sau chiar în toată țara. Așa se nasc miturile din zilele noastre – să le zicem moderne. Și poate cel mai fascinant lucru la miturile actuale este că, deși au luat naștere în vremea noastră, când putem urmări mai ușor traseul unei informații, nu vom ști niciodată – sau aproape niciodată – de unde au pornit și cine le-a spus pentru prima dată.

Eu, de exemplu, am auzit în adolescență (pe care mi-am petrecut-o în Pitești) – nu mai știu de la cine – povestea înspăimântătoare a unui nefericit tânăr care ar fi murit după ce a făcut un pariu cu prietenii săi. Chipurile, ca să le demonstreze că e un tip curajos, l-au provocat să meargă noaptea într-un cimitir și să înfigă un cuțit într-un mormânt.

Ceea ce a și făcut. S-a așezat într-un genunchi pe mormânt și a înfipt cuțitul în pământ. Doar că în momentul în care a vrut să se ridice, a simțit că îl ține ceva. Ceva îl trăgea în jos. „Mortul”, și-a zis, inima i s-a strâns de spaimă, a făcut infarct și a picat lat.

De fapt, ne spuneam noi înspăimântându-ne cu povestea, își înfipsese singur cuțitul în palton, și d-asta n-a putut să se ridice. Vedeam în tragica poveste un fel de „pedeapsă divină” pentru cel care s-a jucat cu liniștea morților.

Cum ziceam, nu mai știu unde „se desfășura acțiunea” din mit, unde ar fi fost cimitirul cu pricina sau cine mi-a spus povestea. Credeam totuși că este o poveste locală. Doar că la un moment dat am avut surpriza să aflu că și tatăl meu, care are acum 72 de ani, o știa. Însă puțin modificată.

Tata își amintește că a auzit prima dată mitul cu cimitirul când avea 12-13 ani, cu puțin timp înainte de a pleca din satul Purcăreni la liceu la Brașov. Deci dacă eu am auzit povestea, să zicem, în jurul anului 2000, iar tata o știa de pe la 1958, înseamnă că mitul circula de cel puțin 40 de ani atunci când a ajuns la mine.

L-am întrebat pe tata cum era cu povestea cuțitului: „Se vorbea că s-a întâmplat undeva, dar nu la noi acolo. Se povestea că mai mulți tineri discutau despre întâmplări din astea ciudate și cu deznodământ fatal. Și noi o povesteam tot așa, într-o stare de tensiune, crezând în ea. Ne înspăimântam unii pe alții cu povestea asta. Și la noi circula cam în felul următor, că mai mulți tineri, băieți la 20 de ani, făcând un chef și nițel băuți, fiecare mai de care făcea pe curajosul. Și atunci cineva a zis <Domne, ai curaj să te duci la cimitir la miezul nopții?>. Și unul din ei a zis că <Da>. Și ca să aibă dovada pentru a doua zi sau pentru noaptea aia, să se ducă la cimitir și să ia un cuțit și să-l înfigă – că erau cruci de lemn la vremea aia în cimitir, erau și de marmură, dar puține – să înfigă cuțitul într-o cruce acolo. Și s-a dus, a luat cuțitul cu el, și fiind cam frig, își luase o haină așa mai lungă, palton. S-a dus acolo la cruce, probabil stabiliseră exact locul”.

„După care s-au dus fiecare la casa lor. Urmau să vadă cuțitul a doua zi acolo. Și când s-au dus la cimitir a doua zi era ăla mort, lângă cruce, și cu cuțitul înfipt în haină și prins și el de cruce. Acuma iarăși, făcându-ne mari, m-am mai gândit la povestea asta, și mi se părea neverosimilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând că dacă era palton, aproape că era imposibil…era mai verosimil în pământ… în cruce să mai dai și prin intermediul paltonului…Pe verticală era mai greu să-ți înfigi haina. După aceea, că el s-a speriat așa de tare, că a crezut că cineva, un mort, îl trage de haină și a făcut infarct – deja era iarăși presupunere că nu a fost nimeni cu el acolo să vadă ce s-a întâmplat”.

Dar copiii de acum 60 de ani o „credeau 100%”, mi-a spus tata, așa cum și eu o credeam în anii 2000.

Am încercat să găsesc și alte urme ale mitului și, spre surprinderea mea, am dat peste un pasaj din cartea de ficțiune „Copilăria lui Kaspar Hauser”, scrisă de autorul român Bogdan-Alexandru Stănescu, apărută la Polirom în 2017: „Apoi a apărut Fram, primul dintre tații mei vitregi, un tip mai în vârstă, adică avea cam 50 de ani, cu părul complet alb, căruia i se spunea așa tocmai din cauza părului, dar care îmi povestea că albise în adolescență, când făcuse pariu cu băieții că are curaj să meargă noaptea în cimitir și să înfigă un cuțit în mormântul lui taică-su. A avut curaj, a înfipt cuțitul, numai că a prins și un capăt al paltonului și, în liniștea cimitirului, s-a auzit sfâșierea postavului când a vrut să se ridice, iar lui i s-a părut că sună exact ca „Ce-i, tati?” și a dat să fugă îngrozit, dar tati îl ținea acolo, prins de haină, și a leșinat, apoi băieții au venit, l-au luat de acolo, l-au cărat ca pe mort, pe brațe, l-au dus în fața porții, l-au aruncat peste gard, iar de dimineață l-a găsit mă-sa, l-a trezit plângând, l-a scuturat disperată, l-a adus la viață, iar el s-a trezit, era bine, numai părul îi era complet alb, și sprâncenele, și genele, și apăruse o peliculă în privirea lui, care-l despărțea cumva de viață, de parcă ar fi fost acolo și n-ar fi fost”.

Așadar, după sate și orașe, mitul și-a găsit loc și într-o carte. Un succes cu adevărat uimitor pentru această poveste care nu a vrut să se stingă decenii întregi.

Fotbalul, ungurii și maimuța

Dacă mitul „mormintelor înjunghiate” mai are unele elemente cât de cât realiste, alte mituri moderne sunt de-a dreptul fantastice. Chiar și așa, copiii le credeau. Și s-au găsit și adulți care să continue să creadă în ele, după ani și ani, după cum vom vedea.

Tata mi-a povestit cel mai fabulos mit pe care l-am ascultat vreodată: despre un fotbalist român activ în anii ’30-’40, pe nume Bazil Marian. Născut în anul 1922, Bazil Marian a debutat în prima divizie a țării la o echipă din Cluj-Napoca. Ulterior, atacantul a ajuns la Carmen București, echipa familiei de industriași Mociorniță, unde a jucat între 1941 și 1947. După ce echipa a fost desființată de comuniști în anul 1947, Bazil Marian s-a mutat la CFR București (devenită apoi Locomotiva București), unde a evoluat până la finalul carierei de jucător (1950).

Deoarece avea un șut foarte puternic, porecla lui Bazil Marian era „Bombardierul”.

Până aici, toate elementele biografice sunt adevărate.

Prin anii ’56-’58, pe când avea 10-12 ani, tata a auzit pentru prima dată mitul: „La acea vârstă ne interesau mai ales întâmplările din viața sportivă, fotbal în speță. Și, pe la școală, în pauze, cu prieteni, cu colegi, chiar și cu frații mei mai mari, discutam ce mai auzeam. Că atunci mijloacele de informare nu prea existau, pe la radio mai aflam câte ceva, [din – n.r.] câte-un ziar din când în când. Și, la un moment dat, a venit așa o poveste, nu pot să-mi dau seama cum a apărut acolo la noi, de unde. Cert e că-mi aduc aminte doar că noi discutam despre ea, mai ales pe la școală”.

A venit povestea despre Bazil Marian, unguri și maimuță.

„La vremea respectivă, în anii ăia, Ungaria avea o echipă de fotbal de nivel mondial. A și fost vicecampioană în 1954 la Campionatul Mondial care s-a ținut în Elveția, pierzând finala cu RFG (Germania de Vest – n.r.) cu 3 la 2. Învingerea Ungariei a fost socotită la vremea aceea de către RFG un miracol pentru că în grupe Ungaria și Germania au fost în aceeași grupă și a câștigat Ungaria meciul cu 8 la 3. Ungaria a luat locul întâi în grupă și RFG-ul locul 2. Au mers mai departe, au bătut în continuare și una și alta și s-au reîntâlnit în finală. Când a început finala, părea că se repetă figura din grupă. Pentru că în minutul 6 era deja 1 – 0 pentru Ungaria, în minutul 9 era 2 – 0 și lumea se aștepta să o înfrângă tare. Numai că meciul s-a echilibrat, au egalat nemții, la pauză era 2 la 2. Și apoi au mers fără să se dea niciun gol și târziu, parcă în minutul 87 a dat Germania golul victoriei și au ieșit campioni mondiali”.

„Revenind la anii ’56 – ’58, noi românii eram la fotbal ca acum. Adică slabi. Și noi când povesteam nici nu știam bine cam care e locul nostru în fotbalul mondial. Nici nu erau așa multe meciuri. La alea oficiale probabil că nu ieșeam din grupe, n-ajungeam să participăm… Dar jucam și noi meciuri internaționale, meciuri amicale cu cine puteam. Și cu Ungaria fiind vecină, cu ea ne mai întâlneam. Nu știam atunci în câte meciuri am jucat cu ei, ce rezultate au fost, dar ei fiind atât de buni, ungurii, din nu știu ce a apărut această legendă. Aveam și noi un fotbalist foarte bun: Bazil Marian. Nu-l văzusem niciodată, că televizor nici n-aveam atunci, pe la radio se mai transmiteau meciuri. Probabil niște meciuri au fost, amicale, și de aici a apărut legenda”.

„Acest Bazil Marian, care era atacant, avea porecla „Bombardierul”. Lovea mingea năprasnic. Și se spune că la un meci pe care România l-a susținut cu Ungaria la Budapesta ungurii au ajuns să aibă în poartă o maimuță. Și credeam. Nu puneam la îndoială niciun moment. Foarte bună portăriță… că zice ca o pisică, cu viteză, apăra tot. Și de acest Bazil Marian – care deja era vestit de forța șutului și de care se temeau și ungurii, cât erau ei de buni – noi copiii știam (de unde nu știu, n-am știut niciodată) că n-avea voie să tragă cu piciorul drept la poartă pentru că era deosebit de periculos [copiii spuneau că avea piciorul sigilat – n.r.]. Numai că, nereușind să dăm gol, că maimuța apăra tot, s-a enervat. Și Bazil Marin, când a prins o poziție bună, a tras cu toată setea. Maimuța s-a dus la minge, dar a lovit-o în burtă, i-a despicat burta și i-au ieșit mațele”.

„Evident că s-a întrerupt meciul, a ieșit scandal, și jucătorii unguri și spectatorii au năvălit pe teren să-l prindă pe „ticălos”. Și el atunci a fugit și a ajuns la avion. Nu știu unde era avionul. Și s-a urcat repede în avion. Au venit după el ungurii și l-au căutat, dar nu l-au găsit că se ascunsese în lada cu scule a avionului. Și a scăpat. Povestea ne uimea și ne plăcea”.

„Nu știam nici în ce consta sigiliul. Știam că înseamnă că n-ai voie să îl folosești. Ca atunci când pui un sigiliu pe un document, pe o ușă. Anii au trecut, am plecat la liceu, după aceea la facultate. În perioadele astea a mai venit vorba de povestea asta cu Bazil Marian și cu meciul cu Ungaria cu maimuța. Le mai discutam, dar deja nu mai credeam în treaba cu maimuța. Și la facultate am discutat de treaba asta”.

Oameni din diferite regiuni ale țării auziseră aceeași legendă: „Toți cei pasionați de fotbal știau povestea. Nu exista să nu știe cine a fost Bazil Marian și ce a făcut el în Ungaria. Și că avea piciorul sigilat. El deja era retras de atâția ani”.

După mulți ani, după ce s-a angajat, tata a ajuns să lucreze în construcții la Pitești. Într-o zi, pe când avea 38-40 de ani, au venit pe șantier câțiva tineri stagiari. Aveau cam 25 de ani, erau proaspăt ieșiți din facultate: „Și nu știu ce discuție s-a demarat acolo cu băieții și a venit vorba întâi de Ungaria… <Mă, ungurii înainte, prin anii ’50, aveau echipă și mai puternică, au ieșit vicecampioni mondiali>. Și povestindu-le băieților treaba asta mi-am adus aminte de Bazil Marian. Și le-am spus când eram copil, așa, așa… și pe unde am fost eu la Brașov, în București, am auzit povestea asta. Și acest Bazil Marian se zicea că avea piciorul sigilat din cauză că avea un șut extraordinar de puternic și putea să accidenteze oameni când erau loviți de minge, dacă nu cumva să-i omoare. Și s-a născut acea legendă și le-am spus-o și lor. Ei se minunau, nu credeau nici ei. Păi zic <Nu e de crezut, sigur că nu-i adevărată, dar așa era legenda atunci printre copii>”.

„Și la un moment dat zic <Uite, treaba asta cu sigilatul nu știu când a venit. Eu atunci aveam 10-11 ani. Dar dacă întrebăm unul mai în vârstă – uite nea Boris, care era șef de birou la salarizare – zic el știe precis că și lui îi place fotbalul. Haideți să vedem el ce știe>. Nea Boris era atunci trecut bine de 50 de ani. Și ne ducem noi acolo, că biroul era chiar lipit de-al meu și zic <Nea Boris, uite, le povesteam băieților despre Bazil Marian, știi, care a fost mare fotbalist la noi, atacant. Și le povesteam treaba cu șutul lui năprasnic, că accidenta oameni și că se vorbea, cel puțin eu așa mi-aduc aminte când eram copil, se vorbea că i-au sigilat piciorul și nu trăgea la poartă cu dreptul>. Nea Boris zice <Da, mi-aduc aminte>. Zic <Cum a fost cu sigilarea asta? Înainte de meciul cu ungurii sau după meciul cu ungurii i-au sigilat piciorul? Așa s-a dus vestea, că avea piciorul drept sigilat… cum înțelegea acum fiecare treaba asta…>”.

„Da’ nea Boris zice <Domne, nu că era sigilat, da’ n-avea voie să tragă cu el>. Nea Boris având atunci vreo 55 de ani. Și am început să râdem toți. El credea și atunci, la 50 și ceva de ani. Ne-am distrat tare”.

Bazil Marian a murit în anul 2008, la vârsta de 85 de ani. Precum în cazul mitului cu mormântul, am încercat să caut pe internet informații despre legenda cu maimuța ucisă de forța șutului. Eram curioasă mai ales dacă Bazil Marian a știut despre acest mit care făcea deliciul copiilor în anii ’50-’60. Nu am găsit niciun articol despre Bazil Marian – cel puțin pe internet – care să menționeze și maimuța.

Culmea, însă, este altceva. Am găsit povestea cu maimuța așezată în poartă, însă uciderea ei nu-i este atribuită lui Bazil Marian, ci unui rival al său pe nume Ștefan (István) Dobay, care a jucat cea mai mare parte a carierei sale la Ripensia Timișoara (1928-1940).

Mitul a fost relatat și de jurnalistul Marius Mitran: ”În 1933 se născuse taică-meu și mereu am știut că, atunci, Ripensia era campioana. Învățasem pe de rost tot ce povestea Dobay. Despre plonjoanele portarilor Zombory și Pavlovici, de „fachirul Kotormany”, de extrema cât un fulg, Bindea, de Bürger, de Deheleanu, de Nicolae Kovacs, de „vârful” Ciolac, de Schwartz și Beke. Dar mai ales de povestea cu maimuța. Se pomenea în epocă de șutul lui Dobay, care trăsnea de acolo, de pe extrema stângă. Și care ar fi omorât o maimuță, pusă între buturi să apere, miză a unui pariu excentric. În realitate episodul n-a existat, dar Dobay a dus cu el, toată viața, legenda. Ceea ce s-a petrecut, însă, a fost un gol marcat contra echipei Juventus București, când mingea, izbită crunt, a rupt plasa porții”.

O altă variantă a mitului este povestită de un profesor pensionar din satul Tânganu din comuna Cernica pe voxcernica.ro. Tot despre Ștefan Dobay este vorba, însă de această dată omorârea maimuței are loc în timpul unui meci, așa cum se întâmpla și în legenda știută de tatăl meu. Însă nu cu naționala Ungariei, ci cu o echipă din Africa. Până la urmă, ar avea mai mult sens ca africanii să aibă în poartă o maimuță, că doar se găsesc din belșug pe continent.

Iată ce povestește profesorul pensionar Stere Cristea: „Un alt idol a fost Ștefan Dobay cel care, în mintea noastră de copii, omorâse maimuța cu un șut năprasnic. Se povestea că, la un meci internațional cu o echipă africană, în poarta oaspeților era o maimuță căreia era imposibil să-i marci gol. Făcea salturi inimaginabile din bară în bară. Atunci bombardierul nostru a prins un șut formidabil, maimuța a fost la post, dar forța șutului a aruncat-o în plasă… fără suflare”.

L-am întrebat pe tata ce părere are despre această variantă a mitului, în care ucigașul maimuței este Ștefan Dobay. A auzit de așa ceva?

Mi-a răspuns că nu. Cu siguranță, atât el, cât și cei pe care îi cunoștea, știau doar de legenda cu Bazil Marian: „Eu, în copilărie, auzeam povestea asta, așa mi-aduc aminte, dar era puțin nebuloasă în mintea mea de copil numele acesta. Că nu prea îi cunoșteam numele. Noi la 10 – 11 ani nu prea îi cunoșteam pe acești fotbaliști că la vremea aia televiziune nu exista. Radio – programul 1, programul 2, mai transmiteau meciuri, așa, internaționale sau naționale, dar acești fotbaliști oricum nu mai jucau. Nici Marian, nici Dobay. Și știam de ei auzind de la copii mai mari, tineri, cum erau și frații mei mai mari. Dar în final s-a fixat în memoria mea că este Bazil Marian. Și alți copii de pe la școală tot de el spuneau, dar ăia erau copii cam de vârsta mea cu care discutam și noi dădeam niște proporții poveștilor – cum fac copiii – așa … inimaginabile… și ne uimeam unii pe alții. Pe la liceu s-a mai discutat, dar nu m-a contrazis nimenea. Că știau și ei de poveste. Nu mi-a zis nimeni <Nu era Marian, era Dobay>. Cel puțin cei cu care eram eu în contact. La mine la urechi n-a ajuns treaba cu Dobay”.

Tot discutând cu tata, am ajuns la concluzia că este posibil ca mitul să se fi născut inițial în jurul lui Ștefan Dobay, care era cu 11 ani mai în vârstă decât Bazil Marian, iar apoi să se fi transferat, din gură în gură, asupra acestuia din urmă.

Un ninja la Bârlad

Dacă unele mituri moderne – precum cel cu Bazil Marian sau cu cimitirul – se dovedesc extraordinar de „rezistente” și de „contagioase”, altele au o viață mult mai scurtă.

În vârstă de 29 de ani, Georgeana Liță mi-a povestit de spaimele prin care a trecut pe când era elevă la liceu în Bârlad.

Era prin clasa a IX-a sau a X-a: „Se zvonea când eram prin liceu că umbla unul de nebun prin oraș, cu o sabie după el, ba ar fi făcut și ceva victime, ar fi tăiat niște oameni. Țin minte că făceau colegii glume că vine ăsta după noi”.

Se vorbea că era îmbrăcat în negru și, pentru că avea o sabie, îi ziceau „ninja”, dar liceenii credeau că era un bârlădean de-al lor, nu un japonez.

„Cred că mi s-a strâns și mie inima în drum spre casă. Dar n-a durat prea mult, câteva zile. Am vrut să o tratez ca pe o glumă, dar panicoasă de fel, mă temeam un pic. Țin minte că se zicea că a fost văzut prin grădina publică și prin zona Gura Leului. Acum, dacă stau să mă gândesc, e posibil să fi băut vreun posesor de sabie prea mult, să-l fi părăsit nevasta, și să fi umblat câteva nopți aiurea, cu sabia în mână. Dar atunci, la mintea mea de 15-16 ani, era plauzibil că umbla unul îmbrăcat în negru și cu o sabie în mână pe străzile orașului”.

O posibilitate este ca imaginația celor care au lansat zvonul despre „ninja” să fi fost influențată – conștient sau nu – de faptul că, prin anii ’70, în Bârlad au locuit mulți japonezi. Fabrica de rulmenți de la Bârlad a fost retehnologizată cu ajutorul japonezilor de la Koyo Seiko, așa că ani buni în oraș au locuit japonezi. Există și un bloc căruia i se spune și acum „blocul japonezilor”.

Peștele de la metrou

Unele mituri se nasc dintr-o discuție. Altele însă pot să ia naștere dintr-o poveste scrisă. Maria, o tânără de 29 de ani din București, mi-a relatat că în urmă cu vreo 8 ani a dat peste un blog unde era relatată povestea unui băiat care a fost dus de un tip să vadă un somn uriaș care trăiește într-o stație de metrou inundată.

„În vremea aia îmi plăcea să explorez diverse clădiri în ruină. Am fost pe diverse blocuri care erau la stadiul de șantier abandonat, am fost în mănăstirea Chiajna … „, își amintește Maria.

Tot citind pe net, a găsit și textul despre peștele uriaș care ar fi trăit în metroul bucureștean. Băiatul care susținea că l-a văzut spunea că a plătit 350 de lei pentru a vedea somnul și că tipul pe care îl plătise era cel care luase peștele din IOR când avea numai 4 kilograme și îl adusese în stația de metrou. Aici, animalul căpătase proporții uriașe, ajungând la 100 de kilograme.

Somnul s-ar fi aflat într-o fostă stație de metrou inundată, abandonată de autoritățile comuniste după ce și-au dat seama că a fost construită prost. Ajuns aici, la o adâncime de 17 metri sub pământ, băiatul povestește că el și celălalt tip s-au urcat în două caiace și s-au plimbat pe apă până când a apărut somnul uriaș, pe care l-au hrănit cu grăunțe, dar care crescuse atât de mare mâncând șobolani.

Maria spune că nu a crezut niciodată povestea, deși anumite elemente pot fi adevărate, ca de exemplu existența șobolanilor și adâncimea metroului: „Nu e imposibil să fie 17 metri, e imposibil să fie un pește acolo și o barcă care te așteaptă. Dar înălțimea nu mi se pare aberantă”.

Cât despre apariția mitului, ea crede că a luat naștere „în primul rând pentru că ne plac poveștile: e o obsesie cu conspirațiile astea”.

În al doilea rând, metroul rămâne, pentru mulți, un loc misterios: „Probabil și de la faza cu Ceaușescu, pentru că sunt foarte multe mituri legate de construcția metroului”.

În plus, secretomania a fost întreținută și de actualele autorități. „Într-adevăr, proiectul metroului nu este foarte public. Am încercat să îmi dau diploma pe o stație de metrou, mi s-a părut interesant. Nu am găsit nimic public, nu este nimic pe net. Planurile nu sunt disponibile publicului nici măcar la cerere”, mai spune ea.

Așa că, deși mitul peștelui de la metrou este unul nou, poate că, repetat mereu de oameni, se va perpetua decenii la rând și va cunoaște un „succes” la fel de mare precum mitul cu maimuța ucisă de forța șutului.

Foto: Devanath / pixabay.com / carmenbucuresti.ro / ripensiatimisoara.ro / MichaelWuensch / comunismulinromania.ro / wikipedia.org