Naşterea soţiei te duce într-un tărâm magic al existenţei tale, dar, din când în când, vei fi nevoit să treci graniţa şi să te implici într-un sistem ticălos şi murdar, ridicat pe temelii foarte solide.
VESTEA
Am aflat că soţia e însărcinată anul trecut, exact pe doi octombrie. Era sâmbătă, ea se trezise dis-de-dimineaţă să-mi scrie un email, conform unui obicei pe care-l aveam amândoi de ceva vreme. Şi un obicei care are rostul lui, zic eu.
Atunci când sentimentul năvăleşte, omului îi este greu să expună “în direct”, faţă în faţă cu cel iubit, adevărata dimensiune a simţirilor sale. Luase pe ascuns un test de sarcină, îl făcuse cu câteva zile înainte şi încercase să doarmă cu gândul la surpriza pe care avea să mi-o facă. Dimineaţa am simţit o energie neobişnuită în ea, dar nu mă gândeam că e alimentată de emoţie. Apoi, pentru prima dată în povestea noastră în doi, ea m-a rugat să deschid laptopul. De obicei, mă sfătuia să-l opresc.
Văd un mail de la ea, în care îmi spune că nu mai are somn de trei zile. Apoi, în loc să îmi spună cauza, face o pauză de tensiune în care rătăceşte prin amintirile frumoase ale relaţiei noastre. Îmi spune că sunt primul căruia i-a spus că îl iubeşte. Simţeam asta, dar e minunat să ţi se spună.
Mă emoţionaseră rândurile acestea, dar şocul stătea în ultima frază: “Cineva acolo sus te iubeşte şi pe tine la fel de mult cât mă iubeşte şi pe mine pentru că s-ar putea ca la vârsta de 26 ani să îţi facă un mare cadou. Sunt convinsă că te vei descurca de minune cu ce îţi voi oferi eu pentru că peste foarte puţin timp vei deveni cel mai bun tătic din lume”.
Ultimele 12 cuvinte erau scrise cu opt cred, oricum o dimensiune foarte mică. Le-am recitit, de parcă repetiţia ar fi mărit dimensiunea, şi abia apoi le-am înţeles. Ea era de faţă când citeam, vârâtă sub plapumă şi, cred, cu piciorul bătând agitat şi nerăbdător.
La început am fost un mut zâmbitor. Un colos (am vreo 95 de kilograme) inert, cu ochii aţintiţi pe un ecran de pe care nu mai citeam nimic. Abia peste câteva secunde mi-am dat seama că tot ceea ce voiam să fac în momentul acela era să o iau în braţe şi să-i spun că o iubesc şi că îl iubesc şi pe şoricelul care se dezvolta cât timp noi ne îmbrăţişam.
SARCINA
Aşa a început totul. Au trecut câteva săptămâni până să le spunem părinţilor mei şi ei, timp în care am fost pentru prima dată la doctor. Am întrebat dentista, care are doi copii, cu cine a născut şi am ales acelaşi doctor, unul de la Spitalul Municipal, cel de la Eroilor. Am căutat detalii despre el pe internet, păreri ale mămicilor care au născut şi cu greu găseam „recenzii” negative. Nu erau toate de bine. În general, impresia era aceasta: un tip cam grăbit, dar grijuliu şi bun profesionist.
Cred că, în momentul acesta, cel mai mult ai nevoie de încredere. Să ai tu siguranţa că doctorul tău nu încurcă hârtiile, că ştie ce vorbeşte şi ce medicamente prezice la nevoie. Doctorul avea cabinet şi la o clinică privată, unde am şi fost la primul control. Iubita mea era toată o emoţie, eu eram nerăbdător ca el să ne confirme ce ne arătase testul. În toată emoţia aceea, a fost un moment de umor involuntar din partea doctorului care m-a relaxat şi distrat foarte rapid. Văzând-o pe iubita mea că se codeşte şi îi e frică de consult, i-auzi frază de liniştire. Cu un ton calm, liniştit, dar totuşi clar şi sigur, doctorul asigură: „Staţi liniştită, am cel mai fin deget din România!”. Abia m-am abţinut din râs. Simţeam cum îmi urcă sângele în pomeţi, cred că eram roşu ca mărul, dar bine că stăteam cu spatele.
După părerea celui mai fin deget din ţară, aveam un copil care se dezvolta normal. M-am supărat când ne-a întrebat dacă vrem să-l ţinem, de parcă nu văzuse pe feţele noastre cât de fericiţi eram când ne-a anunţat. Mă rog, omul a zis că are cel mai fin deget, nu că este cel mai fin observator al minţii umane. Ne-a chemat la el peste câteva săptămâni, dar nu la clinică, ci la spitalul Municipal.
Atunci le-am spus tuturor. Iubita mea are trei fraţi, toţi mai mari, dar copilul nostru avea să fie abia al doilea nepot pentru părinţii ei. Aşa că vă imaginaţi feţele lor. Tata, prin telefon, se gândea deja că îşi doreşte o nepoţică. Faptul că nu a avut o fiică fusese marele regret al vieţii lui. După ce s-a născut fratele meu, au trecut aproape opt ani până mama a rămas însărcinată. Erau siguri că e fata, tata era mare cunoscător de burţi de gravide şi părerea lui de expert a fost: e fetiţă. Când m-am născut, s-a nimerit de serviciu (lucra în armată, oamenii ăştia nu prea ştiu de schimb de tură sau de zi liberă luată fără programare). L-au sunat de la spital că „aveţi un băieţel sănătos, are cinci kilograme”. De la mama ştiu că reacţia lui a fost ceva de genul „să-l băgaţi înapoi”, se pare că chiar cu cuvintele acestea. Oricum, kilogramele de la naştere mă făceau genul de copil care poate ieşi, dar nu şi intra la loc. Aşa că până la urmă, grăsuţ cum eram, avea să mă placă. L-am anunţat şi pe frate-miu. El avea deja doi copii la vremea aia, ştia cu ce se mănâncă treaba, începuse să îmi vorbească deja de ecografii şi poftele nevestei lui.
Prima pofta a iubitei mele a fost varză murată, semn „că face băiat”, aşa cum a spus cu multă siguranţă mama ei. Ţin minte că am râs de pofta ei aşa cum am râs şi de mine, în timp ce citeam pe varza murată ambalată de la Mega Image ce conţine (mă refer la conservanţi). A mâncat varza, apoi i se năzărise pe şorici. Aici a intrat în acţiune tatăl ei, care s-a dus la măcelărie şi i-a adus nişte şorici aşa proaspeţi încât se topeau în gură. I-a tăiat bucăţi mici-mici şi i-a devorat rapid. Probabil vă gândiţi deja la un mastodont de femeie, însă trebuie să vă spun că poftele acestea sălăşluiau într-un corp de vreo 45 de kilograme.
Am fost şi la prima ecografie. Aceasta este o ecografie vaginală, următoarele aveau să fie abdominale. Ca să nu plătim la recepţie, am plătit 50 de lei în cabinet (ne făcuse doctorul instructajul). E singura ecografie la care eu nu am intrat. Am aflat că tipa, doctoriţa, se purtase cam urât, totul fusese pe grabă, fără explicaţii. Din nou, totul în regulă.
A urmat apoi partea cea mai grea. Iubita mea îşi construise o imagine feerică despre naştere. Şi asta deoarece colegele, prietenele, rudele ei care născuseră insistaseră pe momentele plăcute, pe schimbările şi stările frumoase pe care ţi le oferă o sarcină. Numai că, îndeosebi în lunile doi şi trei, zilele plăcute le puteai număra în baza cinci, şi nu exagerez deloc când spun asta. Greţuri, depresii, ameţeli groaznice, dureri de cap şi de burtă, diaree, lipsa poftei de mâncare, chiar sila de mâncare. Toate acestea apăreau mai multe deodată, luând de multe ori forme şi expresii îngrijorătoare. E greu să o înţelegi în aceste momente. Te gândeşti la situaţie şi nu poţi să nu te întrebi: „Cum de gândeşte atât de negativ când ştie că trece prin cea mai grozavă experienţă din viaţă?”. A fost greu să trec peste indignare, dar cred că important a fost că mi-am păstrat calmul şi că ea m-a simţit mereu alături, implicat.
A fost perioada în care am citit o grămadă de lucruri de pe internet. Am aflat că perioada e una critică şi că stările ei sunt greu de înţeles, dar explicabile medical. Aceasta mi-a creat un scop: fac ce spune la carte, că mai e un pic şi trece. Şi, deşi acest „un pic” a căpătat proporţii – ca să folosesc terminologie de sarcină -, uite că din luna a patra totul a intrat în normal. Tot în acest timp am făcut analize, atât eu (sumare), cât şi ea (destul de amănunţite). Am primit trimitere de la medicul de familie la o clinică privată (ea gratuit, eu cu 20 de lei mai scump faţă de analizele la stat – 50 de lei în loc de 30)
Între timp a avut loc şi cel mai frumos moment al sarcinii, chiar mai frumos decât clipa primirii veştii. Se întâmpla cam la trei luni, când am mers din nou la doctor. De această dată, pentru o ecografie abdominală, în urma căreia urma să aflăm sexul copilului. Aici am luat o decizie înţeleaptă, zic eu. E un moment prea frumos pentru a-l trăi pe fugă şi pe şpagă, prin vreun cabinet de stat. Aşa că am mers la clinica privată, am dat 300 de lei, dar doctorul ne-a arătat frumos „gogoşica” şi un copil care, poate nu o să credeţi, ne făcea cu mâna. Aşadar, era fetiţă. De atunci, ne-am gândit să-i spunem Ana. Dacă era băiat, cred că s-ar fi numit Andrei. Eu nu aveam nicio preferinţă, dar restul familiei îşi dorea o fetiţă.
Au urmat tot felul de analize ale ei, astfel încât cam o dată la două săptămâni eram fie la spital, fie la clinică. Ideea e că la spital vii când ţi se spune (în cazul nostru dimineaţa devreme, trebuia să ne trezim la o oră la care până şi cocoşul sforăie), iar la clinica privată când vrei. A mai fost o ecografie la patru luni, în care s-a văzut mai bine gogoşica, dar şi trăsături ale feţei. Mămicuţa era deja mândră că are bărbia ei şi amândoi eram amuzaţi că, la ecografie, tot scotea limba, de parcă urmărea să prindă cu ea nişte bule din jurul ei.
Din nou atmosferă relaxată, cu ecograful pus pe glume şi foarte comunicativ. Ne-a arătat cum îi bate inima, ne-a numărat degeţelele, ne-a arătat unde este capul. Nu a trecut mult după ecografie şi a început să bată în burtă. Erau momente în care împingea cu mâinile şi picioarele atât de tare, încât burtica mamei lua forme foarte ciudate, de parcă cineva încearcă să o străpungă cu o andrea de dinăuntru. Începuse să sughiţe, o ţinea minute în şir. Mămica îşi schimbase total starea de spirit. Ba chiar, uneori râdea prea mult, mult prea mult. Avea o poftă nebună să mă sperie şi să râde de mine. Râdea şi când mă loveam. Dar, văzând-o râzând, durerea îmi trecea repede şi nu mă puteam abţine şi zâmbeam şi eu. Începuse să mănânce, în unele momente chiar mai mult decât mine. Ieşeam cât de des puteam în parc, jucam tot felul de jocuri şi îi făcea tare bine să mă bată la ele. Nu o lăsam, dar în perioada aceea norocul şi inspiraţia au fost de partea ei la rummy şi scrabble, poate şi pentru că eu jucam singur şi ele două.
E greu să rezumi nouă luni în câteva pagini. E imposibil să spui totul: câte griji şi câte clipe frumoase ai avut şi ai trăit, câte zeci de pagini ai citit pe internet şi prin tot soiul de cărţi. Pentru bărbat, cred că este un drum în orb. Trebuie să pipăi traseul pentru a găsi calea cea bună şi, într-un final, destinaţia. Şi, când spun acestea, mă refer că trebuie să înveţi să îţi cunoşti partenera fără să o întrebi ce are. De multe ori nu-ţi va spune, de alte ori nu va ştii să-ţi spună, alteori nu are chef. Nu am reuşit să o înţeleg mereu, uneori m-am enervat şi, chiar dacă nu am răbufnit, cred că ea a simţit. Şi, în acele momente, eu mă simţeam prost şi vedeam că nu am cum să îndrept. Dar învăţam şi ştiam cum să mă comport data viitoare când traversa o stare proastă. Nu o întreba ce are. Dacă e ceva grav, îţi va spune ea. Încearcă să nu fii curios, ţine-o în braţe, las-o să-şi revină şi-ţi va explica totul.
NAŞTEREA
În luna a opta, la ultima ecografie (cred că în total au fost vreo 6), pe care am făcut-o la spital, cu un medic arab simpatic, dar cam brutal în mişcări, cu obişnuita hârtie de 50 de lei la noi, am aflat că are sarcină pelviană. Adică bebeluşul nu s-a întors cu capul în jos, pentru ca soţia să nască normal. Culmea e că într-un final o convinsesem să nască normal. Însă ecografia arăta că cea mai sigură metodă e cezariana. Şi aşa am decis. Până atunci, data probabilă a naşterii era 08 iunie, exact ziua mea (nu premeditasem concepţia astfel, pur şi simplu s-a nimerit). Însă, când ne-a planificat, doctorul a zis că pe 6 iunie e mai liber, să venim de dimineaţă.
Mi-am luat concediu. E bine să ştii următoarele. E dreptul tău să îţi iei cinci zile libere (nu se scad din zile de concediu anual, se adaugă) şi ai dreptul la încă zece zile, dacă ai făcut un curs de puericultură. La el, înveţi să îţi creşti copilul. Mă rog, să îl ţii, să îl schimbi, să-i ţii biberonul, să îl îmbraci. Poţi să-l faci, e chiar indicat, sau poţi pur şi simplu să-i ceri ajutorul doctorului de familie. Descarci o adeverinţă tip de pe internet (eu am găsit-o pe scribd.com căutând adeverinţă puericultură) şi o duci la doctorul de familie să îţi pună o parafă. Cu actul acesta, mergi la serviciu şi ai cele 10 zile asigurate.
Pe 6 iunie am venit, cu halat şi papucei, de dimineaţă, la spitalul Municipal. Părinţii ei, cu mine, nu a fost chip să-i las acasă. Intră graviduţa în cabinet, se îmbracă în halat, iese emoţionată şi ne duce la etajul cinci, unde avea să nască. Dar, deşi planificată dimineaţă, avea de aşteptat. Femeile care năşteau normal erau la înaintare, unele se şi prefăceau că vor naşte, doar-doar le iau doctorii şi scapă mai devreme de ziua cea mai lungă şi cea mai grea.
Odată dusă în salon, singura calea în care mă puteam apropia de ea era mituind o asistentă cu 10 lei pentru a primi un halat. După prima vizită (oricum nu te lăsa mai mult de 10-15 minute), am lăsat halatul de unde l-am luat. Când am vrut să intru din nou, a trebuit să dau alţi zece lei. Apoi am ţinut halatul şi am mai intrat de câteva ori, pe „gratis”. Venise prânzul şi doctorul nu îşi vedea capul de celelalte gravide. Mai erau şi alţi doctori şpăgari care îşi băgau pilele în faţă, în sala de naşteri. Eram scârbit de lucrurile acestea, care se vedeau fără probleme. Pe holuri, mama unei fete care năştea după ce venise la spital de urgenţă spunea că doctorul i-a cerut 10 milioane de la obraz. „Dacă nu îi dădeam, cred că nici nu se atingea de ea”, spunea ea. Afli multe pe coridoarele acelea. Găseşti femei care au sarcină toxică şi stau de luni întregi în spital, ca şi cele ţinute sub observaţie deoarece analizele nu le-au ieşit tocmai bine lor sau bebeluşilor din burtă.
Timpul trecea, trecuseră deja aproape 24 de ore de când mămicuţa nu mâncase (în ziua în care naşti prin cezariană nu trebuie să mănânci; o gravidă care a uitat sau nu a ştiut şi a mâncat a trebuit să aştepte ore în şir). Sala de operaţii nu se mai elibera, eu epuizasem buzunarul în care ţineam sutele de mii rugând asistentele şi asistenta-şefă să aibă grijă de ea. L-am sunat pe doctor de trei ori, a treia oară şi-a ieşit din fire şi a început să ţipe la mine. I-am spus să încerce să se pună în locul meu: venisem să naştem de la 8 dimineaţa şi era deja şase seara. A plecat pe holuri, boscorodind ceva de „p…a mă-sii”.
La 18:20 am aflat că a născut. Ştiam că intrase în operaţie atunci când, cu halatul „arestat”, văzusem patul ei gol. A ieşit moaşa, o femeie tânără şi zdravănă. Ei i-am dat 50 de lei, în schimbul anunţului că am o fetiţă sănătoasă, de 3,1 kilograme şi că mama va ieşi în curând din operaţie. Au scos-o doi brancardieri puşi pe glume, eu pariez că erau şi uşor băuţi. Fiecare a primit câte 10 lei (schimbasem la restaurant), de această dată pentru câte o strângere şi mână şi răgazul pentru un sărut scurt.
Doctorului îi dădusem din timp 2,5 milioane pentru anestezist. Nu ştiu de ce, dar atât eu, cât şi iubita mea, eram convinşi că doctorul nu va accepta şpagă pentru el. Am păstrat însă 5 milioane în buzunar. Auzisem de oameni care au dat între 4 şi 10 milioane. Când a ieşit el din sală, mi-a spus ce şi cum, m-a felicitat şi, văzând că eu nu am nicio reacţie, m-a întrebat cum mă simt. Atunci când un doctor ginecolog întreaba bărbatul, tatăl cum se simte e un semn clar că trebuie să te simţi. Îmi era ciudă de amânarea de aproape 12 ore între sosire şi naştere, de dezamăgirea să aflu să şi el e şpăgar şi i-am îndesat în buzunar trei milioane. Doar trei. A fost singura mea cale de a lupta cu sistemul. Nedând nimic, mă gândeam că risc enorm, doctorul o supraveghează în continuare, până la externare.
Am trimis mesaje cunoscuţilor până am rămas fără baterie. Unii mă sunau înapoi, eu aş fi preferat să fie numai mesaje. L-am închis într-un final şi am mers să văd fetiţa. Mă aşteptam să văd un ghemotoc roşu ca racul şi urâţel, însă nu a fost aşa. Ochii mi-au căzut prima dată pe buzele foarte umflate şi pe faţa albă şi clară. Tot corpul e uşor umflat, aspect care avea să dispară după primele ore. Într-o cameră cu plânsete de jur împrejur, ea nu plângea. Asistenta i-a îngrijit buricul, eu mi-am jucat rolul şi am plecat.
ÎN SPITAL
În seara aceea nu am mai putut intra la mămicuţă. Mi-a spus doctorul ce să-i aduc. El mi-a zis ciorbă ţărănească, asistenta mi-a zis supă, eu i-am adus supă, doctorul m-a beştelit. Noaptea cu greu am închis ochii. Eram bucuros, dar în acelaşi timp îngrijorat. A doua zi am găsit-o într-o stare pe care nu mi-o imaginam. Era în salon cu încă trei fete, toate abia dacă puteau merge (toate născuseră prin cezariană), un drum de 7-8 metri de la pat până la baie era un exerciţiu extraordinar de voinţă.
Unele asistente nu prea aveau grijă de ele, deşi îşi primeau banii de la noi, taţii. I-am adus cafea fără zahăr de la automat, unii doctori recomandă să îi pui şi puţin coniac în ea. Durerea dispărea câteva momente, apoi iar apărea. Trebuia să o şi alăpteze pe fetiţă. Stăteam de dimineaţa până seara, într-o zi a venit şi naşa cu cerceii pentru fetiţă. Mi-a plăcut să o văd şi pe ea emoţionată şi fericită, iar vizita i-a făcut bine şi mămicuţei. Fetiţa nu a plâns mai deloc în spital. Noaptea, când ceilalţi copii din salon plângeau (doi dintre ei făceau un adevărat spectacol acustic), ea îşi punea o mânuţă pe ureche şi încerca să doarmă. S-o obişnuit repede cu suzeta, cea care avea să devină cea mai bună prietenă a ei.
Luni a născut, iar miercuri am mers să fac certificatul de naştere. Cum nu suntem căsătoriţi, a fost nevoie la spital atât de declaraţia mea, cât şi a mămicuţei. I-am dat 10 lei celei de la registratura pentru a merge în cabinet şi încă 10 lei pentru a-mi da o cerere, pe care altfel ar fi trebuit să o iau de la primărie. După ce mămicuţa a fost de acord ca fetiţa să poarte numele meu, am mers la primărie cu adeverinţa, copii după certificatul de naştere al mămicii şi al meu, plus buletinele. Certificatul fetiţei mi-a fost eliberat în câteva minute. Regula e să mergi la primăria sectorului în care se află spitalul (eu am mers la sectorul 5, deoarece Spitalul Municipal se află în acesta). Un tătic român, căsătorit cu o malaeziancă care împărţea salonul cu iubita mea, a avut o idee amuzantă: a fotografiat toţi copiii din salon (de parcă el era asiaticul), le-a notat numele şi ne-a spus şi de ce: ca ei să se întâlnească mai târziu, la 18 ani zicea el.
ACASĂ
Joi le-am luat acasă pe fete. Era o zi călduroasă, dar bătea destul de tare vântul şi câteo picătură mai ateriza din când în când. Am tras maşina cât mai aproape de uşa de ieşire. Cred că a fost cel mai greu drum al şoferiei mele. Rar am băgat viteza a patra, deşi cred că nu prea aveam turaţie pentru ea. Ocoleam orice gropiţă, cu gândul la operaţia mămicii şi la somnul bebeluşului. Lăsăm toată lumea în faţă, de frica claxoanelor. Ţineam de volan cu forţa cu care apuci de un pom ca să îl scuturi.
Acasă ne aştepta pătuţul. Îl luasem din timp. Mămica se putea lăfăi în pat, însă durerile erau încă mari. Au urmat două săptămâni grele, în care, din fericire, am fost liber. Am învăţat să o ţin în braţe, să o schimb atunci când mămica nu putea, dar şi când putea, dar simţeam eu că este istovită. Ţin minte şi păstrez şi acum imaginea unghilor vineţii şi a mâinilor zbârcite ale fetiţei, care se cojeau mereu. Acum, când ea are patru luni, mi se pare că mâinile ei de bebeluş sunt mari, grase şi frumoase.
De prima dată când am văzut-o pe cea mică, mi s-a părut că e pur şi simplu o parte din mine. Că nu aş mai fi complet fără ea. Că aş fi olog, ciung, orb şi surd fără ea. Sentimentul e mult mai puternic decât cel pe care ţi-l imaginezi înainte de naştere.
Colicile i-au dat târcoale doar câteva zile, deşi eu cred că nici nu a avut. Pediatru îi găsisem întrebând doctorul de familie. Pediatrul s-a oferit să vină să ne viziteze la domiciliu, eu i-am spus că nu e nevoie. Cabinetul e aproape, mergem noi cu Furia albă, numele Daciei noastre. Anei îi place Dacia, cred că pentru că o leagănă bine. Adoarme rapid în ea.
Am scos-o la aer din primele zile şi copilul s-a dezvoltat frumos. Am fost şi în primul concediu, la Olăneşti. Avea doar trei luni. Înainte de concediu a fost botezul, în august. A stat trează până la plecarea ultimului invitat, pe la două. La trei luni a început să mănânce suc de mere, la început strâmbându-se, apoi cu mult drag. Apoi a trecut pe suc de portocale, de la patru luni a intrat în meniu şi supa. Dimineaţa se trezeşte voiosă, gângâne, la prânz mă sună mămicuţa şi mi-o dă la telefon. Îmi aude vocea şi vorbeşte şi ea, în limba ei. De fiecare dată cred că îmi zice să vin acasă. De multe ori, râde când vin. Alteori, o găsesc dormind. Multe haine i-au rămas mici. E aşa trist să le pui deoparte pe cele mici, mai ales cele frumoase. Pe unele le-a purtat doar de două ori. A primit enorm de multe haine, de la alţi copii, de la prietenii noştri, de la naşi. Noi cred că i-am cumpărat zece hăinuţe, atât.
Acum, în timp ce scriu, ea oftează în pătuţ şi zgârâie cu mâna marginea patului. Probabil visează. Dacă se trezeşte, mami o ia lângă ea, o ţine foarte aproape, încât fetiţa să-i simtă respiraţia, şi adoarme la loc. De multe ori, doarme întreaga noapte. Pentru ca dimineaţa să ne râdă din nou. Cel mai bun matinal. Netelevizat.
FOTO: reneeellisdesigns/Pixabay.com
Dacă folosești des Instagram, poți găsi o mulțime de lucruri interesante postate de GreatNews pe contul nostru, accesibil la linkul de mai jos:
