10 cărți din literatura română contemporană pe care merită să le citești

Pentru cei mai mulți dintre noi, literatura română se termină cu ce am învățat și citit în liceu, cu lista obligatorie pentru BAC, la care se mai adaugă uneori, dar numai uneori, și ceva lecturi suplimentare. Știm explicația, normal: comentariile învățate pe de rost – moartea gândirii libere și critice -, limbajul greoi de la ore, care ne împiedică să ajungem la țesătura vie a literaturii, faptul că privim cărțile ca pe o obligație care șterge cu totul plăcerea lecturii.

Totuși, dorința de a ne cufunda într-o poveste spusă de un scriitor contemporan ne determină câteodată să citim și ce se mai publică astăzi.

Prin urmare, vă propunem o listă cu unele dintre cele mai bune cărți publicate în România ultimilor 10-15 ani:

1. “Manuscrisul fanariot”, Doina Ruști, Polirom, 2015: un roman care ne duce în mijlocul Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu oamenii, vestimentația, obiceiurile și limba acestuia. Cuvinte de mult uitate, dintre care unele nici măcar nu se găsesc în DEX, sunt înviate pentru a clădi o lume unde cruzimea se întâlnește la tot pasul, dar în același timp este ascunsă sub mantia frumuseții stilului.

Fraze scurte și directe, comparații de o noutate absolută și de o capacitate a asocierii ieșită din comun ne însoțesc în desfășurarea poveștii de dragoste dintre Leun, un vlah plecat din Săruna ca să ajungă în orașul după care suspina tot imperiul turcilor, și Maiorca, o țigancă roabă, ambii adolescenți. Povestea celor doi a fost imaginată de scriitoare pornind de la un manuscris, se pare, real, fotocopiat la sfârșitul romanului. De altfel, nu numai Leun și Maiorca sunt nume ce vor fi reținute, ci și altele, deoarece personajele sunt atît de vii încît ai impresia că își desfășoară acțiunile și își rostesc vorbele în fața ta.

2. “Zilele regelui”, Filip Florian, Polirom, 2008: romanul spune pe de o parte povestea domnitorului Carol I de la venirea în România până la războiul de independență împotriva turcilor, adică pînă la momentul în care devine rege, și pe de alta pe aceea a dentistului Joseph Strauss, chemat la București chiar de Carol. Prin urmare, este o împletire de istorie mare cu istorie mică, în care tocmai ultima joacă rolul cel mai important din punct de vedere al întinderii narative și al ponderii pe care o are în poveste.

Joseph Strauss locuiește pe strada Lipscani nr. 18, unde își deschide și un cabinet dentar, se căsătorește cu o sârboaică (cei doi au împreună un copil botezat ortodox), învață limba română, se împrietenește cu alți nemți de pe strada lui, începe să iubească centrul Bucureștiului și ajunge să considere România a doua țară.

De asemenea, sensibil la slăbiciunile omenești ale domnitorul Carol, îl ajută pe acesta să-și găsească o femeie, un fel de țiitoare de taină, care, după întâlnirile repetate dintre ea și conducător, rămâne însărcinată și naște un băiat. Detaliul va fi știut numai de Joseph – în cele din urmă el are mult dorita întrevedere cu domnitorul, însă nu-și găsește curajul să i-l aducă acestuia din urmă la cunoștință. Femeia oarbă și fiul ei nelegitim, care seamănă din ce în ce mai mult cu Carol, creează la un moment dat o furtună în căsnicia lui Joseph, soția lui fiind convinsă inițial că băiatul e de fapt al dentisului.

Stilul e foarte frumos, cu fraze suficient de lungi încât să nu fie sacadat, dar suficient de scurte încât volumul să nu devină plictisitor. Și, nu uitați, când parcurgeți romanul, fiți atenți la epistolele lui Siegfried, motanul dentistului, către stăpânul său!

3. “Matei Brunul”, Lucian Dan Teodorovici, Polirom, 2011: romanul spune povestea unui păpușar român după tată, italian după mamă, născut și crescut în România, care trăiește o perioadă în Italia și apoi se întoarce în țara natală, unde începe să lucreze pe la sfârșitul anilor ’40. El este arestat abuziv și acuzat de trădare pentru că fusese ajutat să-și găsească locul de muncă de soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, politician care nu mai era în grațiile regimului. Pentru Matei Brunul, un om fără niciun fel de legătură cu aparatul de conducere a statului, interesat numai de teatru și cufundat până la izolare de restul lumii în munca lui, începe un traseu de coșmar: arestarea, tortura, procesul trucat, munca la canal și în alte închisori.

În toată această traiectorie, se remarcă două întâmplări: împrietenirea cu paznicul nea Gheorghe, aparent de partea regimului, alături de care face o păpușă de lemn, și accidentul suferit când vrea să evadeze. Matei cade și se lovește la cap, ceea ce are ca rezultat o amnezie de care nu scapă până la finalul romanului.

După terminarea lungii pedepse, îl întâlnește pe tovarășul Bojin, un securist care trebuia să-l ajute să se integreze în societatea comunistă, și face cunoștință cu o femeie pe nume Eliza. Aceasta îi dă

impresia că îl găsește atrăgător ca bărbat, însă în cele din urmă se dovedește că și ea lucra tot la Securitate și că s-a apropiat de el pentru legătura lui cu Italia, o țară din Occidentul unde ea voia să fugă. Cei doi ajung în cele din urmă până la granița cu Serbia, pe care Matei refuză să o treacă, fiind găsit și arestat a doua zi. Pentru el urmează, fără îndoială, încă un alt lung arest.

Ceea ce impresionează în acest roman este personajul, prin frumusețea lui interioară și capacitatea de a rămâne un om bun și onest în ciuda ororilor prin care trece. Narațiunea este organizată prin alternarea de capitole în care se vorbește despre Matei Brunul din prezent, care nu își poate regăsi memoria, și cel din trecut, dinaintea și din timpul perioadei arestului, cu memoria intactă.

4. “Fantoma din moară”, Doina Ruști, Polirom, 2008: de data aceasta, lumea prezentată de scriitoare nu mai este una din îndepărtatul secol fanariot, ci aparține trecutului recent al României, înfățișînd societatea comunistă a anilor ’80. Desigur, poate că subiectul nu este unul atrăgător în opinia multora dintre noi, cu siguranță se găsesc destui care să spună “O, nu, încă o carte despre mizeria deceniului 8! Ne-am săturat!”, dar urâțenia și cruzimea lumii respective devin suportabile, din nou, cu ajutorul frumuseții stilului. Poate că acesta nu este atât de pregnant, de “vrăjit” ca în “Manuscrisul fanariot”, dar este, în orice caz, frumos.

Prezentarea lumii se face prin intermediul unei combinații de realism și fantastic (sau ceva ce seamănă cu el, în cea mai mare parte întâmplările așa-zis fantastice pot fi explicate realist) și prin intermediul unui număr mare de personaje. Toți cei portretizați în roman au dorințele lor refulate, acele fantome personale pe care le întîlnesc cel mai adesea în moara nefuncțională a satului, o clădire care devine astfel simbolul societății descrise. Din nou, toate personajele sunt valide și vii, par semenii noștri din viața de zi cu zi, nu doar oameni din paginile unei cărți, însă cel care va rămâne cel mai bine conturat în memoria cititorului va fi cu siguranță milițianul Grigore.

5. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu, Polirom, 2014: romanul spune povestea unei familii obișnuite din România, care se confruntă cu problema imigrației temporare, prelungită nu se știe cât. Mama (Letiția), tatăl (Vali), și cele două fete ale lor (Mălina și Rădița), sunt nevoiți, în urma pierderii locului de muncă al tatălui, să plece din apartamentul în care locuiau și să se mute în casa părinților mamei. Cum însă relațiile dintre Vali și socrul lui erau foarte proaste și nu se întrevedea o șansă a schimbării situației financiare a familiei, Letiția pleacă la muncă în Italia. Această realitate o face să sufere acut pe Rădița, mezina, care avea cea mai mare nevoie de mama ei.

De altfel experiența imigrației este descrisă din două perspective principale, cea a Rădiței, care ajunge să creadă că tatăl, sora și bunicul nu doresc întoarcerea acasă a mamei, obișnuindu-se cu viața (mai) bună cumpărată de banii ei, și cea a Letiției, prin intermediul căreia aflăm tratamentul nedrept și umilitor la care sunt supuși românii din Italia, chiar atunci când sunt cinstiți și își fac excelent treaba. Gândurile acestor două personaje care furnizează perspectivele înainte menționate nu sunt totuși redate la persoana I, ci la a III-a, de către narator. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman foarte bun, care prezintă într-un mod complex, din multe unghiuri de vedere, problema imigrației.

6. “Kinderland”, Liliana Corobca, Cartea Românească, 2013: la fel ca romanul lui Dan Lungu, și acesta abordează problema imigrației temporare, de data aceasta din Republica Moldova, din perspectiva Cristinei, o fată de 12 ani. Rămasă singură acasă împreună cu cei cei doi frați mai mici, Dan și Marcel, deoarece părinții îi erau plecați la muncă – mama în Italia și tatăl în Rusia -, fata este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, asumându-și rolul de cap al familiei.

Astfel, cititorul observă cum o preadolescentă preia responsabilități de adult: gătește, spală, face curat, se ocupă de frații mai mici și ajunge să-și pună problema apărării lor fizice în cazul în care cineva ar intra noaptea peste ei. Toate acestea se adaugă celor specifice vârstei, legate în principal de școală, pentru care fata mărturisește că nu îi rămâne prea mult timp. Deși copiii au o bunică în același sat, aceasta nu-și poate asuma un rol în creșterea lor, precum bunica din romanul lui Dan Lungu, deoarece este prea bătrână și bolnavă. Cu toate acestea, personajul principal feminin își păstrează inocența și curiozitatea față de lume, farmecul lecturii provenind tocmai din marcarea perspectivei ei – redată deopotrivă la persoana I și a III-a – de aceste trăsături.

7. “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, T.O. Bobe, Polirom, 2004: romanul folosește o perspectivă rară în literatura română, aceea a unui băiețel de zece ani, care scrie într-un caiet ce i s-a întîmplat de-a lungul celor trei luni dintre sfârșitul clasei a IV-a și începutul celei de-a V-a. Fără a intenționa, Luca surprinde multe aspecte legate de familia din care face parte și de societatea românească în general, percepute la nivelul vârstei lui.

Astfel, el este influențat de infidelitatea tatălui și de lipsa de implicare a acestuia în viața soției și a fiului, dar și de moartea bunicii, al cărei rol în echilibrarea familiei era foarte important, deși nerecunoscut. De asemenea, mai sunt surprinse inadecvarea comportamentului adulților fată de copii, pe care de multe ori îi tratează de parcă ar fi egalii lor în vârstă, agresivitatea verbală și de atitudine cu care părinții își cresc copiii, cruzimea presei, care nu mai vede oameni în poveștile pe care le spune, ci numai știri

tratate senzaționalist. Băiatul trece printr-un episod diagnosticabil psihiatric, el având, desigur, o legătură cu decesele care au loc în familia sa: a bunicii, a verișoarei Kitty și a mamei. Un roman complex, stratificat, cu teme și subteme și cu o voce naratorială foarte credibilă.

8. “Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști, Trei, 2009: romanul spune povestea unei fetițe care se prostituează de la 9 ani, situație la care s-a ajuns dintr-o serie de fapte și situații ascunse una într-alta ca păpușile Matrioșka, foarte bine surprinse de scriitoare. Primul element din acest șir este abuzul fizic și emoțional la care fata a fost supusă de tată, pe nume Tinel, dimpreună cu ceilalți membri ai familiei: mama, fratele mai mare și fratele mai mic.

Aflăm mai târziu că acest comportament abuziv al lui Tinel vine din felul în care fost tratat de Tori, mama lui, adică cu nepăsare în cel mai bun caz, din umilințele pe care le-a suportat ca urmare a libertinajului ei, toate acestea reprezentând al doilea element al șirului.

Și mai târziu aflăm că Tori s-a purtat astfel pentru că a fost violată la 14 ani de un bărbat matur și căsătorit, relație din care s-a născut chiar Tinel, unicul ei copil, acest detaliu fiind cel de-al treilea element al șirului.

Prin urmare, se deduce din povestea spusă de Doina Ruști, abuzul naște abuz. Bineînțeles, acela pe care l-a suportat Lizoanca în familia ei, de unde fuge și se împrietenește cu un grup de copii care se prostituează și o introduc și pe ea în branșă, n-ar fi fost posibil fără lipsa de implicare a instituțiilor: poliția, protecția copilului, justiția. Ca și în primele două romane ale Doinei Ruști amintite mai sus, personajele sunt vii și foarte bine construite. Judecarea vinovaților de abuzuri nu se face prin comentarii de natură morală la adresa lor, ci rezultă din prezentarea faptelor în sine. Printre temele dezvoltate în “Lizoanca la 11 ani” se numără misoginismul extrem al societății rurale din România și cruzimea de care dă dovadă presa în tratarea unor subiecte foarte grave.

9. ”Cruciada copiilor”, Florina Iliș, Cartea Românească, 2005: romanul spune povestea unor copii aflați în trenul dinspre Cluj înspre litoralul românesc, care, mobilizați de Calman, “un țigan cu pielea albă”, se răzvrătesc împotriva profesorilor. Cei din urmă sunt închiși într-un compartiment, iar copiii preiau conducerea trenului, după ce conducătorul lor îl amenință cu cuțitul pe mecanic. Astfel, ceea ce inițial părea o joacă relativ inofensivă, o dorință benignă de persiflare a profesorilor, având loc mai mult în imaginația elevilor decât în realitate,

ajunge să se transforme într-o situație tensionată. Aceasta devine și mai dificilă după ce copiii găsesc arme adevărate pe care se hotărăsc să le folosească: dintr-o joacă, unul dintre gemeni, fiii profesoarei de istorie, moare.

Temele abordate sunt vulnerabilitatea psihică a copiilor (mulți dintre ei nu fac prea mult diferența dintre poveștile fantasy pe care le citesc/desenele animate la care se uită și lumea reală în care trăiesc); diferitele vulnerabilități ale copiilor din medii sociale defavorizate, precum cei aparținând etniei rome, reprezentată de Calman, Margareta, Ciungu și Rada (sărăcia, nefrecventarea școlii, abuzul sexual la care sunt supuși de adulți); cruzimea presei, interesată să ofere privitorilor știri ale dezastrelor din viețile oamenilor, uitând de oameni; misoginismul și patriarhalitatea României. Umorul – naratoarea este implicată, uneori descrie personajele și faptele cu un umor lejer, alteori cu un umor mușcător – alternează cu viziunea neagră asupra societății. Personajele-copii sunt pregnant conturate, valide, psihologia lor fiind surprinsă foarte bine.

10. “Felii de lămîie”, Anca Vieru, Polirom, 2015: un volum de proza scurtă cu povești care se rețin, cu personaje relevante pentru societatea românească contemporană (corporatistul), cu prezența noilor mijloace de comunicare (Facebook-ul e menționat de mai multe ori, iar într-una din povești, “Pașaportul de pe pian”, devine o unealtă prin care se desfășoară și se țese narațiunea), cu realizarea legăturii dintre trecut și prezent (“A zecea parte” și “Pașaportul de pe pian” sunt povești ale unor cupluri care s-au destrămat în comunism din cauza fugii unuia dintre parteneri în Vest), cu personaje de la marginea societății (femeia nebună din “Felii de lămâie”, prostituata din “Nimic despre Olimpia”), cu întâmplări din viața cuplurilor (“Zâni și iubi”, “Din Veneția cu drag”, “Centura de siguranță”, “Zi liberă”). Prozele sunt proaspete și se parcurg cu plăcere, personajele sînt vii, ai impresia că ies din hârtie și se întrupează în fața ta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.