Alături de mama sa și de cei 3 frați ai săi, Roberto, în vârstă de 6 ani, s-a refugiat în adăpostul Asociației Diaconia. Foto: Diana Zaharia

Mult timp nu am înțeles de ce Roberto, atunci când ne jucam în curtea cimentată din spatele adăpostului, se lăsa din când în când în genunchi în fața mea, cu piciorușele subțiri chircite sub el. Fața lui negricioasă era senină, iar gura cu dinți mici ca niște nasturi rotunzi zâmbea larg. Aș fi zis că e fericit – nimic nu părea să explice gestul pe care băiatul de 6 ani îl făcea când jocul era mai în toi. Îl ridicam de pe jos și îl așezam iarăși în picioare, ca să ne putem continua lupta de la „rațele și vânătorii”: amestecați printre ceilalți copii, ne feream de o minge spartă, pe jumătate dezumflată.

Într-una din zilele petrecute la adăpostul pentru victimele violenței domestice al Asociației Diaconia, o clădire ca o școală dintr-un cartier bucureștean, separată de stradă de un gard metalic înalt de vreo doi metri, nelămuririle mele s-au adâncit și mai mult. Alături de Roberto și de alți 4-5 copii din centru ne avântam pe rând pe toboganul din curte, ne dădeam în leagăne și ne agățam de bare.

Am coborât pe iarbă, iar Roberto s-a lăsat pe spate pe jos, zâmbind. Ceilalți copii s-au adunat în jur și au început să chicotească: o pată închisă la culoare apăruse pe pantalonii băiatului. Roberto făcuse pe el.

––

Am mers la adăpostul Diaconia timp de 6 luni ca să ascult poveștile mamelor și ale copiilor abuzați în familie. Dar Ramona Moise, o fetiță slăbuță de 11 ani cu fața mică încadrată de ochelari de vedere și părul lung și moale de culoarea grâului, nu a avut nevoie de atât de mult timp ca să intre în vorbă cu mine. Din primele zile în care am mers la centru la început de septembrie, Ramona a vrut să îmi povestească tot felul de lucruri despre viața ei.

Când a plecat de acasă în iulie, alături de mama ei, a crezut că o să ajungă pe stradă: „Nu știam că există astfel de centre”. Acum, la aproape două luni de când tatăl ei își târâse soția pe jos prin casă și îi băgase capul în dulap ca să își ia hainele și să plece, Ramona părea că se obișnuise foarte bine cu noua ei viață: „Mie mi se pare că e chiar mai tare decât acasă, fiecare cu dormitorul lor, fiecare cu șifonierul lui”.

violenta-domestica-79
După ce a plecat de acasă, tatăl Ramonei a început să o amenințe pe fetiță că o va câștiga în instanță și o va separa de mama ei. Foto: Diana Zaharia

Acasă, tatăl ei, Radu, o bătea foarte des: „Aproape zilnic, mă bătea o dată la două-trei zile, apoi mai lua o pauză”. Avea 4 ani când a dat prima dată în ea: „Făcea omletă și eu ca orice copil am furat un ou, m-am dus la fotoliu și l-am spart pe fotoliu. [A zis – n.r.] Că de ce nu l-am spart altundeva, că fotoliul absoarbe. M-a bătut cu bățul, mi-a dat de mai multe ori”.

„Până la 4 ani mi-a zis că doar m-a certat. Zicea că până la 4 ani când ai un copil mic îți vine să-l mănânci, dar după 4 ani nu-ți mai vine, că nu mai e drăgălaș”.

De fapt, Radu a fost dezamăgit de la bun început: își dorea un băiat, nu o fată. Ramona a știut dintotdeauna că tatăl ei a privit-o ca pe o neîmplinire: „Medicul i-a zis lui mami că sunt băiețel după o lună. După două luni i-a zis că e fetiță. Tati s-a supărat că voia să fie băiat, că voia să-și facă echipă de fotbal, așa zicea”.

Sora ei, cu un an mai mică, a scăpat mai ușor: „Îi mai dădea câte o palmă așa rar … cam o dată la o lună, dar pe mine mă bătea în ultimul hal. Când mai făcea ea câte o belea pe mine mă certa. Mă bătea mai rău pe mine că eram mai mare că de ce i-am zis să facă aia… că de ce o las să facă aia… că de ce i-am zis că nu e bine… că de ce am făcut-o să plângă”.

Radu le bătea cu bățul sau cu o curea: „Avea un bețișor alb, lung, și dădea în noi”.

Cu două săptămâni înainte de ultimul Crăciun petrecut acasă, Ramona tocmai se întorcea de la școală când a primit un telefon de la tătăl ei. Era supărat că depășise netul.

„Vino repede acasă”, i-a zis bărbatul. „Am ceva de rezolvat cu tine”.

„Și atunci am început să plâng, și sora mea mai mică. De obicei ajung în 20-30 de minute acasă. Am luat-o la fugă prin zăpadă și am ajuns în 15 minute de frică. Am alergat, zăpada era moale și cădeam. Cristiana îmi dădea ghiozdanul că nu putea să-l care. Eu alergam cu două ghiozdane în spate. Când am ajuns acasă a început să mă bată cu cureaua. Cred că vreo două ore m-a bătut că de ce am făcut cost suplimentar?”.

Sora ei mai mică voia să sune la poliție, dar nu știa numărul. Forma, în zadar, 911, cum văzuse în filmele americane.

violenta-domestica-72
Ramona Moise și Mihai Chiriță, un băiat în vârstă de 9 ani a cărui mamă a fost gonită de acasă de un soț care o bătea și o tundea cu forța, privesc pe geam în biserica adăpostului Asociației Diaconia. Foto: Diana Zaharia

––

În fiecare an, de Crăciun, ea și sora ei mergeau să colinde prin cartier. Strângeau câteva sute de lei. Când veneau acasă, Radu le lua banii. Le spunea că îi ia cu împrumut, dar nu îi mai primeau înapoi: îi cheltuia pe băutură și pe țigări.

Le cerea și banii din alocație. Ca să scape de el, Ramona învățase să mintă: „Îi ziceam că banii din alocație i-am dat la cerșetori”.

În unele seri auzea cum bărbatul țipa și o bătea pe mama ei. Atunci se băga în pat și închidea ochii: „Când trecea prin fața ușii mă prefăceam că dorm ca să nu mă ia și pe mine la bătaie… să nu mă vadă că mă rupea în bătaie”.

––

Isteață și foarte deschisă, Ramona m-a uimit aproape de fiecare dată când am vorbit cu ea. Râdea și vorbea mult, zâmbea, se juca alături de ceilalți copii și îmi povestea ore în șir ce vrea să se facă atunci când va fi mare: parcă nu păstrase nimic din anii de abuz pe care îi suportase acasă.

Mi-a zis că vrea să se facă o mulțime de meserii: actriță, hair designer, cântăreață, make-up artist, fotomodel, „orice într-un hotel de lux” sau medic: „Când o să fiu mare vreau să inventez o pastilă, un antibiotic ceva care să vindece cancerul. Cred că mă fac mai multe. Nu strică nimica dacă ai o școală de actrițe, de make-up artist, de manichiuristă sau de medic în plus. Merg la un concert, după aceea fug la spital, apoi la salonul de manichiură. Ar fi chiar tare toată ziua să fiu așa ocupată. Dar dacă o să fiu așa ocupată, cum o să am un copil? Când eram mică voiam să fiu parașutist”.

violenta-domestica-80
În anul 2012, 65 de persoane au primit adăpost în cadrul centrului Asociației Diaconia. În total, adăpostul are 7 camere cu 21 de locuri pentru mame și copii victime ale violenței domestice. Foto: Diana Zaharia

Acum, îi plăcea tot ce era legat de frumusețe. Mi-a spus mândră că iarna are ochi albaștri, iar vara verzi.

De când stătea în adăpost începuse să viseze la un job într-un hotel de lux: într-una din zile, doamnele de la centru îi duseseră pe copii într-o vizită la Hotelul Marriott.

„Am învățat toată istoria Hotelului Marriott. Era superb. În sălile mari se organizează botezuri, nunți, de toate. Sala Constanța e cea mai mare sală. Apăsai pe un buton și se aprindeau tot felul de lumini pe tavan, cu albastru. Ei când dădeau drumul la lustre coborau în jos. Era și proiector, și restaurante, erau o groază de săli… de la etajul 8 se vedeau oamenii și mașinile și ziceai că sunt de jucărie. Vreau să mă fac ceva acolo: ori ghid, ori ceva, chiar să cumpăr hotelul”.

Camera cea mai mică de la hotel era de 3 ori mai mare decât camera ei de la centru, mi-a spus Ramona. Camera pe care o împărțea cu mama ei în adăpost avea două paturi, 3 șifoniere, un birou, un coș de rufe, o măsuță mică și multe jucării: „Am amenajat-o pe placul meu”. La centru avea mai puțin spațiu decât acasă, dar aici nu îi mai strica nimeni jucăriile.

Când încă locuia acasă, tatăl ei s-a enervat într-o zi după ce Ramona a renunțat la o jucărie ca să primească alta în schimb de la o prietenă. Îi plăcea tare mult căluțul de la Adina: „Și-l aveam de cred că o oră, nici măcar o oră. L-am băgat sub pat. Că eram sigură că zice că de unde îl am. Făcusem schimb cu o jucărie. Dar l-a văzut și l-a stricat. S-a spart în mii de bucățele. Și mă întreba de ce plâng”.

„Când mi-a zis mami că mergem la centru, nici nu știam ce înseamnă centru. Nu știam cum o să fie. Credeam că e fiecare cu casa lui. Nu credeam că ei n-o să ne ceară bani pentru factură la lumină, că o să ne dea de mâncare gratis”.

„Oricum, vacanța asta dacă rămâneam acasă cred că nu mergeam nicăieri. Aici la centru de bine, de rău ne mai duce pe undeva: la Muzeul Antipa la expoziție de fluturi vii, la Muzeul Țăranului Român și apoi ne-am plimbat cu vaporașul pe Herăstrău, în Mall Vitan la un desen animat care se chema Casa Magicianului și era 3D. Era superb!”.

––

Era sâmbătă, 13 septembrie. Până luni copiii încă se bucurau de vacanță, în curtea adăpostului în care trona un tei mare, cu ramurile viguroase desfăcute într-o coroană rotundă. În învârtitoare, Ramona mi-a arătat scaunul ei preferat, acoperit de mesaje și de desene scrijelite cu pixul.

violenta-domestica-67
Roberto se uită pe fereastră în biserica adăpostului Asociației Diaconia. Acasă, băiatul de 6 ani era bătut în mod constant de tatăl său. Foto: Diana Zaharia

Cu bucățele de cretă colorată în mâini, copiii au acoperit curtea cimentată de linii și de forme în verde, alb, albastru, roz și galben. Ramona a făcut o fetiță, un iepuraș și o pasărea paradisului, iar Maria, prietena Ramonei, a schițat un melc. Roberto a desenat o mașină lungă și pătrățoasă ce semăna cu o limuzină, o prună și un animăluț cu o formă incertă. Mi-a spus, stâlcit, că era un „pui de ou”. A încercat să scrie și cifrele de la 1 la 10, dar s-a poticnit.

Ramona mi-a zis că abia aștepta să înceapă școala. Îi părea rău doar că trebuia să își șteargă unghiile: avea fiecare unghie de la degete vopsită diferit, în nuanțe de mov, verde, roz sau albastru – dar mama ei o pusese să și le șteargă până în prima zi de școală.

Deoarece înainte locuise în același cartier bucureștean, Ramona nu schimbase școala în momentul în care plecase de acasă împreună cu mama ei. În clasele I, a II-a și a III-a luase premiul I, iar în a IV-a premiul III. Acum trecea clasa a V-a. Primise de la centru 4 caiete studențești de matematică și 4 de română, iar mama ei îi cumpărase caiete de muzică și de biologie.

Foarte încrezătoare, mi-a mărturisit că avea planul deja făcut: „Seara îmi fac temele și dimineața învăț lecția. Îmi imaginez că o să învăț foarte bine și o să iau premiul întâi. Cred că e pregătită coronița pentru mine. Nu vreau să ajung măturătoare pe stradă”.

Mi-a povestit că îi plac matematica, muzica, desenul, sportul și româna. Și să se plimbe. Am întrebat-o ce țări și-ar dori să viziteze când va fi mare.

„Toate. Vreau să merg și-n spațiu. Aș vrea să vizitez toate țările. Cred că sunt mia de țări”.

I-am spus că nu sunt chiar atât de multe. Doar vreo 200.

„Da’ nimeni nu știe câte țări sunt și pe alte planete”, mi-a replicat rapid.

M-a bufnit imediat râsul. Dar mai târziu m-am întristat. Copilul deștept din fața mea, care vorbea repede și avea mereu un răspuns pregătit, își croia năzuințele într-un centru pentru femei și copii abuzați.

violenta-domestica-75
Maria Chiriță, de 10 ani, și fratele ei Gheorghiță, de 2 ani, se joacă pe holurile adăpostului Diaconia. Foto: Diana Zaharia

––

Bianca are ochii mari și albaștri, buzele pline ca mama ei și sprâncenele groase arcuite elegant pe fruntea largă. Are 13 ani, e foarte frumoasă și deja nu mai este un copil: devine, încet-încet, o adolescentă.

Până să ajungă în adăpostul Diaconia, Bianca Ionescu a auzit mereu certurile dintre părinții săi. Știa când mama ei era bătută: „Toată lumea auzea certurile și scandalul din casă pentru că tata le făcea și în curte, și în casă, și le auzeau toți vecinii care treceau. Dar de la 9 ani jumate nu mai dădea în ea de față cu mine, numai o jignea”.

„Când eram mică mai dădea în mine. Aveam o cățelușă mică de care el era atașat foarte mult. Eram în bucătărie, cățelușa se juca cu șireturile la o pereche de adidași. Și a sărit bocancul în sus și a lovit-o. Și a chelălăit”.

Tătăl ei, Petru, a venit nervos să vadă ce s-a întâmplat. Credea că animalul a plâns din cauza fetei: „Eu stăteam la bucătărie pe canapea și a venit cu castronul cu mucenici și l-a aruncat pe mine”.

De obicei nu o bătea. Dar jignirile erau ceva obișnuit: „Îmi dădea voie pe stradă și dup-aia mă înjura și mă chema de-afară și mă făcea <curva străzii> și mă făcea de râs la copii”.

violenta-domestica-74
Gheorghiță, în vârstă de 2 ani, aleargă pe coridorul adăpostului Asociației Diaconia. În toată România, capacitatea de cazare pentru victimele violenței domestice – femei și copii – este de 590 de locuri. Foto: Diana Zaharia

„Așa ridica palma. Se răstea, gesticula. Zicea că se comportă așa din cauza mamei. Că făcea scandal că nu e nimic în frigider. La salariu mama făcea mâncare și plătea toate utilitățile și el dădea banii pe băutură. La salariu, când mama punea în frigider salam și carne, el se scula noaptea și le mânca”.

Bianca își amintește în detaliu tot ce a văzut în casă: „Eu eram în curte. Se auzea bocăneli și troncăneli. Tati dădea în mami. Și mamaie a vrut să-l țină pe tati ca să nu dea în mami. Până la urmă a ajuns cearta pe hol, tati s-a dus la baie, a pus un lighean cu apă rece. Mami era în genunchi, nu mai putea să se ridice. Și tati a luat ligheanul și i l-a turnat lui mami în cap. Au ieșit cu tot scandalul în curte. Mami de frică ca să nu apuce tati bățul l-a luat ea și îl ridicase în sus. Mama mi-a spus că îl vedea direct pe creștetul lui. Tati nu știu cum s-a întors și i-a dat o palmă mamei lui. Cățelul meu se speriase. A luat lemnul în gură și s-a dus cu el tocmai în fundul grădinii. A fost prima dată când a luat lemnul în gură. Stăteam la gardul grădinii și plângeam și urlam foarte tare și nu mai puteam să respir. M-am așezat pe vine la poarta grădinii și nu mai puteam să mă ridic că nu mai puteam să respir. Ce moment nașpa…”.

„Vecina a vrut să vadă ce se întâmplă că e atâta scandal. Ea a ajuns aproape de mine și încerca să mă ridice. Cățelul încerca să-l tragă de picior [pe tata – n.r.] să nu o mai bată pe mama. Tata i-a dat un picior în burtă și a venit lângă mine, s-a așezat lângă mine și chelălăia încontinuu. Vecina stătea lângă noi și a încercat să se ducă să-l oprească pe tata. Tata a îmbrâncit-o și a căzut și s-a lovit la picior”.

„După ce a udat-o, tata a dat-o afară pe mama din curte și a încuiat poarta. Eu am sărit gardul și m-am dus după ea. Atunci se punea asfalt pe stradă și mama îi era rușine să o vadă muncitorii așa udă și plânsă. Mamaie încerca să o ridice pe vecină de jos. A ridicat-o, a dus-o până acasă și i-am zis lui tati că dacă nu mă lasă să vin cu mami acasă sun la poliție. Apoi, mama nu mai avea vitamine, era foarte slăbită. Cam o săptămână a zăcut, și-a pus perfuzie. Noroc că era asistentă și știa ce să cumpere. Și-a mai revenit într-o săptămână de zile”.

violenta-domestica-90
Când era mică, Bianca Ionescu făcea pe ea de frică atunci când își auzea tatăl țipând. Foto: Diana Zaharia

Petru era mereu în căutare de bani ca să-și cumpere băutură și țigări: „El nu mi-a dat niciodată bani de rechizite. Tata mă trimitea la colindat și p-ormă îmi cerea banii și mă punea să-i cumpăr bere și țigări. Am colindat pe la blocurile de la mine din cartier. Și făcusem cam 300.000. Îmi cerea socoateală: <Păi câți bani ai făcut?>. Mi-a zis mami că s-a luat de el că de ce îmi cere banii? Că sunt copil și el ar trebui să îmi dea triplu față de cât am câștigat eu. [El a zis – n.r.]: <Da’ ce sunt eu bancă comercială să îi dau eu bani?>”.

Bianca mi-a spus că ultima ceartă, după care ea și mama ei au plecat de acasă, „a fost cea mai cea”.

„Tata în seara aia băuse 3 sticle de coniac Unirea. A venit acasă cu încă o sticlă și a făcut scandal. A început să o înjure pe mami, să îi vorbească lui mami cu cancer. Și bunica mea din partea tatălui se mai băga și încerca să-i ia apărarea lui mama, dar tot degeaba. A trimis-o înapoi în cameră că să nu se bage. Am început să plâng că tata o jignea pe mama foarte urât. A trimis-o pe mami: <Marș în cameră, ia-ți două țoale și dup-aia poți să pleci. Ia-ți pramatiile astea de copii și poți să pleci>. Mama a zis <Nu, nu plec eu, am investit mulți bani în casa asta>. Și tata i-a zis: <Ce dovadă ai?>. Iar a început să o jignească. El de obicei o jignea și îi spunea că trăiește cu fratele meu: <A, îi calci, îi speli, îl cocoloșești, trăiești cu el>. După ce i-a zis iară că trăiește cu fratele meu, fratele meu s-a enervat”.

Bianca și mama ei au intrat în bucătărie. Aici, fratele Biancăi stătea cu coatele pe masca de la bucătărie: „Tremura și plângea de nervi că nu știa cum să facem să scăpăm de el: <Aoleu, cum facem să scăpăm de el. Aoleu, cum facem să scăpăm de el. Îl omor, îl bat>. Pe mine într-un fel mă amuza, dar nici nu știam cum să-l potolesc. I-am dat o cană cu apă și el și-a mai luat încă una. Eu l-am udat pe față și s-a scurs apa pe corp. Într-un fel s-a răcorit și i-au trecut nervii. Eu și mami ne-am dus în cameră. Dacă ar fi viața altcuiva mi s-ar părea mult mai nașpa decât la mine…”.

A doua zi, ea și mama ei l-au părăsit pe Petru.

––

Roberto se înfoaie, își schimonosește fața într-o figură ce vrea să pară dură, se încruntă, își încordează mânuțele subțiri ca niște bețe, își ridică tricoul și îmi arată mândru mușchii pe care crede că îi are pe burtă. Are 6 ani, vorbește greu și nu înțeleg jumătate din ce spune. Uneori, când ne jucăm, își ia brusc avânt și vrea să dea cu șutul în mine.

Ceilalți copii nu mai vor să se joace cu el pentru că face pipi pe el și miroase urât. Ramona mi-a spus că le înjură pe fete și că i-a băgat surorii lui pixul în ochi: „Ne-a făcut curve. Și le-a jignit și pe mămicile noastre. Ne-a făcut copii de mame handicapate”.

I-am spus Ramonei că poate Roberto a fost mai afectat decât ea din cauza tatălui său și că poate d-asta se purta urât, fără să vrea să fie rău. Mi-a răspuns că și ea a fost afectată: „Eu am venit aici după ce m-a dat cu capul de șifonier. Mi-a spart capul de 3 ori în același loc. Am fost și bandajată. Eu cu mama aproape în fiecare seară plângeam”.

violenta-domestica-68
P.D., mama lui Roberto, spune că băiatul ei de 6 ani este cel mai afectat dintre toți cei 4 frați din cauza abuzurilor venite din partea tatălui. Foto: Diana Zaharia

„Eu am venit aici după ce mi-a dat cu pumnul în ochi”, a spus și Maria, prietena Ramonei, în vârstă de 10 ani. Tatăl ei a vrut să dea în mama lui, dar și-a nimerit fiica.

Ramona, Maria și Gheorghiță, fratele cel mic al Mariei, de 2 ani, erau nedespărțiți. Se ascundeau în spatele adăpostului și exersau cântece: își imaginau că sunt la „Românii au talent”, iar eu eram în juriu și trebuia să le dau note. Își făcuseră și un imn, „Trei amici”, pe care îl cântau întruna.

Ramona și Maria sperau ca mamele lor să își găsească fiecare un job ca paznic, să câștige 12-15 milioane pe lună și să aibă în total 30 de milioane ca să își permită să împartă chiria la o căsuță ieftină dintr-un cartier de case din București.

Deocamdată, însă, Ramona se temea că nu o să aibă unde să se ducă după ce nu o să mai poată sta în adăpostul cu 7 camere, în care veneau mereu alte mame agresate, însoțite de copii.

violenta-domestica-64
Mihai Chiriță a petrecut câteva luni la adăpostul Diaconia, dar nu a vrut să meargă la școală în București și nu s-a împrietenit cu nimeni. S-a întors la țară, în județul Buzău, la prietenii din sat. Foto: Diana Zaharia

––

În sala de mese de la parterul centrului, P.D., mama lui Roberto, îmi povestește că fiul său de 6 ani este cel mai afectat dintre toți cei patru copii ai ei. Știe că vorbește urât cu ceilalți copii. Îmi spune că a încercat să îi explice să fie cuminte, dar nu o ascultă.

Acasă, într-o localitate ilfoveană din apropierea capitalei, tătăl copiilor îi bătea încontinuu: „Tot cu palma, cu picioarele, nu conta. Îi înjura, vorbea foarte urât cu ei. Proști, handicapați, orice vorbă care îl întrebai răspundea numai cu înjurături”.

Copiii au fost martori la tot ce se petrecea în casă: „Stătea până la 3 jumate și consuma băutură. Televizorul la maxim, muzică. Abia spre dimineață îl lua somnul. Dimineața începea iar cu scandal, îi trezea. Devenea foarte violent, dădea și în copii. N-avea niciun motiv ca să-i bată. Umblă cu cuțite, umblă fără chiloți în fața la copii”.

De la mama lui Roberto am înțeles de ce copilul se tot punea la pământ, în genunchi. Băiatul dezvoltase gestul ca să scape de bătaie, iar acum devenise aproape un automatism: „El mai mult pe sub masă ca să nu dea în el. Cum făcea câte o greșeală se băga pe sub masă de frică. Face câte ceva greșit și se așază în genunchi, îi e frică. Roberto face și acum pe el de frică noaptea. Îl aveam și pe Cristiano la fel. Îl trezeam ud”.

violenta-domestica-77
Cristiano, fratele lui Roberto, este în clasa a II-a la o școală specială din București. Foto: Diana Zaharia

Cristiano, fratele cel mare, făcuse și el pipi noaptea în pat, până de curând: „Când îi bătea, țipa la ei, făceau atunci de frică”.

P.D. mi-a spus că Roberto imită tot ce a văzut la tatăl său: „Ce-a văzut la el face și el acuma. Roberto e cel mai afectat dintre toți. Înjură, îi face handicapați, se strâmbă. Ce-a văzut la el. Se ridică în picioare în mașină, împinge în autobuz. Se apucă de bară și face d-alea cum vede la televizor”.

Copilului i s-a întipărit bine în minte imaginea cuțitului purtat de tatăl său. P.D. poartă și ea urmele cuțitului: pe gamba piciorului stâng are o tăietură lungă de 10 centimetri. Într-una din serile în care stăteam cu mama lui în sala de mese, Roberto ne tot dădea târcoale. A venit la noi cu fața strâmbată într-un rânjet, ținând în sus în mâna încleștată un pix, cu vârful îndreptat spre mine.

„Uite gestul…”, mi-a spus mama lui cu o figură dureroasă. Era gestul de cuțit. Roberto își imita tatăl: „Dacă îl întrebați cum se purta tatăl lui, ce făcea, toate alea le știe, și ce bea… Îi bătea, țipa la ei. Mai mult cu palma. Are o palmă foarte grea și rămân urme. Cel mic a rămas cu urme, Marius a avut urme de palmă”. Când își forța nevasta să facă sex cu el, bărbatul îi spunea lui Marius să își întoarcă fața în partea cealaltă.

violenta-domestica-66
Cristiano se joacă la sacul de box atârnat de un tei în curtea adăpostului Asociației Diaconia. Foto: Diana Zaharia

Acasă, copiii nu erau lăsați nici să mănânce în liniște: „[Zicea] <Hai bă, mai repede! Cât mănânci?>. Se culcau nemâncați. Dintre toți, Roberto mânca cel mai încet”.

De la 2 ani și jumătate, Nicoleta, sora băieților, n-a mai vrut să doarmă în casa tatălui: dormea numai în casa soacrei, aflată în aceeași curte. Când P.D. a venit la adăpost alături de băieți, Nicoleta a rămas acasă. Credea că este în siguranță în casa bătrânei. Dar apoi a venit la centru: „A ales să vină la mine că venea el acolo. Începea să înjure, să țipe și la soacră-mea. Fata a venit bătută la mine, cu vânătăi pe picioare. La duș i-am văzut niște vânătăi și am întrebat-o <De unde le ai?>, <De la tata>. Ea dormea la soacră, dar se ducea peste ea. Venea cu scandal, începea să o înjure, o drăcuia. Mi-a spus <Mami, eu nu mă mai întorc la tati niciodată>”.

Toți cei patru frați sunt foarte afectați de ceea ce au văzut în familie și au întârzieri în dezvoltarea intelectuală. Inițial, P.D. i-a dat pe Cristiano și pe Nicoleta la o școală obișnuită din București, dar pentru că nu au făcut față au fost reorientați către o școală specială din capitală. Acum, cei patru copii învață cu toții la școala specială: Marius e în grupa mare la grădiniță, Roberto e la pregătitoare, Cristiano e clasa a II-a, iar Nicoleta clasa a IV-a.

Nicoleta a vorbit abia de la 5 ani: „Abia aici la școala specială și-a dat drumul. Știa literele, dar nu știa să lege propozițiile. La școala specială a ajutat-o foarte mult”.

Marius, cel mic, are o întârziere psihică ușoară: „Marius la fel, la 3 ani tot așa, de la grădiniță a început să-și mai dea drumul. Mai mult mi-arată decât să vorbească”.

Mama lor mi-a spus că profesorii de la școală știu care e situația în familia lor și că specialiștii de acolo i-au spus că întârzierea în dezvoltare a fost provocată de traumele din familie. Femeia mi-a arătat documentele oficiale care atestă deficiențele de dezvoltare ale copiilor, emise de Inspectoratul Școlar Județean Ilfov și de Centrul Județean de Resurse și de Asistență Educațională Ilfov: Roberto are intelect de limită, ADHD și dislalie (greutate în pronunțarea cuvintelor), iar Cristiano și Nicoleta au intelect de limită.

––

violenta-domestica-69
În România, legislația interzice orice formă de violenţă asupra copiilor în familie. Însă un studiu al organizației Salvați Copiii arată că între 38% și 63% dintre copiii români sunt bătuți de părinți. Foto: Diana Zaharia

La începutul lunii octombrie le-am adus copiilor o minge de fotbal nouă care să o înlocuiască pe cea veche, spartă. Ramona și Maria m-au învățat un joc: aruncam mingea de la unii la alții și ne puneam întrebări: „Cum te cheamă?”, „Care e mâncarea ta preferată?”.

„Supă”, a spus Roberto.

Marius a strigat „Salată!”.

„Varză”, a spus și Gheorghiță.

„Ar mânca ei de toate, dar…”, a spus cu un zâmbet amar mama lui Roberto.

De când plecase de acasă femeia nu mai avea niciun venit. Toate alocațiile copiilor erau pe numele soțului. El le ridica și tot el le cheltuia.

––

Pe 25 ianuarie, fetele – Ramona, sora ei Cristiana, Maria și o fetiță venită de curând la centru – stăteau în sala de mese și colorau alături de pedagogul de la centrul de zi al Asociației Diaconia: Tweety galbeni, ursuleți și flori.

Ramona a desenat o pisicuță în miniatură, tolănită, și o lalea din care ieșeau zeci de fluturași. Desenați cu migală, fluturașii au umplut toată hârtia albă. Apoi mi-a dăruit-o mie, cu un autograf lângă o inimă mare: „Cu dragoste, Ramona!”.

M-am așezat la laptop, iar Ramona s-a uitat tristă la el. Avea nevoie de calculator ca să își facă tema la istorie. I-am zis că nici eu n-aveam la vârsta ei.

„Eu aveam acasă”.

Tatăl ei avea două calculatoare acasă, dar nu voia să renunțe la niciunul.

violenta-domestica-73
Maria Chiriță își petrece weekendul colorând în sala de mese a adăpostului Asociației Diaconia. Foto: Diana Zaharia

––

Era trecut de 8 seara și se întunecase de-a binelea. Curtea cimentată din fața adăpostului era luminată slab de doi stâlpi cu becuri galbene. Bianca, Ramona și Maria au desfăcut un elastic și au început să numere „Din Oceanul Pacific a ieșit un pește mic” și „An-tan-te” ca să ne împărțim în echipe. Eu am picat în echipă cu Ramona. Aveam vârsta lor când jucasem ultima dată elasticul. Dar fetele mi-au amintit cum să fac cifrele de la 1 la 9, pe zece și, la final, „Moara”. Mi-au explicat cum să țin picioarele: depărtat, apropiat, un picior sau picior evantai.

Era lună plină, iar curând au apărut și stele pe cerul de culoarea cernelii. Fetele chicoteau, spuneau cântece și vorbeau despre băieți. Păreau fericite, absorbite de jocurile copilăriei, fără nicio grijă pe lume. Printre râsete și zâmbete, trecutul aproape că s-a evaporat.

Poate că ce a fost mai rău s-a sfârșit.

violenta-domestica-65
Maria Chiriță (stânga) și Ramona Moise s-au împrietenit la adăpostul pentru victimele violenței domestice. Foto: Diana Zaharia

[stextbox id=”black” direction=”ltr” shadow=”true” float=”false” width=”1000″ color=”FFFFFF” bgcolor=”828282″]

În România, legislația interzice din 2004 orice formă de violenţă asupra copiilor în familie. Sondajele reflectă însă o realitate îngrijorătoare.

În anul 2013, organizația Salvaţi Copiii a lansat unul dintre cele mai ample studii privind abuzurile împotriva copiilor realizat în ultimii zece ani în România. Conform studiului, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor; 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau cu nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.

Autorii studiului „Abuzul și neglijarea copiilor. Studiu sociologic la nivel național”, realizat de Salvați Copiii cu sprijinul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, arată că expunerea copiilor la violenţă în propriile familii, în mod regulat, prin asistarea la conflicte violente şi certuri între părinţi, poate afecta în mod grav bunăstarea acestora, dezvoltarea personală şi interacţiunea socială în copilărie şi în viaţa de adult.

Există riscul ca acei copii care au fost abuzați să devină la rândul agresori, notează studiul: „Bătaia are efecte pe termen lung și afectează modul în care viitorul adult se va comporta și se va simți în contexte tipice vârstei adulte. Cele mai frecvente consecinţe ale comportamentului abuziv din copilărie în viața de adult sunt: perpetuarea comportamentului abuziv în relaţie cu proprii copii sau cu partenerul de viaţă; eşec relaţional; eşec profesional; ratrea potenţialului individual de dezvoltare; risc de apariţie a tulburărilor de sănătate mintală; dificultăţi de adaptare socială; consum de substanţe”.

Abandonul școlar este un alt risc, explică și Elena Costeleanu, coordonatoarea adăpostului Asociației Diaconia: „Un copil de 4 ani bătut în burtă clar o să aibă probleme când merge la școală, o să aibă tulburări de atenție. Ei la rândul lor o să fie marcați: când își fac familie, când își caută loc de muncă. E foarte greu pentru ei să fie copii echilibrați”.

[/stextbox]

* Bianca Ionescu locuiește acum într-o garsonieră din București alături de mama sa. Doamna Ionescu a divorțat de soțul său și se luptă pentru a obține pensie alimentară. Ramona, Maria, Gheorghiță și mamele lor trebuie să părăsească adăpostul în această primăvară. După ce în cele câteva luni petrecute departe de soțul violent nu a reușit să își găsească un loc de muncă și a aflat că băiatul cel mic este suspect de TBC, P.D. s-a întors acasă alături de toți cei 4 copii.

* Numele victimelor au fost modificate pentru a le proteja identitatea.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și alte reportaje ale publicației GreatNews, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

Sunetul sec al pumnilor, într-o Românie surdă. Un drum frânt spre libertate
O dramă dintr-un milion. „Femeia trebuie să țină casa, chiar dacă îți dă o palmă”
Prizonieră într-o Românie crudă. Când pumnul e lege de căpătâi
O altfel de emigrare
În pat cu dușmanul. Fuga dintr-o închisoare fără gratii, după 24 de ani
1,2 milioane de motive pentru care Ziua Femeii nu există în România