Într-un zbor de la Paris la Perpignan, un fotograf român încearcă să lege un dialog cu un editor al publicaţiei americane The New York Times. Nu-i e deloc uşor, însă fotograful nostru simte că trebuie să găsească o cale de a-i spune cine e el cu adevărat şi, mai ales, cu ce poate face.

Profită de “vidul” tehnologic pe care îl “oferă” cabina de avion şi îl invită pe editor la o discuţie. Îi propune să îi arate câteva poze. Editorul nu pare însă prea încântat. “Ce fotografii faci?”, întreabă americanul. Ştiind că are sute de cadre extrem de bune, românul îi răspunde că surprinde, în imaginile sale, viaţa romilor. Editorul simte că, în sfârşit, poate închide acest dialog care a început oarecum împotriva voinţei sale.

New York Times nu este interesat de fotografii cu romi. Toată lumea face, de la Josef Koudelka încoace. Dar mai bine decât el nu a făcut nimeni. Cam aşa a sunat replica jurnalistului american.

Tactica tipică: invoci numele unui uriaş (cehul Koudelka, născut în 1938, a fotografiat romii din România în anii 60, plecând din ţara noastră cu două zile înainte de invazia sovietică din august 1968), aşteptând că interlocutorul tău să rămână fără grai. Însă, fotograful nu se lasă, deşi ştie fantastica operă a lui Koudelka.

Îi vâră sub nas americanului imaginile sale, iar cadrele conving. “Trimite-mi 200, intră în New York Times”.

……….

„Întotdeauna nu m-a apărat tehnica sau forţa, ci dreptatea. Dacă mă aflu de partea corectitudinii, îţi este foarte greu să mă opreşti”

Această întâmplare, consumată anii trecuţi, e reprezentativă pentru felul de a fi al lui Mugur Vărzariu. Nu suportă să fie nedreptăţit, nu suportă să îi spună cineva că nu contează, că nu poate conta. O demonstrează “cazierul” său. În liceu, nu s-a lăsat până nu a scos-o de la ore pe profa de sport. Pentru o nedreptate pe care i-a făcut-o, femeia a făcut o pauză de un an în cariera didactică. În 1990, era la vârsta la care trebuia să dea la facultate, însă el a vrut, mai întâi, să cunoască lumea, o lumea care se lărgise brusc pentru români. A plecat în Franţa şi în Italia, timp de două luni, deşi părinţii nu au fost deloc încântaţi de ideea fiului lor. „Ai mei m-au ajutat, cu durere în suflet. Nu m-am dus să muncesc, m-am plimbat. Am văzut tot ceea ce citisem în cărţile de istorie sau în romane. Am vrut să descopăr universul lumii civilizate la care am aspirat. Şi călătoria aceasta m-a făcut să înţeleg de unde vin, mi-a reconfirmat ideea că vin dintr-o nebulă”.

Însă, avea să descopere – nu imediat, ci peste vreo două decenii de la revenirea în ţară – că această nebulă poate fi fascinantă: când îi descoperi cu adevărat dramele, nu te mai saturi să lupţi pentru a îndrepta câteva dintre ele.

Mugur Vărzariu este fotograf în toată regula doar din anul 2010, dar a realizat în cei patru ani şi un pic, câţi au trecut de atunci, nişte performanţe absolut uluitoare. Imaginile sale au fost publicate în Le Monde, New York Times, The Economist, Los Angeles Times, WIRED Magazine sau Beobachter Magazine.  Este singurul român inclus în programul de ambasadori Canon, ca explorator. A fost chemat la consultări, în calitate de bun cunoscător al problemei romilor, de ambasada Olandei şi de Banca Mondială, de Amnesty International şi UNICEF.

“Eu nu sunt un fotograf talentat”, îmi spune Mugur în dimineaţa în care l-am întâlnit, într-un colţ de cafenea din nordul Bucureştiului. De fapt, el este “strivit” de modul în care sunt văzuţi fotografii în România: oameni într-o permanentă fugă între o imagine şi alta, neavând timp să zăbovească asupra unui proiect, unul de suflet. “Dar muncesc enorm. Când merg undeva, nu există altceva decât munca. Ştiu că am cea mai mare şi mai reprezentativă colecţie de fotografii despre comunitatea romă. Din România sigur”. Mugur vine dintr-o carieră de corporatist, în care a învăţat, printre altele, şi să lase modestia deoparte. Ca tehnică foto, spune deschis că sunt alţii mai buni decât el. Vadim Ghirdă este preferatul său. Ştie că nu e întâiul fotograf al ţării, însă mai ştie un lucru: că e singurul fotograf-documentarist de viaţă socială ale cărui lucrări foto chiar contează. Şi nu ezită să se mândrească cu asta.

Anii gri: „Singurul lucru la care nu am renunţat a fost onestitatea”

În cele două decenii dintre 1990 şi 2010, Mugur Vărzariu a făcut ASE-ul, chiar şi un masterat în economie, şi a lucrat pentru Unilever. A făcut reclame şi strategii de piaţă. Şi-a descoperit capacitatea de a înţelege cum gândeşte lumea, de a extrage esenţialul şi de a transmite mai departe. Era „vânat” de diferitele departamente din corporaţie. Ajunsese, în timp, marketing manager. Credea că ajunsese sus …

„Dar a venit un moment în care turnul meu de fildeş s-a spart pentru prima dată”, îşi aminteşte el.

În 2000, preşedintele de atunci al Unilever s-a hotărât să părăsească România. La petrecerea de plecare, l-a luat pe Mugur deoparte şi i-a spus, deschis, că trebuie să fie atent la un lucru: corporaţia aceasta nu are nevoie de băieţi deştepţi, ci de mediocri.

„A fost primul moment în care lecţia occidentală se întorcea înapoi în această formă. Momentul de onestitate al acestui preşedinte mi-a deschis ochii”.

A mai zăbovit vreo şase luni şi a plecat. Conştient de cunoştinţele şi capacităţile sale de creaţie, a mers să facă strategie pentru agenţii de publicitate. A devenit din ce în ce mai liber, şi-a câştigat oarecum independenţa faţă de job. „La Tempo, la Grey, la Saatchi, am fost genul de strateg care vine, intră, găseşte idei. Erau puţini în situaţia mea: om pregătit de Unilever care să plece de acolo nu prea găseai; ba chiar cred că eram singurul din România în situaţia aceasta”, spune Mugur.

Îl întreb dacă a creat vreodată o reclamă mincinoasă, de genul celor cu care suntem obişnuiţi astăzi. „Cred că se pot găsi mereu şi alte căi de a atrage. Nu pot să scot în evidenţa o minciună şi ştiu sigur că nu e bine să faci asta. În aceşti ani, cât am lucrat în publicitate, singurul lucru la care nu am renunţat a fost onestitatea”, răspunde el.

O mică fisură şi o mare ruptură

Apoi, în 2010, s-a produs ruptura. O „fisură” mai mică îşi tot croia drum prin mintea sa încă din 2005, când a început să scrie. A citit opera marilor filozofi, a înţeles-o, dar nu s-a regăsit neapărat în ideile lor. Unele s-au suprapus cu principiile sale, altele erau, dimpotrivă, în contradicţie. „Am început să scriu pe teme politice, sociale, strategice şi mi-am dat seama că scriu cu foarte multă uşurinţă şi că, pe lângă scrisul analitic, mai e un stil care mă caracterizează: pamfletul”.

Fascinat mai mult de scris şi de artă decât de carieră, Mugur decidea, în 2010, că a venit timpul pentru altceva. Simţea că e vremea să facă un lucru pe care şi l-a dorit de mic: fotografia. Se întâmpla în primele luni ale anului, când Mugur pornea în prima sa cauză socială. În acea iarnă i-a vizitat şi a petrecut mult timp cu copiii abandonaţi de la Valea Plopului. E o lumea aparte, ajunsă acum la sute de suflete, toate salvate de devotamentul unui slujitor al lui Dumnezeu, părintele Tănase. Mugur a contribuit şi el puţin la această lume: a cumpărat ferestrele adăpostului.

„Am înţeles că asta e, asta vreau să fac. Să fiu fotograf şi să mă implic”. Noua “meserie” nu era nici pe departe una bănoasă. Ba chiar, material vorbind, nu câştiga absolut nimic şi consuma mult. Şi nici timp liber nu prea îi dădea, deşi ar fi avut nevoie de el. E căsătorit şi are doi copii. Dar, soţia l-a înţeles şi, mai mult decât atât, a simţit că bărbatul de lângă ea luptă pentru ceva care chiar merită. A decis ca, din banii ei de economist, să îi susţină frumoasa nebunie. Şi de atunci nu a mai dat înapoi.

„Or exista şi sfinţi în ONG-urile rome, dar eu nu i-am cunoscut”

La puţin timp după această decizie, Franţa condusă de Nicolas Sarkozy lua o atitudine fără precedent împotriva romilor. Cu o măsură ce se dorea diplomatică, dar catalogată drept „grosolană” de intelectualitatea europeană, adminstraţia franceză îi trimitea pe romi acasă, cu 300 de euro în buzunar. Francezii, părinţii democraţiei, uitau practic că fac parte dintr-o Uniune în care trebuie să împartă cu alţii şi reuşitele, dar şi problemele.

Fără să ezite, fotograful în devenire lua primul zbor spre Paris. „Mi-am dat seama că, în cazul problemei romilor, rolul meu poate fi definitoriu din mai multe puncte de vedere. Experienţa stategică mă face să cunosc problemele, darul de a scrie să le verbalizez, iar ochiul fotografic să suprind în acele imagini toate acele probleme. Să spun lucruri pe care nu le mai spune nimeni în această formă”.

De atunci, a mers în zeci de comunităţi de romi din România şi le-a văzut problemele. Le-a luat apărarea când au fost discriminaţi şi nu s-a ferit să îi critice când au greşit. Şi, poate că nimeni altul în această ţară, şi-a dat seama de un lucru extrem de grav. „În momentul de faţă, etnia romă este prizonieră între liderii mafioţi formali şi informali, autorităţile abuzatoare şi lipsa de educaţie. Or exista şi sfinţi în ONG-urile rome, dar eu nu i-am cunoscut. Am fost luni de zile pe teren şi am ajuns să nu respect niciunul dintre aceste ONG-uri. Ba chiar consider că aceste organizaţii sunt parte din problemă, chiar cauză majoră. Acest lucru are în primul rând legătură cu lipsa de profesionalism, care duce la lipsa de rezultate. Apoi, se manipulează nişte rezultate pentru ca un proiect să pară de succes. Niciunul dintre ONG-urile pentru romi cu care am luat contact nu are interesul oamenilor”.

mugur varzariu tx

O întâmplare petrecută cu câteva zile înainte să ne întâlnim îmi arată că are dreptate. ERRC (European Roma Rights Centre), una dintre cele mai cunoscute instituţii care luptă pentru drepturile acestei comunităţi, a aflat de un conflict petrecut la Eforie, un act de agresiune a unor neromi faţă de romi. În loc să sesizeze o autoritate a statului român sau vreun ONG pro-romi, ERRC l-a sunat pe Mugur. La fel au procedat ambasadele SUA şi a Olandei, care l-au chemat la consultări, la fel s-a întâmplat cu cei de la UNICEF şi Amnesty International, care au considerat că opera sa fotografică descrie cel mai bine problema de integrare a romilor în societatea europeană.

Vine o întrebare logică. Îl întreb de ce nu şi-a făcut el un ONG. „Prima oară când am vrut să îmi fac unul a fost anul trecut, când m-a sunat preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi mi-a zis de zidul de la Baia Mare (un zid care îi separă pe romi de români, ridicat chiar de autorităţile locale – n.r.). Se hotărâse dărâmarea lui, dar, pentru a fi dat jos, trebuia deschisă o altă acţiune, care să plece de la acţiunea precedentă şi să ceară. Nu poţi face o cerere în ume privat, trebuie să fii ONG sau fundaţie”. Altfel spus, şi-a dat seama că s-ar îngropa în birocraţie, într-o lume kafkiană, şi nu ar mai găsi timpul necesar pentru a surprinde adevăratele probleme.

Dincolo de „curăţarea” mafioţilor propriu-zişi şi a unor ONG-uri preocupate mai mult de salariile fondatorilor decât de oameni, Mugur crede că mai trebuie făcut ceva. Un lucru foarte important. „Spaţiul public trebuie civilizat. Fără un minim de respect în spaţiul public, decădem şi noi şi ei”. Mugur Vărzariu crede că aceasta este singura cale prin care români şi romi, laolaltă, pot să iasă din nebulă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Jurnalist GreatNews, Dan Arsenie lucrează în presa centrală din 2007 şi a scris pentru publicaţii ca Evenimentul Zilei, realitatea.net şi Yahoo News România. Scrie cu pasiune reportaje şi portrete jurnalistice şi acordă o atenţie ridicată promovării oamenilor frumoşi şi a locurilor frumoase din România.