Viața la țară. Cum să pierzi un paradis sărac pentru un iad bogat

Știam fiecare pârâiaș, fiecare mărăciniș, fiecare loc de căpșuni sălbatice din pădurea de stejar care se întindea în continuarea livezii noastre. Nu rare erau ocaziile când, jumulind iarbă pentru animale, vedeam câte un iepure mare și cenușiu rozând scoarța pomilor fructiferi și apoi tulind-o în pădurea care îi ascundea fapta.

Acest articol este primul dintr-o serie de materiale jurnalistice dedicate vieții la țară. În fiecare săptămână, vom publica eseuri sau articole informative (idei de afaceri în agricultură, ghiduri pentru obţinerea de finanţare europeană, portrete ale unor persoane interesante din mediul rural etc). Cei care vor să împartă cu noi amintirile din satul lor natal sau, de ce nu, adoptiv, sunt invitați pe pagina de Facebook „GreatNews”.

Aveam colecția mea de broaște țestoase. Mergeam și le prindeam cu mâna în timp ce se desfătau de Soare pe un tufăriș de la marginea  unor gâldane (un soi de lacuri, săpate la noi mai puțin ortodox, prin bombardare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Ajuns acasă, le băgam în butoaie mari de tablă și le aruncam firimituri de pâine. Fără să știu cum și de ce, a doua zi nu le mai găseam. Adevărul, pe care l-am aflat mult mai târziu, era că părinții le ofereau o cazare mai bună creaturilor, redându-le libertatea într-un gropan din apropiere, folosit de oameni pentru a-și uda grădinile.

Aveam o răbdare de fier la cules de mure. Luam găleata, mă duceam peste calea ferată sau într-un loc de la marginea pădurii știut, cred, numai de mine și culegeam ore în șir. Murele mari ajungeau mai întâi într-o sticlă de doi litri, pe care o tăiam la câțiva centimetri sub gât și o legam cu un șnur în jurul taliei. Aveam câte o satisfacție de fiecare dată când umpleam sticla și una în plus când umpleam găleata și pășeam voios spre casă. Brațele îmi erau înțepate până spre subraț, părul se umezise de la transpirație, picioarele mă cam dureau de la statul în poziție ciudate prin mărăciniș, dar nu mă puteam gândi decât la satisfacția mamei și, desigur, la prăjitura ori limonada cu care mă aștepta de aproape fiecare dată.

Locurile de ciuperci

Însă cel mai mult mi-a plăcut să caut ciuperci. Eram destul de priceput la asta, se pare. Din ce mi-a povestit tata, poveste confirmată de mama apoi, pe la vârsta de doi ani am mers cu tata în pădure pentru ca el să găsească un copac bun pentru a servi ca stâlp de claie. El era cu ochii în sus după un copac nici prea gros nici prea subțire și mereu cu gura pe mine să mă țin după el. Eu mă țineam, însă am și cules ceva. Când și-a întors ochii spre mine, aveam în mână mânătărci. Poate le știți sub numele de hribi. Cert este că – în satul gorjean în care am copilărit – erau cele mai căutate ciuperci.

Nu au trecut mulți ani și mă duceam singur în pădure. Acum, vorbesc de episoade pe care le pot garanta cu propria amintire, nu prin spusele altora. Aveam un coș preferat. Unul de plastic, cu mânere sus, care lăsa ciupercile să respire. Și, mai ales, mi le lăsau la vedere. Le mai miroseam din când în când, crezând sincer, în acele vremuri, că odată ce îmi intră mirosul în creier voi găsi mânătărci și cu nasul, nu numai cu ochii.

Însă se pare că mă descurcam destul de bine chiar dacă mă foloseam numai de ochi. Aveam locurile mele de ciuperci, care de cele mai multe ori nu mă dezamăgeau. Găseam acolo ciuperci cam la fiecare două zile. Când dădeam de pui – mânătărci mici, în creștere – camuflam locul în frunze și le lăsam să crească. Peste câteva zile, dacă aveam norocul ca un rival în căutatul de mânătărci să nu fi nimerit locul, veneam și culegeam ciupercile, care creșteau fabulos de la o zi la alta.

Uneori, mă duceam chiar și de două ori pe zi. Puteam să fac asta: sezonul ciupercilor era în vacanța de vară. Plecam mai întâi pe la șase dimineața și veneam pe la 11-12. A doua tură era de pe la două până seara la 5-6. Vindeam apoi prețioșii bureți, la un centru din Târgu Jiu. Mergeam cu tata cu mașina, dar au fost și ocazii în care luam autobuzul, și oamenii de la triere ni le împărțeau în categoria 1 și categoria a doua. Nu voi putea niciodată să uit când o mânătarcă de un kilogram, albă-caș sub pălărie, mi-a fost pusă acolo unde merita: la categoria 1.

Arcul de corn

Așa mi-am luat prima bicicletă, teniși de fotbal și altele. Erau veri în care câștigam într-o lună de vreo două ori mai mult decât câștiga mama ca învățătoare.

Când mânătărci nu prea mai erau, mă duceam la cules de coarne. Sunt niștre fructe roșii cu gost astringent, foarte bune atunci când sunt foarte coapte. Îmi plăcea să le culeg, din copac sau de pe jos, dar aveam și alte motive pentru care nu ezitam să iau drumul cornilor: lemnul acestui pom fructifer e ideal pentru a-și făuri un arc, deoarece e și elastic și rezistent.

Arcul din corn era o mândrie pe drum. Plecată din el, săgeata ajungea și la 50 de metri depărtare, o distanță care pentru noi părea astronomică.

Fotbal jucam în fiecare duminică. Dacă era vacanța de vară, se întâmpla chiar în fiecare zi. Țin minte cum veneau băieții cu mingea din deal, dând pase pe drum, iar eu îi așteptam gata încălțat, trăgând cu dinții dintr-o bucată de pâine cu ceva în ea, care era toată masa mea de prânz. Jucam pe un teren cu un dâmb imens de-a lungul său. Cunoșteam atât de bine denivelarea asta încât nu ne încurca absolut deloc la joc, părea ceva absolut normal.

După fotbal, pe mine și pe frate-miu ne aștepta grădina de legume, pe care o udam cam în fiecare seara. Rostogoleam un butoi de 200 de litri, din tablă, până la gropan și apoi îndărăt. Luam câte o găleată și, cu o cană de 1 litru, udam fiecare plantă. În diminețile de după udare, îmi plăcea să vizitez grădina să văd cât au mai crescut plantele.

Din clasa a treia am început să învăț la oraș, însă nu mă simțeam în largul meu aici. În primele zile de școală la oraș, cred că era trimestrul doi din clasa a treia, învățătoarea mi-a spus „țărănușul”. Îi tot povesteam colegului de bancă de ciupercile mele, de broaște și legume udate seara, iar ea m-o fi auzit. Pe mine nu mă deranja, dar a început să se întâmple asta deoarece stârnea ilaritate în jur. Și-a dat și dânsa seama și nu mi-a mai zis așa.

Integrama la lumânare

Dar nu pot spune că acel moment a reprezentat despărțirea de țară. Abia așteptam vinerea să plec acasă cu trenul, iar drumul de vreo 2-3 kilometri de la tren spre casă mi se părea un fleac. La oraș, nu țin minte să se fi luat vreodată lumina. În sat, aproape că nu era lună în care să nu se ia de vreo 2-3 ori. Oamenii blestemau RENEL, mai ales că unora întreruperea la cauza mari probleme. Erau clocitorile, în primul rând, iar o zi fără lumină echivala cu vreo 40 de ouă pierdute. Plus curentul consumat până atunci de acest cloțe la priză.

Însă mie îmi plăceau momentele fără curent. Mama lua o integramă (cumpăram MAXIM, niște integrame destul de grele) și începeam să completăm împreună, chiar dacă picături de ceară ne mai acopereau pătrățelele cu litere.

Desigur, nu toate erau roz. Și nu mă refer la muncă, pentru că asta ți-o puteai face plăcută. O glumă la strâns de fân te binedispunea îndeajuns pentru a încărca o remorcă de tractor, un iepure zărit în livadă te făcea să mulțumești cerului că ești la cules de prune. Un dovleac la cuptor te recompensa pentru brațele zgâriate prin porumbi, la cules.

Lumea arunca gunoaie în pădure, copacii începeau să cadă tot mai des, parcă și ciupercile se răreau de la un an la altul. Chiar și țestoasele de la gâldane se împuținau. Însă natura își revenea, respectând cicluri numai de ea știute. Și viața omului părea să aibă niște cicluri rânduite din exterior. Și faptul că ceva părea să-l dirijeze din exterior, influență căreia mulți îi spun soartă sau destin, omul se simțea tot mai despovărat de griji.

Tocmai grijile aceste le-am simțit prăvălindu-se peste mine când am plecat definitiv la oraș. S-a întâmplat odată cu începerea facultății, la București. Tata mi-a spus că asta e viața adevărată. Tind să cred că s-a înșelat. Deși el lucrase toate viața în oraș, ca militar, a fost mereu legat de țară. În primul rând, că venea la țară în fiecare seară, petrecea acolo aproape fiecare weekend și concediu.

București – un carusel. Unii râd, alții deloc

Acum îmi dau seamă că, ajuns la București, am căutat să-mi adaptez și aici (culmea!) un sat. Nu ratam niciun fotbal, încercam să-i conving pe colegi să jucăm pe un maidan de la Politehnică, nu pe un teren artificial. Jucam cu africanii pe un teren golit de iarbă din Politehnică. Ei spuneau că se simt ca acasă pe el, eu eram obișnuit și cu ceva iarbă, dar pământul era o soluție de compromis destul de bună.

Îmi scăzuse și vrednicia. Nu îmi plăcea să fac lucruri prin casă, dar mi-a făcut o imensă plăcere să o ajut pe mătușa-mea, care locuia la marginea Bucureștiului, să pună câteva căpșuni în grădina, trimise într-un sac, pe autocar, de tata.

Parcul preferat nu era nici Herăstrău, nici Cișmigiu, ci unul prost îngrijit, cel al Politehnicii, de lânga stația de metrou Politehnica. Neîngrijit, părea natural. Măceșul creștea cum știa el, călcai pe iarbă fără apăsarea că strici un gazon atent îngrijit.

Asta a fost în primii ani. Apoi am cedat să mai caut. M-am cufundat tot mai mult în ceea ce înseamnă orașul. La început, mergeam pe jos cei 3 kilometri care despărțeau facultatea de apartamentul în care locuiam, în gazdă. Apoi, nu știu de ce, am început și eu să mă îngrămădesc în autobuzul 139. Am început să mă îmbrac mai gros, de la an la an. Dacă înainte mergeam în tricou în decembrie, acum e exclus să nu am geacă, ba chiar și fular pe mine. Uneori, chiar și căciulă.

Văd în jurul meu oameni pentru care orașul e mediul lor de viață. Orașul le dă viață. Dar, mie, asflatul de sub tălpi îmi absoarbe întreaga energie. O energie pe care pământul pe care călcam la țară simțeam că mi-o oferă. Pentru mine, orașul a ajuns un carusel. Unul în care mulți se dau și râd, dar unii abia se abțin să nu vomite.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Jurnalist GreatNews, Dan Arsenie lucrează în presa centrală din 2007 şi a scris pentru publicaţii ca Evenimentul Zilei, realitatea.net şi Yahoo News România. Scrie cu pasiune reportaje şi portrete jurnalistice şi acordă o atenţie ridicată promovării oamenilor frumoşi şi a locurilor frumoase din România.