Foto: Diana Zaharia

E sfârșit de septembrie. Într-un adăpost din București pentru victimele violenței domestie, P.D. stă în fața mea și plânge când își amintește de viața pe care o ducea acasă. Are ochi albaștri mari, e mică de înălțime și foarte slabă. Până de curând locuia cu soțul ei și cei 4 copii într-un oraș din apropierea capitalei. Bărbatul o bătea cu pumnii, îi dădea cu picioarele în cap și o viola în fața copiilor. Odată, a tăiat-o cu un cuțit.

Adăpostul în care ne aflăm nu este primul centru în care a venit pentru a scăpa de soțul violent. În ultimii 4-5 ani a fugit de mai multe ori de-acasă și a trecut prin multe centre, instituții sau adăposturi. S-a întors de fiecare dată. Însă acum e diferit, acum nu se va mai întoarce, îmi spune tânăra mamă: „Asta e pentru ultima oară”.

—–

P. îi este soț de 12 ani și devine foarte violent când bea. Adică în fiecare zi: „Consumă băuturi alcoolice în fiecare zi, foarte mult, de la un kil în sus de țuică. În fiecare zi era violent”.

Bărbatul obișnuia să o agreseze sexual când copiii erau de față: „Face chestii în fața la copii… în casă, copiii erau de față. Mai mult dorm lângă copii și m-a forțat”.

Marius, băiatul cel mic, nu adormea până când mama lui nu stătea cu el. Atunci, soțul se enerva foarte tare: „<Stai mai mult cu copiii decât cu mine. Las-o mă și la mine că doar e nevasta mea. Dacă nu adoarme în 5 minute, vino cu el în pat, aici>”.

Atunci venea în patul bărbatului, cu băiatul după ea. Chiar și așa, P. o obliga să se culce cu el: „Mai mult forțat… [Copilului îi zicea:] <Întoarce-te, mă, cu capul în partea ailaltă>”.

Ea țipa, vecinii o auzeau, dar nu o ajuta nimeni: „Nu se bagă niciunul că le e frică de el. Umblă cu cuțite la el. Noaptea dormeam mai mult cu frică de el că știam că folosește cuțite”.

În urmă cu trei ani, în 2012, a tăiat-o cu un cuțit.

P.D. se ridică de pe scaun și-mi arătă tăietura lungă de vreo 10 centimetri de pe gamba piciorului stâng: „Efectiv am fugit de acasă… am fugit pe străzi, pe unde am apucat”.

Nu-și mai amintește motivul pentru care bărbatul a tăiat-o:„Băuse, începuse cu motive, că ce faci toată ziua. Fără niciun motiv, găsea el motive. Eu cum îi vedeam figura ziceam <A, e băut!>. Începea să înjure, să vorbească urât și atunci eu am vrut să fug și m-a atins, a aruncat cu cuțitul. El a doua zi a zis că a vrut să arunce în altă parte. Că nu-și amintește…”.

A fost la poliție, a dat 3 declarații, le-a arătat tăietura de la picior: „Am fost la poliție, am arătat tăietura, dar nu s-a făcut nimic. N-are ce să-i facă. Am fost și la primărie, am depus plângere. N-am fost să scot acel certificat legal și probabil că d-asta. N-am ajuns acolo, la IML, și n-am dovadă. Trebuie să am dovadă. Poliția a fost acasă, l-au găsit adormit și au zis că n-are ce să facă”.

„Era cu picioarele și cu pumnii în cap. Am avut și ochii vineți. Ultima oară i-am spus că <ce vrei…… o să mă găsiți în coșciug>. Am avut multe momente….să mă sinucid, dar a intervenit soacră-mea și a zis <hai acasă că se va schimba>. Dar nu…”.

Altă dată, P. i-a înjurat pe polițiștii veniți să îl interogheze: „Nu te băga în casa mea că fac ce vreau cu familia mea. Să nu mai veniți la poarta mea că vă iau gâtul”.

P.D. s-a dus și la un centru de asistență socială pentru copii dintr-o localitate ilfoveană și a făcut plângere și acolo. O singură dată a venit acasă la ea o asistentă socială, dar în familie nu s-a schimbat nimic.

Copiii – Roberto, Cristiano, Marius și Nicoleta – au vârste cuprinse între 4 și 10 ani și au fost martori la tot ce se petrecea în casă: „Stătea până la 3 jumate și consuma băutură. Televizorul la maxim, muzică. Abia spre dimineață îl lua somnul. Dimineața începea iar cu scandal, îi trezea. Devenea foarte violent, dădea și în copii. N-avea niciun motiv ca să-i bată. Dacă greșea câte ceva, el nu avea cuvinte… dacă punea mâna pe o priză… trebuie să îi explici copilului că n-are voie. El nu. Numai cu prostii în gură era. N-avea niciun motiv: dacă scăpa ceva pe jos sau umbla la TV îi dădea câte o palmă sau îl înjura. N-avea și el o vorbă: <N-ai voie să umbli acolo>. Roberto dacă îl vede nu vrea să se ducă la el de frică”.

„Și cu părinții lui la fel se poartă: cu mama, cu tata, au amândoi diabet. Umblă cu cuțite, umblă fără chiloți în fața la copii. El n-are WC, când îl apucă nevoile, face oriunde. Nu contează că are copil în curte, că are fată: <Păi ce, nu e curtea mea?>”.

Avea momente când, de spaimă, îi lua cuțitul și-l pitea: „Piteam cuțitul de copii. El zicea <Unde e cuțitul?>, zic <Nu știu>, el spunea <Oricum am altul>. Atunci începeam să țip. Aveam momente când țipam, țipam foarte tare, de s-au speriat copiii. Nu știam ce să mai fac atunci”.

violenta-domestica-64
Roberto e în clasa pregătitoare la o școală specială. Mama lui spune că este cel mai afectat dintre cei 4 frați de lucrurile văzute în casă. Foto: Diana Zaharia

P.D. a mai avut un copil care a murit la 8 luni. Copilul avea sindromul Down și probleme cu inima, dar femeia crede că bărbatul său a fost vinovat: „Copilul la 8 luni tot din cauza lui a murit. La 6 luni, pe timp de iarnă, îl ținea într-un premergător. Era prea mic la 6 luni, nici măcar nu își ținea căpuțul. Zicea: <Lasă mă, nu trebuie să învețe și el?>. Și cu cel mic a fost violent. Îl lua din pătuț și-l trântea, că <ce faci, stai toată ziua să îi dai să mănânce? Lasă sticla acolo să mănânce! Câte ore trebuie să mănânce?>”. Când a murit, copilul avea două kilograme și 300 de grame, exact cât avusese la naștere.

—–

Familia cu 4 copii trăia din alocațiile celor mici și din ce mai câștiga bărbatul care lucra cu ziua prin oraș. Dar P. cheltuia o bună parte din bani pe băutură: „Face orice în construcții, e zidar, pune faianță. Lucrează cu ziua. Dacă săptămâna asta îi pică, are bani. Dar băutura… El zice că se duce la servici…dar știu eu?… Bea cu unul… știu eu cu cine se întâlnește?”.

„Avea o sticlă de doi litri de țuică și o termina. Dacă n-avea băutură era violent, dacă avea băutură era violent. Și un 10.000 dacă avea copilul în buzunar și p-ăla i-l lua. Zicea: <Dă-mi-l mie să-mi iau o țuică>. Și copilul de frică îi dădea. Dacă îi mai dădea un om 1 leu la un copil, el i-l lua”.[stextbox id=”black” caption=”România are de 10 ori mai puţine adăposturi decât ar trebui” float=”true” align=”right” width=”400" bgcolor=”828282"]

Datele colectate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei şi de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale arată că în perioada 2004 – 2011, în România s-au înregistrat aproximativ 82.000 de cazuri de violenţă în familie (o medie de peste 10.000 pe an). Între 2004 și 2012 au avut loc 941 de omoruri cauzate de violența în familie.

Acestea sunt însă numai datele înregistrate oficial. Un sondaj de opinie al CURS realizat în 2008 a relevat că peste 1,2 milioane de românce cad victime ale violenţei în fiecare an. Mai puţin de 1% intră în statisticile oficiale ca urmare a depunerii unei plângeri împotriva agresorului.

Un studiu al Asociației Transcena arată că în octombrie 2013 în România funcționau 26 de adăposturi (centre de primire în regim de urgență) și 15 centre de recuperare pentru victimele violenței în familie.

La acea dată, capacitatea de cazare pentru victimele violenței domestice era de 590 de locuri. Cele 590 de locuri sunt, de fapt, paturi. Dacă se ia în calcul faptul că o familie este compusă din 3 persoane (femeia și 2 copii), rezultă că în România capacitatea existentă este de numai 200-250 de locuri pentru familii, la nivelul întregii țări. Dacă România ar respecta standardul minim recomandat de Consiliul Europei (adică un loc pentru o familie la 10.000 de locuitori), ar trebui ca statul român să ofere de 10 ori mai multe locuri, adică cel puțin 2.000 de locuri pentru familii.

Deoarece numărul adăposturilor este mic, atât în țară, cât și în București, multe femei care ar vrea să vină să se refugieze într-un centru nu găsesc locuri libere, așa că sunt refuzate. Studiul Asociației Transcena arată că în 2012 au fost asistaţi în centre rezidenţiale pentru victimele violenței în familie 1.136 copii și 689 femei, la nivelul întregii țări. În doar 6 dintre adăposturi, 119 cereri de primire au fost refuzate din lipsă de locuri la momentul solicitării.

Dacă reușesc într-adevăr să plece de acasă și să își găsească un loc în adăposturile mai mereu pline din România, pentru româncele agresate de soți începe o a doua luptă: să își găsească un loc de muncă, să își permită o chirie (cel puțin până în momentul în care reușesc să obțină un ordin de restricție și să îl evacueze pe soțul agresiv), să facă rost de bani pentru avocați și pentru divorț, să își întrețină singure copiii la școală și acasă (în situația în care soțul nu vrea să contribuie cu nimic). Pentru multe dintre ele este extrem de greu să își găsească un serviciu care să le ofere o oarecare independență financiară: salariile sunt foarte mici în România, mai ales dacă este vorba de muncă necalificată. Iar dacă revin pe piața muncii după ani de zile în care au depins financiar de soț, lucrurile se complică și mai mult: munca necalificată ca femeie de serviciu este, adesea, singura opțiune. Iar ca femeie de serviciu, chiar dacă ar lucra cu normă întreagă, o angajată nu poate câștiga mai mult de 800-900 de lei pe lună, sumă insuficientă pentru a plăti chiria, mâncarea, utilitățile, grădinița copiilor (în cazul în care mama abuzată are copii mici) și diferite tratamente pentru ea sau pentru copii.

Un sprijin ar putea veni din partea primăriilor. Instituțiile locale ar putea plăti chiriile pentru mamele care altfel nu s-ar descurca și ar fi forțate să se întoarcă acasă. Această posibilitate există în sectorul 1 din București, dar este departe de a fi implementată eficient la nivelul întregii țări sau măcar la nivelul capitalei.

În aceste condiții, destul de multe dintre femeile abuzate se întorc acasă după ce pleacă din adăposturi. Studiul din 2013 al Asociației Transcena menționează că într-unul din centrele de recuperare, statistica pentru 2012 arata că 57% dintre beneficiare s-au întors în familie, la partener.

[/st[/stextbox]

 

„Și pe stradă când mergeam cu el, în geantă la mine n-o să am și eu un ban, țineam sticla”. P.D. îi căra sticla de băutură, iar el i-o cerea când i se făcea sete: „<Gingirică> îi zicea la țuică. Mi-era o rușine în mașini… Doamne, se uita lumea la mine”.

„El în fiecare zi trebuia să aibă sticla cu băutură lângă el. Mă trimitea și noaptea să iau țigări și băutură. Vindea de prin casă fier, oale, fiare. Am avut un frigider, mi l-a vândut la fiare ca să-și facă rost de bani”.

P.D. era nevoită să-i ceară soțului bani ca să-și ia tampoane: „La mine în buzunar nu exista un leu, toți la el în permanență. Eu trebuia să cer bani de la el ca să-mi iau… ca femeie… Plecam cu copiii la școală și mai cereau copiii câte un covrig și n-aveam ce să le dau. Că vedeau copiii. Cere copilul, până la școală e un drum lung. Erau momente când efectiv n-aveam ce să le pun la copii să mănânce. Eu nu lucram, el nu lucra…mai mult pe alocația copiilor”.

Copiii au fost crescuți mai mult de soacra ei: „Cu mâncarea, cu astea, că ea ne ținea”. Dar socrii sunt acum bătrâni și bolnavi. Socrul are diabet și face insulină de 3 ori pe zi. Din cauza unui accident, soacra are probleme cu piciorul și merge mai mult în baston.

Când nu mai avea bani, P. își trimitea nevasta pe la vecini și pe la rude: „Mă trimitea la vecini să cer bani cu împrumut. [Vec[Vecina îmi zicea]t;Nu am>. [El [El îmi spunea]t;Du-te la maică-mea. Stai acolo până îți dă>. Și îi dădea săracă, cât avea săraca, că nici ea nu prea avea”.

Cei 4 frați învață la o școală specială din București, pentru copii cu întârziere în dezvoltare. P.D. spune că mai mulți specialiști i-au spus că cei mici au această întârziere din cauza traumelor suferite în familie.

Când locuia în orașul ilfovean și pleca spre școală ca să îi ia pe copii, renunța uneori să se mai urce în maxi-taxi și mergea pe jos până în capitală, ca să aibă bani de microbuz la întoarcere: „Niciodată n-am avut și eu un ban ca să-mi iau un bilet. Mă prindeau controlorii, unii mai mi-au dat amendă. La alții le-am povestit și au înțeles situația. Și la copii dacă cumpăram ceva, încălțăminte, aaa, păi de ce dau atâta bani pentru încălțăminte?”.

Bărbatul ajunsese să aibă datorii mari la magazine: „Cumpăra pe datorie băutură, țigări. Am avut la un magazin aproape 9 milioane”. La unul dintre chioșcuri, când suma a ajuns la 300 de lei, patronii i-au cerut femeii certificatul de naștere ca garanție. Ea li l-a dat. L-a recuperat abia când a plătit toată suma.

—–

P.D. a mai plecat de acasă, dar de fiecare dată s-a întors: „Am zis că poate se schimbă. Dar în cei 12 ani de zile, nu, e același om”.

Prima dată a fugit pe 9 decembrie 2010, fără copii: „Plecasem fără ei. Nu-mi dădea voie să plec, nici măcar la WC nu-mi dădea voie să mă duc. Trebuia să vină paznic după mine. Am ieșit la WC și am stat mai mult timp acolo. Intrase el în casă și am fugit, cu haine de casă, fără nimic”.

A fugit prin spatele casei, fără acte, doar în papuci, chiar dacă era iarnă: „N-aveam nici buletin, doar ce-aveam pe mine”.

A depus plângere la poliție, la primărie, iar de acolo au îndrumat-o la centrul de asistență socială din oraș: „Am dormit două seri pe o scară de bloc până să ajung acolo”.

Asistenta socială a trimis-o la un centru de bătrâni, un fel de azil unde a stat două-trei săptămâni: „Am dormit acolo. Ziua plecam să-mi rezolv problemele cu cei de la Protecția Copilului. Mi-au zis că n-au unde să mă trimită că n-au centre, n-au camere. Și atunci am dormit la căminul acela de bătrâni chiar în oraș. Acolo eram ca un fel de femeie de servici”.

Cineva de la centrul de asistență socială a venit în gospodăria familiei, dar nu l-a găsit acasă pe bărbat: „N-au făcut nimic că nu era el acasă. Am făcut și plângere la poliție. N-au făcut nimic, nu s-a întâmplat nimic”. Niciun reprezentant al statului nu i-a spus că poate obține un ordin de restricție împotriva soțului violent: nici la poliție, nici la primărie, nici la centrul de asistență socială.

„După care m-am întors acasă la copii. M-am gândit la copii. N-aveam nici unde să stau. Și m-am întors din cauza la copii și a lui soacră-mea. Erau copiii singuri, la soacră-mea. Și m-am întors că nu mai putea să se deplaseze până la școală că era cu piciorul”.

Pe 26 februarie 2014 a plecat din nou, cu toți copiii după ea: „Când am plecat, în primăvară, am țipat de am făcut o cădere de calciu. Devenisem foarte agitată, nici copiii nu au mai vrut să stea în casă de frica lui”.

A stat o lună și ceva într-un adăpost din București. Apoi s-a întors: „Am zis că poate se schimbă. Soacră-mea la fel: <Hai mamă acasă, nu mai despărți copiii, că nu mai bea, că se schimbă, ți-e greu și ție, îi e greu și lui că nu sunt copiii acasă>. Atunci plecasem cu toți 4 copiii după mine și nu puteam să fac față copiilor, erau foarte răi, făceau nebunii, trebuia să fiu numai lângă ei. Nu puteam să fac față”.

Pe 12 august seara a fugit din nou, de această dată numai cu Roberto și Cristiano, tot din cauza bătăilor și a agresiunilor sexuale: „Nu mai puteam să rezist. Când vedeam că bea, nu știam ce să fac”.

„Am plecat doar așa, cu niște chestii de vară. Ăla micu’ e într-o pereche de adidași. Dezbrăcată, cu nimic. Dacă o veni vreo ploaie, ceva…”.

A mers mai întâi la părinții săi, într-un cartier bucureștean. Acolo, într-un apartament cu două camere, locuiau deja 6 persoane: părinții săi, bunica și sora ei cu doi copii, și ea despărțită de soțul său: „Am stat două zile și n-au mai putut să mă țină că le era frică de el, că vine și face scandal. De câte ori am plecat la mama venea cu scandal, țipa, înjura, făcea urât. Părinții mi-au zis să merg în altă parte că i-e frică de el”.

Pe 15 august a mers la poliție, dar era sărbătoare, Sfânta Maria: „Nu prea se lucra, am dormit o noapte acolo”. Își amintește că atunci a depus o nouă plângere la poliție. Cei de la poliție i-au zis că n-au ce să-i facă soțului, că singura soluție este să plece ea din casă. Apoi a mers în adăpostul pentru victimele violenței domestice în care locuise și în martie: „Dar n-aveau camere și m-au ținut o singură zi pe holul acela al centrului, că nu aveau camere, pe o canapea. Erau foarte multe mame cu copii, era ocupat. Ca să nu mă dea afară în stradă m-a acceptat să dorm în living pe canapea cu copiii”.

A doua zi a luat legătura cu reprezentanta unui alt adăpost pentru victimele violenței domestice, aflat într-o localitate din Ilfov. A stat două săptămâni acolo, într-o casă cu etaj. Camerele erau puține, 4 în total: „Erau în regim de urgență. Erau mame cu servici, le ținea până își găseau chirie”.

violenta-domestica-62
În România există numai 590 de locuri în adăposturi pentru victimele violenței domestice. Se estimează că numărul real al victimelor ajunge la 1,2 milioane pe an. Foto: Diana Zaharia

Așa că la început de septembrie a schimbat iarăși centrul, ajungând într-un alt adăpost pentru victimele violenței domestice din București.

—–

P.D. are 12 clase. A terminat un liceu din București, la specializarea electromagnetică. Timp de 5 ani a lucrat într-o fabrică unde făcea surprizele din ouăle Kinder. Apoi, în 2003, s-a angajat la o altă fabrică, unde făcea plăcuțe de frână: „Era la un sfert de oră până acolo, puteam să o iau pe jos”. Aici a muncit un an de zile și l-a întâlnit pe viitorul ei soț. A născut 5 copii, iar timp de 8 ani a fost în concedii maternale și prematernale: „Am mers din 2 în 2”.

După ce al cincilea copil i-a murit, a vrut să se întoarcă la muncă, dar bărbatul nu a mai lăsat-o: „Am pierdut locul de muncă că nu m-a mai lăsat să mă duc la servici. Trebuia să încep și nu m-a lăsat. Și am pierdut serviciul din cauza lui… Că să stau cu copiii că n-avea cine să stea cu copiii”.

P.D. spune bărbatul nu era violent de la început: „S-a schimbat după al doilea copil, după Cristiano. Atunci a început cu băutura, cu înjuratul. Cred că de la anturaj. Înainte nu bea. Atunci a început și să fie violent”.

„Îmi zicea: <Hai, nu stai mult la școală>. În 12 ani de zile de când sunt cu copiii, n-au văzut decât casă și școală. Nu în parcuri… Numai în curte și atât… <Mai repede!>. Dacă mai întârziam 5 minute… unele mașini mai întârzie… <A, păi ce-ai făcut? Ce ai stat atâtea ore?>. E aglomerație pe drum. Mai mult pe fugă stăteam, ca să vin repede acasă, ca să găsească mâncare”.

„Eu n-aveam voie să stau la poartă, să vorbesc cu vreo vecină: <Ce faci, ce stai la poartă, ce povestești toate alea?>. Nici pe copii, mai mult în curte îi ținea… că spune din casă ce se întâmplă. Mai mult la școală am povestit ce se întâmplă, la asistentul social și la profesoare”.

violenta-domestica-60
Secretul care înconjoară viața de familie și acceptarea tradițională a rolurilor inegale într-o familie îngreunează intervenţia autorităților pentru diminuarea fenomenului violenței domestice. Foto: Diana Zaharia

A primit doar sfaturi de la ei: „Nu aveau cum să intervină altfel”.

—-

P.D. și-a revăzut soțul pe 15 septembrie, în prima zi de școală. Bărbatul venise să îi vadă pe Roberto și pe Cristiano.

„Zic <Dă-le, mă, și lor un leu ca să-și ia un covrig. Dă-le un leu la fiecare>. Zice că nu poate, că are bani potriviți numai pentru școala de șoferi. El acum face școala de șoferi”.

P. s-a purtat foarte urât cu nevasta lui și în prima zi de școală: „A țipat la școală. S-a ținut după mine la școală ca să-i dau certificatul de căsătorie, pe străzi”.

I l-a luat mai mult cu forța, pe stradă: „Am zis că decât să mă lovească…”.

În aceeași zi s-a întâlnit și cu soacra sa, care i-a spus, iarăși, să vină acasă: „Vino mamă înapoi, hai mamă acasă, că se schimbă”.

Dar P.D. mi-a spus că era hotărâtă să nu se întoarcă la viața de până atunci: „Face pauză, iar începe un scandal. Eu ca mamă n-aș vrea să mă întorc acolo. M-a terminat psihic, nu era așa”.

—–

Tânăra mamă își dădea seama că trebuia neapărat să își găsească un loc de muncă dacă voia să aibă o viață independentă, departe de soțul abuziv: „Măcar să îmi găsesc un loc de muncă și o chirie. Luna aceasta n-am primit nici alocație. E pe numele lui și o ridică el. El o ridică, el o cheltuiește. Pentru toți copiii alocațiile vin la el. Copiii sunt aproape dezbrăcați. Să mă duc să ridic din lucruri nu pot că dau de el acolo”.

Dar în același timp îi era extrem de greu să se organizeze și să își caute un loc de muncă pentru că nu avea cu cine să lase copiii. Trebuia să aibă grijă încontinuu de ei: „Dacă aș fi avut o căsuță a mea… I-aș fi luat pe toți cu mine. Simt că am ajuns la capătul puterilor, simt că am nevoie de cineva care să mă îndrume ca să îmi găsesc o căsuță, o cameră cât de mică ar fi ca să știu că am un acoperiș deasupra capului. Dânsele ne spune că ne găsim un loc de muncă… dar în timp atât de scurt… N-am unde, trebuie să fiu în permanență cu ei, n-am cu cine să-i las”.

De când P.D. era la centru, fetița ei, Nicoleta, venise și ea aici, alături de frățiorul ei mai mic, Marius. Fata în vârstă de 10 ani locuise în casa soacrei, dar P. venea peste ea și acolo și o bătea. Când a venit la centru, era plină de vânătăi. În schimb, Cristiano nu mai voise să stea în adăpost și plecase înapoi acasă.

„Locuri sunt de muncă, dar nu mă încadrez în programul lor, n-are cine să îi lase la școală, cine să îi ia”.

Într-o zi a văzut în ziar un loc de muncă ca femeie de serviciu, 8 ore pe zi. Era vorba chiar de niște scări de bloc aflate în apropiere de școala copiilor. Era și un număr de telefon în ziar, dar mi-a spus că n-a avut credit să sune.

violenta-domestica-63
În 2011, doar 469 de inculpați au fost trimiși în judecată pentru violență în familie. Anual, aproximativ 10.000 de femei depun plângeri împotriva agresorilor. Foto: Diana Zaharia

De divorț nici nu putea fi vorba, cel puțin deocamdată. Un avocat i-ar fi cerut 1.000 de lei pentru un divorț, iar pentru ea, deoarece nu avea niciun venit, era o sumă uriașă.

—–

Când ne-am întâlnit din nou la începutul lunii octombrie, P.D. mi-a spus că trebuia să plece din adăpost peste câteva zile. Analizele medicale ale lui Marius, cel mai mic dintre copiii ei, arătaseră că era suspect de TBC, o boală foarte contagioasă.

Am întrebat-o dacă primăria ilfoveană pe raza căreia avea domiciliul ar putea să o ajute cumva. Mi-a spus că în trecut mai vorbise cu reprezentanții instituției și îi spuseseră că o pot ajuta cu bani de chirie doar dacă își găsea ea o cameră pe undeva. Dar ea nu mai voia să se întoarcă în orașul în care stătea și bărbatul ei.

În tot acest timp, soacra trăgea de ea să se întoarcă acasă, pentru copii, ca ei să „aibă și mamă și tată”.

P.D. mi-a spus, încă o dată, că nu se va întoarce acasă: „Nu se poate, că-l știu cum este. Am mai făcut prostia asta și m-am întors. Dacă n-am unde, o să mă duc pe străzi că eu acasă nu mă duc. Nici nu știu ce-o să fac”.

—–

În iarnă, am sunat-o din nou. Nu mai știam nimic de ea din momentul în care plecase din adăpost. Era o după-amiază de la începutul lunii ianuarie, iar P.D. tocmai își luase copiii de la școală.

„Suntem acasă, ne-am întors acasă. Copiii sunt cu toții acasă”, mi-a spus.

Am întrebat-o dacă s-a schimbat ceva în familie.

„Aceleași probleme ca și înainte”.

Pe fundal, copiii se auzeau strigând și țipând în jurul ei: „Cine e la telefon? Vine mașina! Mami!”.

Am planificat să ne vedem peste 4 zile la marginea Bucureștiului, în fața unui mare centru comercial, ca să mai vorbim și să îi dau datele de contact ale unui avocat specializat în divorțuri, care avea experiență în cazuri de violență domestică.

—–

Pe 12 ianuarie am ajuns în fața complexului comercial pe la 16.30. Îi adusesem datele de contact ale avocatului și adresa cabinetului de avocatură. Era frig, dar zăpada de pe jos începuse să se topească și să transforme într-o mâzgă cleioasă. Oameni cu cărucioare intrau și ieșeau întruna din magazin. Treptat, s-a întunecat. S-a făcut 17.30. I-am trimis câteva mesaje și am încurajat-o să vină. Am sunat-o de două ori.

Nu am primit niciun răspuns.

* Numele persoanelor din acest articol au fost modificate pentru a proteja identitatea victimelor.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și celelalte articole din seria GreatNews dedicată violenței domestice, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

Recomandările editorilor GreatNews:

O dramă dintr-un milion. „Femeia trebuie să țină casa, chiar dacă îți dă o palmă”
Prizonieră într-o Românie crudă. Când pumnul e lege de căpătâi
O altfel de emigrare
În pat cu dușmanul. Fuga dintr-o închisoare fără gratii, după 24 de ani
1,2 milioane de motive pentru care Ziua Femeii nu există în România

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here