A scris şi a jucat în sute de momente vesele ale grupului „Vouă”. Însă, deoarece a picat la primul examen la actorie, Radu Gabriel a lucrat şapte ani ca depanator de televizoare.
Cartierul Mihai Viteazu din Buzău. Case pipernicite, multe dintre ele cu acoperişuri ştirbe, printre care asfaltul a înaintat cu greu în dificila tranziţie românească. Oameni săraci, mulţi înecându-şi situaţia într-un păhărel pe care cârciumarul îl umple la intervale scurte de timp. Ici-colo, câţiva îmbogățiți, care şi-au înălţat case uriaşe, parcă tocmai pentru a dovedi că au învins sărăcia. Prin orice mijloace. Dacă stai să-i cauţi, găseşti şi oameni de ispravă, dar aceştia nu ies în faţă.
Umor din piaţă şi din viaţă
Nici internetul nu poartă amintiri frumoase despre cartierul buzoian. Un grup de hoţi de cabluri, un parc fără bănci, flori şi loc de joacă pentru copii şi o mână de elevi trimişi acasă în prima zi de şcoală pentru că era prea frig în clase sunt ştirile care au reuşit să ajungă în ziare.
Din cartierul acesta a răsărit Radu Gabriel, intrat în memoria românilor drept „mustăciosul de la Vouă”. Şi, în loc să se plângă, pare că-i datorează ceva lumii acesteia, pe care a părăsit-o cu puţin timp înainte de Revoluţie. Şi asta pentru că mediul l-a ajutat. E peisajul perfect pentru a studia cum oraşul s-a dezvoltat pe o matrice rurală. Unde oamenii au venit (mai bine zis, au fost aduşi) de la ţară la oraş, dar au păstrat raportarea lor la lume, unele obiceiuri şi câteva metehne.
Locul unde radio şanţ emite pe cea mai bună frecvenţă. Inspirat de lumea în care a crescut, a scris vreo 500-600 de scenarii pentru scurtele pastile umoristice „Vouă”. Umor decupat din realitate şi adaptat la ecran. Când nu mai găsea idei şi vedea că şterge cu guma creionului ceea ce mina aşternuse fără umor mai devreme, ieşea din casă. Mergea la piaţă.
„Tare îmi pare rău că puţini dintre cei care se ocupă cu scrisul mai umblă prin piaţă. Prin piaţă şi prin viaţă. Personajele nu mai vorbesc ca oamenii, nu li se mai întâmplă lucruri de oameni”, aruncă el o privire pe piaţa umoristică oferită astăzi românilor. Radu Gabriel a umblat ceva prin piaţă, dar foarte mult prin viaţă. În 1976, când a terminat liceul „Haşdeu” din Buzău, a zis să-şi încerce norocul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
„Carieră” de depanator TV
Dar n-a luat. „Erau şase locuri. Îi ştiam pe toţi cei care au luat. Ştiam toate promoţiile care ieşeau de la institut, mă duceam să-i văd pe actori”. Mai toţi colegii de la „Haşdeu” luaseră la facultate, numai el se întorsese în Buzău cu capul plecat. Şi, colac peste pupăză, eşecul la facultate îl trimitea în armată. A fentat-o doar puţin: „Dădusem admiterea vara. Şi toamna singurele locuri unde se mai dădeau examene erau şcolile postliceale”.
Şi aşa a devenit depanator de televizoare, după doi ani de post-liceală. A fost repartizat în Buzău şi, după vreo trei luni de lucru, l-au luat în armată. Când s-a întors, şi-a reluat meseria. Bănoasă, de altfel. Au urmat alţi şapte ani printre televizoarele pe care oamenii le aduceau în pături la reparat. „Eram împăratul împăraţilor pe vremea lămpilor. Cine avea lampă, era tare. Şi eu aveam o grămadă”, îşi aminteşte Gabriel vremurile când oamenii veneau la el cu LUX-uri cu diagonala de 61 de centimetri, cu tubul care te omora de spate. Sezonul reparaţiilor era noiembrie-decembrie. Măcar de Revelion să ne meargă televizorul, gândeau clienţii.
Lămpile acelea blestemate erau însă coordonatele unui compromis făcut de Radu Gabriel cu ani în urmă, după liceu. Iar un compromis care dă naştere unei cariere este scenariul de care orice om ambiţios îşi doreşte să fugă.
Stăm de vorbă într-o sală de şedinţe. O masă lungă, gri, din pal, înconjurată de scaune din plastic şi metal. Ferestre cu jaluzele, care nu dau spre afară, ci spre alte camere. Oricât ai încălzi-o, e o cameră rece, inexpresivă. Numai că, în două ore de discuţii, Radu Gabriel a reuşit să o transforme într-un spaţiu vesel.
Cum au ajuns Pittiş şi „The Wall” la Buzău, în comunism
Primul contact serios cu teatrul s-a produs după cei şapte ani printre televizoare. Se întâmpla la începutul anilor ’80, când s-au înfiinţat fundaţiile şi casele de cultură pentru tineret. Era locul unde Radu Gabriel a găsit aer bun de respirat în atmosfera toxică a comunismului.
„Ne mai întrebau <Bă, da ce faceţi acolo?> Şi noi ne strecuram, ziceam <Lăsaţi, tovăraşi!> şi nici ei nu mai insistau. Că mai făceam şi Cântarea României, luam premii”. Nu a păstrat tubul de oxigen numai pentru el. Sala de spectacole de la casa de cultură se umplea, „crăpa de lume”, după cum povesteşte actorul. Patru oameni ambiţioşi din Buzău au reuşit să îl aducă la Buzău pe Florian Pittiş. „Prin 86 apăruse video-ul. Puneam patru televizoare şi se umplea sala, 600 de oameni. Pittiş venea cu casetele, punea filmele, le comenta”. Aproape în fiecare zi de vineri, Radu Gabriel îl aştepta pe Pittiş la gară, cu Trabantul fratelui.
De la Scala la Buzău
Taxiurile aveau preţul lor, unde mai pui că erau doar 3-4 în tot oraşul. „Ştiam că trebuia să îl aştepte o friptură şi un butoi de 5 litri de bere nefiltrată. Dădeam eu telefon la secretarul UTC-ului şi făceam rost”, descrie actorul isprăvile curajoase din comunism, care au adus la Buzău filme ca „The Wall”.
Tot la Buzău venea, aproape în fiecare zi, Georgeta Stoleriu. „Da, cânta la noi la Buzău şi la Scala. Dar îi plăcea la noi că veneau oameni tineri, cunoscători şi doritori de muzică clasică. Erau şi pe pereţi”, rememorează actorul, cu un zâmbet larg, acele vremuri. Holograful de pe vremuri a ajuns şi el în primitoarea casă buzoiană. Veneau şi Johnny Răducanu, Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Ion Caramitru cu ale lor spectacole de jazz şi poezie sau cei de la „Roşu şi Negru”.
Erau vremuri în care Radu Gabriel ajunsese o vedetă a judeţului, prin piesele în care juca şi spectacolele la care participa. Avea o echipă de teatru la nivel de amatori. „Amatori în sensul de oameni dedicaţi. Mie nu-mi plac amatorismele”, subliniază el.
Făcea piese şi roluri în mod intuitiv, din talent. Atunci a ajuns şi pentru prima dată în grupul „Vouă”. „Grupul e un pic mai vechi decât se ştie. L-au făcut la Institutul Politehnic, pe la începutul anilor 80. Se cânta la chitară, se spuneau glume. Cânta şi Eugen Baboi, cel care a făcut Poesis. Era o echipă strânsă în jurul lui Adrian Fetecău, care era din Buzău şi m-a invitat şi pe mine să joc”, îşi aminteşte Radu Gabriel.
Câştigase cam tot ce se putea la nivel de amatori. Cu banii stătea excelent pentru acele vremuri. Strângea în câteva seri cât profesorii de la INATC într-o lună. Însă, pe drumurile sale prin ţară, oameni din lumea teatrului şi filmului românesc îi spuneau că ar trebui să meargă la institut, la Bucureşti. Să încerce din nou. S-ar fi irosit, s-ar fi plafonat altfel.
Student la 32 de ani
Actriţa Dina Cocea simţea că Radu Gabriel poate mai mult, dramaturgul Valentin Silvestru îl tot bătea la cap să dea examenul. „Pentru mine era măgulitor, dar le ziceam că sunt prea bătrân. Aveam 32 de ani în 1989. Şi m-a rugat domnul Silvestru să vin în Bucureşti. Şi ne-am întâlnit la 6 martie, la benzinăria de la Facultatea de Drept. Avea o Lada, stătea la coadă să alimenteze. Aşa era pe atunci, oamenii opreau maşinile şi le împingeau spre pompă. Şi mi-a zis să am încredere, că voi lua”. Şi a luat. După 7 ani de depanat TV şi 7 ani de actorie la nivel de amatori, au urmat ani de şcoală adevărată.
RENUNŢI LA BANI CA SĂ FII MAI BUN
„Suntem prea talentaţi, toată naţia asta”
A găsit curajul de a da examen de admitere la 32 de ani deoarece simţea că există şi altă cale de a face artă, una care avea şi darul de a-i îmbunătăţi talentul.
„Şi a fost corect – şcoală îţi dă competenţele. În orice meserie, mai ales acestea vocaţionale. Tentaţia e mare – îţi zici <Eu am talent, ce-mi mai trebuie şcoală?>. Suntem prea talentaţi, toată naţia asta. Dar talentul nu te mai lasă să te dezvolţi. Dumnezeu vine, lasă ceva, pleacă şi mai vine peste 20 de ani. Că are şi alte treburi, prin Bangladesh, prin Bora-Bora. El aruncă seminţe, noi trebuie să le muncim, ca să dăm înapoi altor oameni, să-i bucurăm. Şi, când [Dumnezeu] vine din nou, poate zice: „Ce a făcut ăsta, doar atât a putut? În loc să crească”.
Dacă pica din nou la teatru, mergea la teatrul din Ploieşti
Dacă nu lua la INATC, ar fi mers la Ploieşti. La teatrul de revistă de acolo, unde prietenul Laurenţiu Cazan îl tot chema. Ar fi fost o altă şansă de a face teatru în mod profesionist, să depăsească limitele de amator. Facultatea a trecut-o cu zacuscă, tocană şi ciorbă, cărate de tatăl său în borcane, de la Buzău. Din „Vouă” a plecat şi a reluat colaborarea în 1994, atunci când a simţit că poate face ceva profesionist, care să rămâne în minţile oamenilor.
„Dacă tu îţi aminteşti clipurile noastre de acum 12 ani, înseamnă că nu am muncit degeabă”, îmi spune satisfăcut, dar pe un ton serios, profesionist. A scris scenariile şi a jucat în ele, alături de studenţii săi.
„Vizante, Gheorghe Ifrim, Maria Buză şi Cristi Creţu erau studenţii mei, la UNATC. Ionuţ Ciocia şi Ioan Batinaş erau cu un an mai mari, la profesorul Florin Zamfirescu. Şi Marilena Chelaru era de la universitatea Hyperion, unde eram eu asistentul profesorului Cojar”.
Pariu cu viaţa: a renunţat la funcţia de pro-decan pentru a fi „poliţist”
Acum, a renunţat la funcţia de pro-decan al UNATC pentru a juca rolul poliţistului Gică Popa într-un serial de la Pro TV, „Pariu cu viaţa”.
„Mie îmi place să fac lucrurile cum trebuie. Şi filmările nu îţi lasă timp, ca pro-decan trebuie să fii acolo, să te implici”. Primul sezon al serialului a luat sfârşit, dar va urma încă unul. Şi Gică Popa nu moare. „Şi, dacă moare, o să le zic ăstora să-l facem hologramă. Cum ar fi?”, se întreabă actorul.
Filarmonica de comedie
Chiar dacă Gică Popa ar muri, de Radu Gabriel tot vom da prin teatre. La Teatrul de Comedie are piesa „Filarmonica de Comedie”, un colaj din textele scrise de-a lungul timpului. La Metropolis, joacă în „Moartea lui Tarelkin”, o comedie acidă în două părţi, cu prolog şi inserturi din „Procesul”. Este o satiră la adresa birocraţiei şi a sistemului poliţienesc, spectacolul fiind regizat de Gelu Colceag.
PARALELE INEGALE
Vedetele de „Mihai Viteazu”
Între lumea din Mihai Viteazu, cartierul buzoian al copilăriei lui Radu Gabriel, şi cea în care se desfăşoară indivizii din noua ordine naţională a vedetelor TV din România există asemănări, chiar destul de multe, aflăm de la Radu Gabriel.
„Suntem înconjuraţi de prea mulţi oameni – printre aşa zisele modele pe care le vedem de ani de zile – care sunt ok, haioşi, simpatici, apar la TV, au lipici, fac şi rating, numai că mulţi dintre ei nu se ocupă cu nimic. E vedetă şi atât. Erau oameni la mine în cartier care ar fi făcut rating, genul de oameni la care ar fi venit televiziunea. Oameni de succes, faţă de marea masă a oamenilor. Cu o singură chestie. Ar fi zis <Cutărescu e ok, e haios, face tot felul de nebunii pe la nunţi şi botezuri, ai ce povesti, nu te plictiseşti cu el. Dar nu i-aş da bomfaierul>. Bomfaierul era rar, nu e o unealtă pe care o dădeai la toată lumea”.
MOMENTE MEMORABILE:
Un Crăciun cu Hans Partea I
Un Crăciun cu Hans Partea II
Grupul Vouă – Zi de salariu
Grupul Vouă – Bancul
Grupul Vouă – În concediu
