Înainte de sărbători, greatnews.ro vă prezintă câteva dintre cele mai frumoase poveşti de Crăciun mai puţin cunoscute copiilor din România. Astăzi vă oferim ”Lumânarea de Seu”, o poveste scrisă de celebrul autor danez Hans Christian Andersen în timpul adolescenței.
Sfârâia și fâșâia în timp ce flăcările ardeau sub cazanul încins. Acesta a fost leagănul Lumânării de Seu – și din aceșt loc cald a ieșit o lumânare fără cusur, de un alb strălucitor. Era atât de subțire când s-a format încât toți cei care au văzut-o au crezut că este nimic altceva decât promisiunea unei lumi mai bune – una dintre acele promisiuni pe care toată lumea le dorește și vrea să le vadă îndeplinite.
Oaia – o oaie mică și drăguță – a fost mama lumânării, iar vasul în care se scurgea seul i-a fost tată. Mama i-a dat un corp alb lucios și o înclinație către viață, însă de la tatăl ei a primit dorința pentru foc, care în cele din urmă îi va trece prin măduvă și oase și va străluci în viață.
Așa s-a născut și a crescut, cu cea mai frumoasă și luminioasă așteptare pentru existența sa. Acolo s-a întâlnit cu multe și stranii creații, alături de care a trăit, dorind să învețe despre viață și – poate – să își găsească locul unde s-ar potrivi cel mai bine. Dar avea prea multă încredere într-o lume căreia îi păsa doar de ea însăși, și deloc de soarta Lumânării de Seu. O lume care nu a reușit să înțeleagă valoarea lumânării și care a încercat să o folosească doar în avantajul ei. O lume care a ținut lumânarea greșit, cu degete negre care lăsau urme tot mai mari pe învelișul ei de un alb pur, a cărei inocență a dispărut, fiind acoperită cu murdăria unei lumi înconjurătoare care s-a apropiat prea mult. Atât de mult încât lumânarea n-a mai putut să facă diferența între murdărie și puritate, deși, pe interior, rămăsese curată și nepătată.
Falșii prieteni și-au dat seama că ei nu îi pot atinge profunzimea și au gonit lumânarea, considerând-o inutilă.
Crusta murdară a ținut departe tot ce era bine – speriați să nu se păteze cu funingine, toți au stat departe de lumânare.
Așa s-a făcut că biata Lumânare de Seu, singură și izolată, nu a mai știut ce să facă. Respinsă de cei buni, și-a dat seama că a fost doar o unealtă pentru cei răi. S-a simțit extrem de nefericită – și-a trăit viața fără să îndeplinească un scop bun – de fapt, chiar a murdărit părțile frumoase ale locului în care a trăit. Nu putea să își dea seama de ce a fost creată sau cui îi aparține; de ce trebuie să existe pe pământ – poate pentru a se ruina și a-i distruge și pe alții.
Din ce în ce mai mult și din ce în ce mai adânc, lumânarea a căzut pe gânduri – și cu cât contempla mai mult, cu atât nu găsea nimic bun, nicio bază reală, pentru existența care îi fusese oferită la naștere. Parcă pelerina cenușie pe care o purta îi acoperise și ochii.
Însă apoi s-a întâlnit cu o mică flacără, venită dintr-o cutie mică de bețe cu chibrituri. Flacăra cunoștea lumânarea mai bine decât Lumânarea de Seu se cunoștea pe sine. Chibritul avea o perspectivă clară – a trecut imediat peste învelișul exterior – și a găsit atât de mult bine înăuntrul lumânării. S-a apropiat, iar lumânarea a început să simtă o strălucitoare așteptare, apoi s-a aprins, iar inima i s-a topit.
A izbucnit o flacără, ca o torță triumfală a unei nunți de poveste. Lumina a explodat aprinsă și clară peste tot în jur, iar calea înainte s-a scăldat în lumina ei pentru prietenii ei adevărați, care acum puteau să găsească adevărul datorită sclipirilor lumânării.
Și corpul ei era puternic să susțină flacăra învrăjbită. Picătură după picătură, la fel ca semințele unei noi vieți, s-au prelins rotunde și grăsuțe spre baza lumânării, acoperind vechea murdărie cu corpul lor.
Iar Lumânarea de Seu și-a găsit locul în viață și a arătat că este o lumânare adevărată, și a strălucit timp de mulți ani, bucurându-se pe sine și pe celelalte creații din jurul său.
Foto: Myriams-Fotos / pixabay.com
