E profesor de religie. Şi pescar la muscă. Un om a cărui viaţă nu poate fi separată de muntele Făgăraş. Dar, mai presus de toate, e tată. Şi asta îl mână în luptă. Mai exact, dorinţa ca fiica sa să se poată bucura de muntele acesta aşa cum a făcut-o el timp de 50 de ani.
Pe Ovidiu Mihuţ l-am întâlnit în Curtea de Argeş. Vorbisem mult la telefon înainte de întâlnirea noastră, prilej cu care am aflat poveşti îngrozitoare din cel mai înalt munte al românilor. Am asociat tonul profesorului cu cel al unui personaj dintr-un film, care, după amputarea primului picior, se încăpăţâna să îi împiedice pe medici să i-l taie şi pe al doilea. Însă situaţia lui Mihuţ nu era deloc departe de a ologului. Un râu fără de care copilăria sa ar fi fost de două ori mai săracă în amintiri dispăruse, iar acum omul şi-a fixat ca misiune să salveze alte patru.
E însă o luptă cu morile de vânt. Râul Capra, care izvorăşte din lacul glaciar cu acelaşi nume şi se varsă în Vidraru, a fost distrus pe vreo 20 de kilometri din cursul său. Doi oameni de afaceri argeşeni, Gheorghe Badea şi Valentin Vişoiu, au încălcat legislaţia şi bunul simţ şi au distrus albia şi malurile râului. Odată săvârşită această ispravă, utilajele au fost mutate pe un alt râu, Buda.
Natură moartă în numele ecologiei
Sunt două dintre cele cinci râuri de pe versantul sudic al Făgăraşului. Excavatoarele şi buldozerele nu au intrat încă pe Râul Doamnei, Vâlsan şi Topolog. Însă urmează. Scopul este, culmea, producerea de energie verde cu microhidrocentrale. Totul ar fi în ordine, dar cu condiţia să nu se umble la albie. Însă o singură privire, aruncată chiar de pe celebrul Transfăgărăşan, te lămureşte asupra dezastrului de aici. Altfel spus, se distruge natura în numele ecologiei. Un patent românesc, se pare, care nu are nevoie de niciun brevet.
În faţa acestui abuz împotriva naturii, argeşenii au preferat să constate resemnaţi la ce absurdităţi s-a ajuns în ţara asta. Însă Ovidiu Mihuţ nu s-a mulţumit cu atât. Aşa că, atunci când m-a întâmpinat în Curtea de Argeş, purta greoi sub braţ o mapă cât toate zilele. E un fel de cutie a Pandorrei pe care o cară mereu de vreo două-trei luni. Are acolo toate adresele făcute către autorităţile române. Protestul său a ajuns chiar şi la cabinetul premierului. Însă dezastrul a continuat.
„Mă doare, mai ales că ştiu cum era înainte”
„Fac asta pentru că mă doare să văd ce se întâmplă. Mai ales că ştiu cum era înainte”, îmi spune. cu gândul la partidele de pescuit de pe Capra şi la serile cu chitări de odinioară. Totul e însă poveste. În timpul lucrărilor, 90% din păstrăvul de pe râu a dispărut.
Albia care măsura cândva 5-6 metri are acum doi. Pe 3-4 metri se află un strat de piatră sub care e îngropată o reţea de tuburi, cea care va purta apa spre turbinele microhidrocentralelor.
„Păstrăv natural, de la Dumnezeu, am prins şi de 38 de centimetri. Dar pentru noi, pescarii de munte, nu mărimea contează. E ieşirea în natură, e plăcerea de a veni pe râu”, mărturiseşte el, chinuit parcă de frumuseţea acestor amintiri, care contrastează uluitor cu peisajul de acum. Lupta sa nu a fost însă una total oarbă. A reuşit să strângă vreo 20 de organizaţii de pescari şi de mediu în jurul său.
De la serile printre chitări, la nopţile printre buldozere
Mihuţ face partea din acea categorie de pescari care, după ce scot peştele din ac, îl aruncă înapoi în ape. Aşadar, pescuieşte de plăcere. Vine pe râu pentru emoţia momentului şi pentru că, până nu demult, Capra era un râu fantastic.
„Erau porţiune senzaţionale. În unele zone, semăna cu râurile din Austria”, spune el. Are 50 de ani şi pescuieşte pe râurile pentru care se luptă de 22. Dacă proiectele vor continua, în maximum cinci ani nu va mai avea ocazia să prindă peşte pe cele cinci râuri din Făgăraş, estimează el.
Vorbeşte clar, explică ce nu e în regulă, deşi, cum am spus, o simplă privire asupra şantierului m-a lămurit pe de-a-ntregul. Îmi spune despre taberele cu elevii, despre ziua în care a pescuit pe Capra cu asistentul celebrului actor irlandez Liam Neeson (cel din Lista lui Schindler), despre implicaţiile proiectului asupra peştelui, dar şi a întregului ecosistem. Însă nu pot să trec cu vederea ochii mici, obosiţi. Seara şi o bună parte din noaptea dinaintea întâlnirii cu noi şi-a petrecut-o în munte, pe Buda, cu ochii pe utilajele care răscoleau albia.
Are sute de poze cu râul Capra, aşa cum arăta înainte, până în martie anul acesta. Unele ale lui, altele ale prietenilor. Sunt toate pe film şi le-a scos pe hârtie. În timp ce eu vedeam râul distrus, el îmi trimitea pe email câteva imagini scanate, în speranţa ca voi înţelege pentru ce luptă el.
